4,078 matches
-
cornul la gură. —Cum dracu? șopti cu ciudă boierul și-și privi de aproape pușca. Tăcerea se întinsese. Bătaia cânilor un răstimp lung nu se mai auzi. Iar printre tufe dese, prin luminișuri scurte, căprioara fugea alungată de spaimă, se depărta spre pârău. O clipă se opri tremurând, ca și cum ar fi fost înaintea unei prăpăstii. Apoi, încetinindu-și fuga, își făcu loc printre frunzișuri în albia apei. Cu cele două picioare de dinainte în unde, cu celelalte în iarba malului, stătu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
stânseseră, și altul izbucni în altă parte, mai apropiat, și parcă-l simții adiind, trecând în cursul apei. În liniștea amurgului, de pretutindeni, de pe dealuri, începură a crește chiotele și a tremura prin văzduh; se încrucișau peste vale, parcă se depărtau, și ecourile deșteptate clocoteau prelung. Vin flăcăii și fetele de la cules... murmură, nemișcat, moșneagul. O vreme valea se deșteptase în tremur; apoi chemările se răriră, slăbiră, se stânseră. În tăcerea care se întinsese pretutindeni până în depărtări nesfârșite, pe roșața din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
umbrele înserării cresc, părea o ființă care nu-i din lumea aceasta - din taina singurătății închegată și din aburii codrului. Și șoaptele frunzarelor păreau în adevăr tremurarea unui suflet; creșteau din arbor în arbor, din ramură în ramură, scădeau, se depărtau, spuneau ceva neînțeles, ceva foarte vechi și foarte trist. Și când tăceau bolțile nesfârșite, parcă și sufletul din mine tăcea, sta neclintit, așteptând; n-aveam bucurie, n-aveam durere, intram parcă în nesfârșita fire, în marea bogăției pământului. Iar când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
nourii negri și poiana frământată ca de spaimă - creștea ca o buciumărie prelungă chemând spaima din zarea mohorâtă, înăbușită de pulberi răsculate. Așa crescu bubuind buciumăria pădurii, învăluiri dese de stropi se abătură, duruiră ușurel și la geamurile mici, se depărtară - și deodată, ca o mânie care ostenește, cu oftări de ușurare, se alinară adâncurile, și soarele străluci deodată orbitor în toată poiana. Ieșii afară, pe prispă, cu nevasta pădurarului. Împrejurimile, neclintite, râdeau în lumină; o albină fulgeră ca un fir
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
Costea. Vrei să treacă pe lângă casa ta?... Chihaia tăcu. Stăpânul își îndemna cu pintenii calul, care-și înfunda copitele adânc în noroiul drumeagului; Chihaia se ferea de băltoage, se strecura printre tufe, pe lângă trunchiuri de copaci, se încovoia, luneca, se depărta și se apropia de cal. Așa merseră multă vreme fără să vorbească. Prin pădure treceau adieri ca oftări de ființi chinuite, nevăzute. O bură rece, o cernere de pulbere fină și umedă umplea aerul și dădea zilei o coloare cenușie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
neclintit cu barba răscolită în jurul buzelor. Deodată tresări. Cineva se apropiase repede de dânsa, ocolind colțul hudiții, o privise plecându-se, apoi trecuse mai departe. „El e...“ se gândi ea, și încremeni în loc. Îi bătea inima. Ascultă pașii cum se depărtează, apoi porni și ea după el, se lăsa la vale, spre casa lui Ion Rusu. Se opri în drum, întăi. Ferestrele erau luminate, perdelele lăsate. Se apropie de cerdac, cercă să strecoare o privire prin vreo crăpătură, pe la colțurile geamurilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
cu taină de Bucșan: — Eu nu mă mai pot duce pe-acolo... Eu cu dânsa m-am sfădit!... Atuncea de unde știi toate acestea?... Ștefan se opri și se întoarse spre fată. Se opri și ea. Erau singuri, într-un colț depărtat de toloacă, în capul mahalalei, împresurați de împletituri fantastice de spini și buruiene, sub pulberea nelămurită, fugară, schimbătoare, a lunii. Vântul fugea slobod împrejurul lor, îi împresura în vârtejuri călduțe. Ea îl privea deodată în față cu ochii arzători, țintuiți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
de câni, glasuri felurite de oameni. Într-un răstimp de liniște, sunară tropote de cai, apoi chemări prelungi pe coasta dealului. Spre rumeneala asfințitului se ridicară deodată cu cârâiri și țipete spărioase ciori și stănci, într-un convoi lung. Se depărtară repede în lumina amurgului, apoi dispărură. Humelnicul și Niță Lepădatu se apropiau de bordeie și glasurile oamenilor întorși de la muncă se auzeau acuma lămurit în toate părțile. Focuri pâlpâiau în dosul perdelelor, la poalele dealului. Oameni mestecau mămăligi mari; umbrele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
