12,453 matches
-
își opri respirața. - Pisi... vreau să vorbim. - Eu nu sunt „pisi”! Nu mi-ai zis niciodată „pisi”, se revoltă Mariana de sub plapumă. - Trebuie să plecăm. - Nu plec nicăieri. - Mâine avem avion. Uite, am acte, pașapoarte, vize, tot. Am făcut și bagajul meu. - Tu când îți faci bagajul? - Sau plec singur? - ... Și Mișu plecă să-și ia rămas bun de la București. Acesta era orașul în care se născuse, crescuse, învățase etc. Acesta era singurul oraș pe care îl văzuse Mișu vreodată. În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2066_a_3391]
-
vorbim. - Eu nu sunt „pisi”! Nu mi-ai zis niciodată „pisi”, se revoltă Mariana de sub plapumă. - Trebuie să plecăm. - Nu plec nicăieri. - Mâine avem avion. Uite, am acte, pașapoarte, vize, tot. Am făcut și bagajul meu. - Tu când îți faci bagajul? - Sau plec singur? - ... Și Mișu plecă să-și ia rămas bun de la București. Acesta era orașul în care se născuse, crescuse, învățase etc. Acesta era singurul oraș pe care îl văzuse Mișu vreodată. În afară, bineînțeles, de Costinești, care nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2066_a_3391]
-
MaxiBar, se gândi puțin și se hotărî să ia cu el globul din ambalaje de ciocolată chinezească. Era prima manifestare a dorinței lui de a pleca în America. O să-l păstreze, să nu uite niciodată de unde a pornit. Își luă bagajul - un rucsac cu câteva tricouri, icoanele și toate tăieturile din ziare - și intră tiptil în camera Marianei. Mariana murea încet, dormind. Cu atât mai bine, își spuse Mișu, o să-i scrie din America! Și plecă. La aeroport, cele trei crainice
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2066_a_3391]
-
mâinile, plânse. Așa plâns îl găsi Mariana. Îi fusese frică de momentul despărțirii și se prefăcuse că doarme. Apoi sperase ca el să se răzgândească, să nu mai plece. Apoi... Mișu se uită cu groază: nu, Mariana nu avea nici un bagaj la ea. - Vii cu mine? Microfoanele așteptau răspunsul Marianei, care își trase mai bine pardesiul peste cămașa de noapte. - Păi nu... nu acum... - Te iubesc. - Te iubesc. Telespectatorii plângeau. Will Smith plângea. Dar nu putea încă să plece: avea pistele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2066_a_3391]
-
dea cadou. Își revărsă pe jos Întreg conținutul poșetei, de la portofelul cu efigia lui Snoopy, rujul de buze, niște sticluțe mici din plastic, și i le puse În mână copilului cu forța. În lift ne-am oferit să le ducem bagajul unui cuplu de bătrâni de origine hispanică și, deși ne-au refuzat, le-am adresat câteva cuvinte: „De unde ați venit?“ „Datoria externă a Mexicului este uriașă, trebuie să vă fie foarte greu, nu-i așa?“ „Restaurantul hotelului este foarte scump
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1950_a_3275]
-
muzician german, al cărui nume nu mi-l amintesc. Bărbatul acela reușea să mă depășească Într-o singură privință, prin cutezanța lui orbească. Dacă ar fi fost vorba de un alt bărbat, probabil că ar fi ajuns să-mi care bagajele Într-o stațiune de schi, sau ceva asemănător. Fresca sau simfonia nu era rezultatul Încăpățânării oarbe, ci era chiar acea Încăpățânare. Mă pricepeam mult mai bine decât el să descopăr lucruri noi și apoi să le transform În ceva sofisticat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1950_a_3275]
-
cu un sentiment de dezgust față de mine Însumi cum nu mai cunoscusem. Am Înghițit o triplă doză de aspirine și de Alka-Seltzer și am Început să-mi șterg transpirația care-mi șiroia pe corp. După ce mi-am terminat de făcut bagajele, am coborât la recepție să predau cheia, unde mi s-a Înmânat un pachet ce sosise pe numele meu. Nu putea fi decât de la Yazaki. „Acesta este un cadou din partea mea pentru actrița de la Paris. Înăuntru se află ceva ce-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1950_a_3275]
-
În locul recepționerei, portarul s-a ocupat de formalitățile de cazare. Ascensorul era o mașinărie foarte veche, care scotea un scrâșnet Îngrozitor În momentul În care se pornea. Ușa era dublată de un grilaj de fier. Băiatul care mi-a dus bagajele În cameră mi-a explicat că hotelul acesta fusese construit În urmă cu trei sute de ani. Cu toate că interiorul fusese renovat, mobilierul de epocă rămăsese același. „În special această baie este o piesă de o reală valoare istorică; i se spune
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1950_a_3275]
-
