4,381 matches
-
de care mă despărțeau acum mai puțin de patru sute de metri de casa în care locuiam, o întâlnise pe Keti întâia dată. Ne vedeam aproape zi de zi, era spre vara anului 1941, asta pe la mijlocul lui iunie când, într-o după-amiază - între examenul scris și cel oral al bacalaureatului - nu mai veni la locul întâlnirii noastre, iar eu n-o mai găsii, dispăruse fără urmă. Nu bănuiam, când îi sărutam în amurg umerii goi, că voi fi magistrat - nici nu prea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
să-mi dau părerea cu privire la alegerea pe care o făcuse și am găsit-o perfectă. Din cauza asta mutarea mea aici o socotii o hotărâre a destinului. La scurtă vreme de la instalarea mea în noua locuință, începui să-mi petrec uneori după-amiezele în grădina publică, privind fluviul sau odihnindu-mă pe banca pe care stătusem altădată, alături de ea. Eram acum în septembrie 1946. În distanța de timp dintre noi începuse și sfârșise un război mondial. Nu pot ascunde faptul că în sinea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
aș fi sărutat obrajii, poate încă palizi ca și cum n-ar fi trecut nici o zi. Priveam de sus, de aici de pe platoul levantinului oraș, fluviul care curgea la vale, spre răsărit, câmpia, bălțile, orizontul, înflăcărate de pâlpâiala apusului de soare. În după-amiaza aceea de septembrie, am rămas așa până ia ivirea primelor stele; era una din acele rare clipe ale lumii când spiritul se simte aidoma naturii care l-a zămislit și care-l străbate, premoniția pieirii și renașterii lui infinite. Simțeam
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
bate subțire. Noiembrie. S-aude o căruță mergând pe bulevardul dinaintea porții. Mă uit pe fereastră: e o căruță cu lemne. 9. „Te iubesc, acesta e adevărul! La început nu-mi dădeam seama. Cred că te iubesc și acum. Sunt după-amiezi și nopți când stau cu privirea în tavan. În adevăr, te iubeam. Acum suntem în noiembrie, peste o lună vine Crăciunul, sfârșitul anului. Crăciunul și revelionul care au trecut le-ai petrecut cu noi. Acum cu cine ai să le
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
era pensionar, intrat deci în altă categorie de serie, care nu numai că nu stânjenea dar nici nu interesa pe nimeni. Se afla puțin incomodat, dar nu prea mult, în noul său statut; își revenea când își făcea plimbarea de după-amiază în centrul orașului, anume în aglomerările de cunoscuți, care-l salutau cu același respect, aceeași afecțiune - ambele la fel de sincere, date de obișnuința trecerii timpului individual care acum număra, în ce-l privea, șase decenii. Ținea să povestească acasă toate aceste
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
care acum număra, în ce-l privea, șase decenii. Ținea să povestească acasă toate aceste mici victorii de care blonda lui soție Carolina Pavel se încânta zgomotos, potrivit firii ei meridionale, și pe care le înflorea apoi prietenelor ei de după-amiază, cu conversații imaginare despre fapte date pe seama soțului, turbulente și aventuriere, menite să suscite interesul și admirația acestora față de el. Doamna Pavel își crease, astfel, odată cu trecerea vremii, destin de vestală în preajma soțului, menită să-i apere, ca un foc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
care el vedea realizarea posibilă a zvonurilor ce-l îngrijorau, fără să știe de ce. - Și, dumneata crezi că toate vor lua un curs atât de neprevăzut? Unii vorbesc de dictatura stângii, îmi spuse deodată, ca din senin, în una din după-amiezi, în curte, privind cerul încărcat de nori. Era vădit că aștepta o infirmare, ca o siguranță, parcă ar fi urmat să fie puse la mezat propriile lui interese. Or el nu avea decât pensia și casa în care locuia, pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
aceleași așezări, cu unul și același drum, de acasă la serviciu și invers. Fără nici o tulburare. Își sfătuia soția - mai ales în ultimul timp - la prudență; ea nu pricepea mare lucru din toate, dar îi respecta cuvântul. Așa că într-o după-amiază, când una din prietene aduse vorba de politică, ea îi răspunse, cu voce moale ca suprafața cuverturilor de pluș, că habar n-are de cele „publice”, iar pe soț „nu-l interesează pentru că n-a făcut niciodată politică”. Trecu apoi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
Era pentru tine pâlpâirea ultimelor luni de liceu. Te uitai într-o doară spre frunzișul din față și poarta grădinii; nu mă priveai. Înțelesesem că te așezaseși pe bancă întâmplător. Eu mă aflam acolo fără rost ca în atâtea alte după-amiezi; deodată ai întors capul, și, în clipa aceea, privindu-ne, ne pierdurăm unul în altul, și-n svâcnirea secundei, avurăm intuiția mărturisită de amândoi chiar atunci, a unei întâlniri de mult așteptate, a ieșirii dintr-un gol, ca dintr-un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