în când îi venea rândul să ieie în mână ulcica cu băutură de flacără. Și cu cât bea, cu atât o moleșeală mai mare îl cucerea, ș-o înduioșare mai adâncă îl pătrundea. Iar de la o vreme glasurile parcă se depărtară și slăbiră - de s-auzeau tot așa de ușoare ca și șopotul vântului de toamnă care se strecura prin pămătufurile stufului din perdea. De a doua zi, duminică, Niță Lepădatu și-a început slujba la vitele boierești. Sandu Faliboga l-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
în lumina aurie și se așeză la marginea prispei, cu toată sfiala care se cuvine unei fete mari. Moș Tentea se ridică și se duse să mai vadă de niște godaci care guițau ascuțit în ocolașul lor; și după ce se depărtă el mormăind subțire, Niță Lepădatu se întoarse spre fată zâmbind cu prietinie. Încă de ieri m-am gândit eu să mă sui până la coșere, zise el. Și iaca, am avut parte de vreme bună... —E frumoasă toamna, răspunse fata, îmi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
să mă duc să-mi iau altceva pe mine... Tu, măi Niță, în astă noapte nu te deslipi de vite. Cu furtuna asta, cine știe ce se poate întâmpla... D-apoi ca și-n alte nopți tot între ele dorm!... răspunse flăcăul depărtându-se. Întăi îi veni gândul să se repeadă până în deal la bordeiul humelnicului, să mai vadă pe Marghiolița și să mai schimbe două vorbe cu ea; dar pe urmă apucă spre șopron. Era ceva neobișnuit pe pământ și-n văzduh
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
după ce ascultară un răstimp sunetele adâncurilor, porniră amândoi odată și intrară în tufișurile de afine. În codrul încremenit, singurul semn de viață era numai țâhnitul acela subțire și straniu, sub cetina grea de omăt. Trecu așa o vreme. Cânii se depărtau, se apropiau. Glasurile lor se înmulțiră. Ajunseseră pe urmele vânatului și copoii bătrânului. Deodată, în ziua tristă și fără soare, care se prefira prin cetinile înzăpezite și învăluia ca într-o negură bolțile de dedesubt, se strecură un val de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
A, da, se grăbi să încuviințeze nana Floarea, așa spunea și răposatul cantor Negoiță, dar tot aș dori aiasmă de la Iordan, de la noi din sat. Îmi mai aduc aminte de lume și de petrecerile noastre de la sărbători. Tare m-am depărtat și m-am pustiit eu aici. Bătrâna a urmat a vorbi ca să-și răscumpere atâtea tăceri și gânduri. Pe urmă a lăsat pe domni să se hodinească. Odaia aceea de oaspeți era vechi sălaș al vânătorilor. Pe păreții albi, suveniruri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
vorbe și expresii n-au căpătat drept de cetățenie niciodată de când ființează regatul. Adevărul este - știu și eu - că în comitete restrânse și intime, în anume momente de euforie, ele explodează totuși, făcând evidentă legătura cu un trecut nu tocmai depărtat de stare primară; însă oricare dintre atari onorabili vorbitori ar face apel la forța executivă când acele expresii ar străbate în public vorbite ori scrise. Aici, în baltă, nu le ascultam decât eu și Gâdea. El se amuza enorm, deoarece
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
i-ar fi tăiat bucuroși capul pentru umilința înfrângerii suferite. Însă ofițerul care alerga singur înainte și înapoi, ca un nebun, părea că vrea să-i atragă încă o dată în capcană. Unul după altul, se întoarseră, cu gând să se depărteze. Imediat, Antonius o luă la fugă spre ei, apropiindu-se la mai puțin de cinci pași, și slobozi un urlet. Quazii se întoarseră spre el. Îi provoca să-l înfrunte. Alergă din nou spre marginea pădurii. Aruncă gladius-ul și apucă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
treacă pârâul, care dintr-odată deveni foarte lat. Încercă să facă un salt înapoi, însă malul păru să se îndepărteze. Ce vrajă îl obliga acum să meargă înainte, cu apa înghețată ajungându-i până la genunchi, spre celălalt mal, care se depărta tot mai mult? — Numai când vei reuși să treci apa vei ajunge la mine, repetă glasul. Era glasul stăpânei absolute a destinului și a acelui loc sacru, unde creșteau frasini și stejari, locul unor zeități necunoscute și puternice, capabile de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
avea nici coif, nici jambiere. Se aplecă deasupra plasei, verificând cele două sute de noduri ale acesteia. Valerius luă coiful greu, din fier și bronz, mult mai gros decât la alte categorii de gladiatori, ca să poată rezista loviturilor violente ale tridentului. Depărtă cele două jumătăți atât cât să poată vârî capul, apoi le închise și strânse șireturile de piele. Își scoase coiful și așeză în interiorul lui bucățile de lână și de pânză cu care era căptușit, apoi și-l puse iar. Repetă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