Ești În regulă?“ am șoptit către imaginea mea din oglindă. Nu Înțelegeam pentru ce mă aflam Într-un asemenea loc și aveam o față Îngrozitoare care parcă stătea să plângă din secundă În secundă. Nu aveam chef să-mi desfac bagajele. Am scos restul de cocaină pe care-l țineam În portmoneu, l-am Împărțit În linii subțiri cu marginea cardului de credit și am tras pe nas o porție. Apoi am sunat la Tokio. Keiko Kataoka mi-a răspuns cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1950_a_3275]
-
o sală lungă, răcoroasă, cu șiruri de mese întinzându-se în fața mea. Pe câteva dintre ele zăceau corpuri omenești, unele dezgolite, altele acoperite cu cearșafuri, iar altele, ca al lui Bruno, încă îmbrăcate și părând mai degrabă niște obiecte de la bagaje pierdute decât aducând cu ceva omenesc. M-am apropiat și am aruncat o privire lungă, pătrunzătoare, la partenerul meu mort. Partea din față a cămășii sale arăta de parcă și-ar fi vărsat pe piept o sticlă plină cu vin roșu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1917_a_3242]
-
era nevoie și câțiva bețivi dornici, încă, să-și petreacă noaptea acolo, și care erau îndepărtați de un polițist. Înăuntru, am traversat holul central de bilete către bariera pe care poliția o ridicase în fața zonei de obiecte pierdute și de bagaje lăsate în păstrare. Mi-am arătat insigna celor doi bărbați care păzeau bariera și mi-am continuat drumul. După colț, Deubel m-a întâmpinat la jumătatea drumului. — Ce avem? am zis. — Cadavrul unei fete într-un cufăr, domnule. După cum arată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1917_a_3242]
-
cineva să aibă grijă să nu iasă nici el din schimb, cel puțin nu înainte de a-și fi făcut raportul. Cum ați intrat aici? — Supraveghetorul de noapte al stației, domnule. El păstrează cheile în biroul său atunci când se închide la bagaje lăsate în păstrare. Deubel arătă spre un bărbat gras, cu înfățișare soioasă, care stătea la câțiva metri mai încolo, rozându-și podul palmei: — Ăla e. — Se pare că îl reținem de la cină. Spune-i că vreau numele și adresele tuturor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1917_a_3242]
-
să-i văd pe toți aici la ora normală de deschidere, cu toate registrele și documentele. Am făcut o pauză pentru o clipă, întărindu-mă pentru ceea ce avea să urmeze. — Bine, am spus. Arătați-mi unde e. În biroul de bagaje lăsate în păstrare, Hans Illmann stătea pe un pachet mare cu eticheta „Fragil“, fumând una dintre țigările sale de foi și uitându-se cum fotograful poliției își potrivește luminile și trepiedul. — A, Kommissare, zise el, zărindu-mă și ridicându-se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1917_a_3242]
-
pe nimeni pe lumea cealaltă pe baza unei recunoașteri a faptei obținută în stilul Alexanderplatz. Nu că ar recunoaște el ceva. A fost interogat tot weekendul și încă își susține nevinovăția. O să văd dacă cineva de aici, de la biroul de bagaje lăsate în păstrare, poate să-l identifice ca fiind persoana care a lăsat cufărul, dar dacă nu, atunci voi fi nevoit să-i dau drumul. Îmi imaginez că asta o să îl supere pe sensibilul tău inspector, chicoti Illmann. Cel care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1917_a_3242]
-
de oboseală, numai bun de dus la spital. — După ce termină fotograful de pozat cadavrul, spune-i că vreau să pozeze și cufărul cu capacul închis. Mai mult, vreau să-mi scoată pozele pe hârtie până vine personalul de la biroul de bagaje lăsate în păstrare. Or să-i ajute să-și împrospăteze memoria. Profesorul o să ducă la Alex cufărul imediat ce acesta a fost pozat. — Și cu familia fetei, domnule, cum rămâne? Este Irma Hanke, nu-i așa? — Vor trebui să facă o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1917_a_3242]
-
era ora? — Chiar înainte de miezul nopții, domnule. Tipu’ cere cu sergentul de serviciu. La telefon, zic eu. Ascultă bine, zice el. Fata dispărută, Irma Hanke, zice el, poate fi găsită într-un cufăr mare din piele albastră la biroul de bagaje de la Zoo Bahnhof. Cine e, întreb eu, dar el deja închisese. — Poți să-i descrii vocea? — Aș zice că era o voce educată, domnule. Și obișnuită să dea ordine și ca acestea să fie îndeplinite. Ca de ofițer. Își scutură
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1917_a_3242]
-
l-ați reținut nu pare că ar fi putut să o facă, nu-i așa? Dacă nu vă supărați că spun asta. — Nu, dacă nu avea un telefon în celulă, nu putea. Totuși, vom vedea dacă oamenilor de la biroul de bagaje lăsate în păstrare de la Zoo Bahnhof le place înfățișarea lui. Nu se știe niciodată, s-ar putea să fi avut un partener afară. Tanchistul dădu din cap: — Și asta e foarte adevărat, zise el. Orice este posibil în Germania atâta timp cât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1917_a_3242]