film acceptabil. I-am întins suav cartea mea de credit US Approach. Mi-a introdus numele și numărul în calculator, mi-a spus: „O clipă, domnule“ și a ieșit pe ușa joasă. Fluierând și cu mâinile în buzunare, m-am depărtat de ghișeu și m-am oprit strategic lângă ușile de sticlă care dădeau pe platforma din față. Așa cum mă așteptasem, tipul a apărut însoțit de doi tipi în civil - din securitatea aeroportului? Angajații agenției? Nu, doar poliția financiară: caralii, curcani
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
singur spre seară pe ape-nghețate Când fâlfâie, pe lume, violetul. Paloarea, mutismul minează-al meu piept Pe satele ninse crai-nou când apare; Trec singur pe poduri de fier solitare, Și-aștept în zăpadă... dar ce mai aștept? Hau!... hau!... depărtat sub stele-nghețate... În noaptea grozavă la cine voi bate?... O, vis... o, libertate... Hau!... hau!... depărtat sub stele-nghețate... Nocturnă Stau... și moina cade, apă, glod... Să nu mai știu nimic, ar fi un singur mod - Un bec agonizează
Plumb. Cu voi. Scântei galbene. Stanțe burgheze by George Bacovia [Corola-publishinghouse/Imaginative/295560_a_296889]
-
Pe satele ninse crai-nou când apare; Trec singur pe poduri de fier solitare, Și-aștept în zăpadă... dar ce mai aștept? Hau!... hau!... depărtat sub stele-nghețate... În noaptea grozavă la cine voi bate?... O, vis... o, libertate... Hau!... hau!... depărtat sub stele-nghețate... Nocturnă Stau... și moina cade, apă, glod... Să nu mai știu nimic, ar fi un singur mod - Un bec agonizează, există, nu există, - Un alcoolic trece piața tristă. Orașul doarme ud în umezeala grea. Prin zidurile astea
Plumb. Cu voi. Scântei galbene. Stanțe burgheze by George Bacovia [Corola-publishinghouse/Imaginative/295560_a_296889]
-
Am ridicat paharul și l-am întins spre ea. Am ciocnit. A zâmbit. Tot nu pricep despre ce vorbiți, a privit ea amuzată spre amicul care se ridicase de la masă, îndreptându-se spre bucătărie. A tăcut, urmărindu-l cum se depărtează, aplecat, împovărat parcă de o greutate nevăzută. A oftat într-un târziu, ridicând a neputință sau indiferență din umeri. S-a răsucit spre mine, încercând să zâmbească: — Ce spuneați? m-a întrebat studiindu-mă pentru prima dată cu atenție, concentrată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
ziare, privind florile aceleiași țigănci florărese, facem cam aceiași pași ai nerăbdării așteptând mașina în care urcăm iarăși împreună, după o stație coborâm, o las pe ea să coboare înaintea mea, zorește pașii în fața mea, o urmăresc cum se tot depărtează, mlădiindu-și lujerul de trup și, dintr-odată, dispare. Nu o văd în fiecare dimineață. Nu există un ritm anume al aparițiilor ei, al mersului nostru anonim împreună. Sunt dimineți când intenționat poate n-o văd, când uit de ea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
o scriu. Un text, spun azi, care, deși știu că-l pot începe de oriunde, nu poate sfârși decât abia acum, în această pagină. Textul despre Ester. Atunci, în anii cât am fost cu ea, nu știam cum ne vom depărta, după cum nu ne-am dat seama când ne-am apropiat. Povestea ar începe prin anul doi sau trei al studenției noastre, la „Colombo“, unde venea și ea și încerca să intre în discuțiile noastre. Era frumoasă, o evreică amețitoare. Tăcea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
buboi, în mijlocul alteia, care se naște acum. Buboiul încă secretă puroi. Cei vii încă răspândesc otravă. Dar valurile nu mai ajung până la țărm. Se naște mereu în jurul nostru o cu totul altă viață. Rămân ei depărtați, și nu noi ne depărtăm. Noi rămânem doar împietriți aici, în lentoarea unor astfel de clipe pustii, scorojite, schiloade, un fel de crustă a unor amintiri mincinoase. Viața reavănă, adevărată se naște și se trăiește tot mai departe de noi. Nu știu dacă-i mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
plină, mai generoasă, mai pură sau mai autentică în frumusețile ei urzite. Este din ce în ce mai mult o altă viață. Noi rămânem în afara ei. Rămânem uitați în părăsirea timpului. Fără răzbunări, fără condamnări, fără incriminări. Rămânem pur și simplu ignorați, tot mai depărtați de liman. Am, ca în astfel de clipe goale, moi, sentimentul timpului care mă înghite. Mă retrag - aproape material simt aceasta - într-un fel de pulbere de vreme care se așază peste anosta încăpere cu cărți, cu vechi gazete, cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]