-
asta e foarte adevărat, zise el. Orice este posibil în Germania atâta timp cât Hitler își face nevoile în Cancelaria Reich-ului. Câteva ore mai târziu eram înapoi la Zoo Bahnhof, unde Korsch deja distribuise fotografiile înfățișând cufărul întregului personal de la biroul de bagaje lăsate în păstrare. Ei s-au uitat ce s-au uitat, au scuturat din capete și și-au scărpinat bărbiile de grizzly, dar totuși nici unul dintre ei nu și-a putut aduce aminte de cineva care a lăsat cufărul din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1917_a_3242]
-
un bărbat purtând cel mai lung halat de lucru de culoare kaki și care părea să fie șeful celorlalți, scoase un caiet de sub tejgheaua placată cu metal și mi-l aduse. — Probabil că, înregistrați numele și adresele celor care lasă bagaje la voi, i-am spus eu fără mult entuziasm. Ca regulă generală, criminalii care își lasă victimele la biroul de bagaje din gări nu se oferă, în mod normal, să-și dea numele și adresele reale. Bărbatul în haină kaki
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1917_a_3242]
-
caiet de sub tejgheaua placată cu metal și mi-l aduse. — Probabil că, înregistrați numele și adresele celor care lasă bagaje la voi, i-am spus eu fără mult entuziasm. Ca regulă generală, criminalii care își lasă victimele la biroul de bagaje din gări nu se oferă, în mod normal, să-și dea numele și adresele reale. Bărbatul în haină kaki, ai cărui dinți stricați semănau cu izolațiile din ceramică înnegrită de la cablurile de tramvai, se uită la mine liniștit și plin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1917_a_3242]
-
câteva aspecte plăcute ale serviciului ăstuia. Nu cel mai mic dintre ele era posibilitatea pe care ți-o dădea de a te pișa pe pantofii Gestapoului. La identificarea din grup organizată mai târziu în aceeași dimineață, angajații de la biroul de bagaje nu putură să-l identifice pe Gottfried Bautz ca fiind bărbatul care lăsase în depozit cufărul conținând cadavrul Irmei Hanke, și, spre enervarea lui Deubel, am semnat ordinul de eliberare a acestuia din arest. Prin lege, toți străinii care sosesc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1917_a_3242]
-
treilea fel de viață care recuză opoziția dintre plăcere și reflecție și presupune amestecul celor două, apoi își mărturisește preferința pentru această opțiune, lăsându-l pe Protarh să se marineze în expectativă, înainte de a constata ralierea lui cu arme și bagaje. Formularea acestei alternative îl constrânge pe filosoful hedonist să apere teza unei vieți de plăceri care exclude orice reflecție - capcană eficace și reductabilă, în care adversarul său, evident, cade... Stăpân pe situație și conducându-și interlocutorul pe unde vrea el
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
Cu siguranță, răspunse tov. Roșca 7. Am raportat situația jos la Centru, dar ne-au spus că nu e nici o greșeală, că sămânța va rămâne aceeași, iar colectivul va fi schimbat cu prima ocazie. Ne-am resemnat, ne făcusem deja bagajele, am desființat brigada satirică, am oprit taraful și așteptam prima navă să ne schimbe, dar în loc de navă a apărut cometa Halley, care ne-a tras după ea. Ce să fi făcut în situația asta, când era slabă nădejde să vedem
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2120_a_3445]
-
și cât de mult mai speram la o minune! Eram gata să implor, să mă învinuiesc de întregul eșec, numai să nu plece. Nimeni n-a făcut nici un gest. Am plecat la Riana și l-am lăsat să-și facă bagajele. De ce nu s-a despicat pământul, să ne înghită pe amândoi, nelăsându-ne timp să conștientizăm ruptura definitivă... De ce? Nu știu dacă universul a rămas surd și orb la zbuciumul meu sfâșietor... Ningea bezmetic, ningea trist și înduioșător peste întregul
ULTIMA ÎMBRĂŢIŞARE... de VALENTINA BECART în ediţia nr. 939 din 27 iulie 2013 [Corola-blog/BlogPost/364288_a_365617]
-
și cum fata noastră s-a mutat de căteva zile cu serviciul la București, poți veni să stai la noi dacă vrei. Am fos foarte bucuroasă și a rămas ca peste două zile să vină ei, ca să mă ajute la bagaje. Seara am ajuns acasă și i-am spus Cocuței că în două zile o să mă mut. Nu a sărit în sus cum mă așteptam, dar mi-a spus pe un ton ca de viperă. -Da, să crezi tu că vei
GAZDA MEA COCA de SILVIA KATZ în ediţia nr. 333 din 29 noiembrie 2011 [Corola-blog/BlogPost/364440_a_365769]