Aurelian Procopie, dar acesta își prezentase regretele spunând că fusese invitat la un cumnat de-al său - nu-i nimic, nu poți să prevezi totul, așa se întâmplă de sărbători. Mai erau doi vecini și trei doamne din vizitele de după-amiază, cu soții. Eu figuram ultimul sau poate primul dintre invitați, fiind cel mai apropiat „vecin”, în orice caz vesela mea convivă era cu adevărat cea dintâi, căci venea dinspre partea inimii, ca rudă ce se afla și ca cea mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
nu mai are importanță, suficient era că doamna Carolina Pavel îl adula, credea în el, iar el ajunsese să nu mai dorească mai mult, cu timpul ajungi - gândea - să te mulțumești numai cu plapuma pe care o ai. Spre sfârșitul după-amiezii ne trezirăm din somn și profesoara de franceză păru, ochilor mei obosiți, strălucitor de frumoasă. Era încântată că ne vedem din nou ca și cum nu ne-am mai fi văzut de timp îndelungat. Părul, ce nu-i mai era prins în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
ascultând vocea răgușită a vestitorului care dormita pe capra căruței, legănându-și din când în când capul spre umeri sau în față, nehotărât ca anotimpul. - Pământ de flori! Pământ de flori! Și el păru să fie ultimul om al acelei după-amiezi, după care vocea lui Keti nu se mai auzi. 21. Tata se afla la ora aceea la spital, la contravizită, ce păru să țină mai mult ca de obicei. Trecuseră abia doi ani de la sfârșitul războiului - la timpul acel era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
jumătate de zi, din cauza divergenței dintre tine, care opinai pentru achitare, îl socoteai nevinovat, și colegul tău, care avea convingerea contrarie, situație ce impunea rejudecarea în complet de trei judecători. Totul se termină, dar altfel de cum ai fi crezut, în după-amiaza celei de-a treia zi, în amurg, când fratele inculpatului a bătut la ușa biroului tău... - Știu... - Exact. Niciodată în istoria lumii un proces nu s-a terminat în felul acesta. Biroul era o încăpere lungă cu o bibliotecă de la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
mai discuta fără „prostiile astea ale mele”. Ce-ai face fără mine? Domnul Pavel nu-i mai dădu atenție, dar doamna Carolina știa - ceea ce uitaserăm cu toți - că aici la Porțile Levantului vremea curgea altfel: înceată, în armonici, în lâncede după-amiezi de basme, în târguri de contrabandă în care se vindeau pânzeturi din Damasc, lulele, tabac, narghilele, covoare din Persia, cercei, salbe de chilimbar, și câte mărunțișuri pentru care oamenii aveau timp, nimeni nu zorea vremea; o revoluție era un nimic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
de ce judecătorii rămași în funcții - mă număram printre ei -, lașitatea lua locul demnității 3. Era acum la mijlocul lui martie, un soare lânced dislocase gheața fluviului în mari rupturi mânându-le spre răsărit, se anunța venirea înceată a primăverii, când în după-amiaza acelei zile, stând întins pe canapeaua din camera mea de la față, cu mâinile sub cap, și gândind, așa deodată, la Marga Popescu, prezența ei mi se arătă mai luminoasă decât în realitate, cu un ușor zâmbet ce mi se păru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
la stările de pubertate și mai cu seamă de adolescență ale acestora; era sigur că-și iubea profesiunea; uneori vorbirea împrumuta melancolii venite din viitor, purtând regretul trecerii anilor. Își aprinse o țigară, intră apoi și doamna Pavel, care în după-amiaza acelei zile - de joi sau sâmbătă - avea unul din zaiafeturile ei obișnuite, și o rugă să vină și ea, o oră măcar; era lauda ei cea mai mare, iar nepoata, cu gândurile încă la elevele ei, încuviință, înțelegând, printr-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
căsnicia. Și nu era un lucru de nimic. După masă, doamna Pavel se retrase în bucătăria de alături pentru a spăla vasele, în timp ce noi - domnul Pavel și cu mine - ne savuram cafelele, continuând să conversăm despre fel de fel. În după-amiaza aceea nu aveau invitați, și nimeni nu veni la ei, încât după câteva ore de pălăvrăgeală, ne prinse somnul, dar înainte de a ne despărți, mă întrebă, ca o concluzie, pentru care ar fi vrut un anume răspuns: - Și, totuși, ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
am adus aminte că mai avea un exemplar al aceleiași fotografii într-un plic cu altele, pe care-l ținea în raftul de jos al șifonierului, și am avut noroc: am găsit-o. Uitați-o! - și mi-o înmână. În după-amiaza zilei următoare, intram pe poarta cimitirului căutând printre oamenii care însoțeau sicriul purtat pe umerii a patru bărbați, pe doamna... O văzui. Mergea în urma sicriului cu încă două femei alături. Trecui în spatele ei, străin printre cei prezenți. După ce ajunserăm la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
pe doamna... O văzui. Mergea în urma sicriului cu încă două femei alături. Trecui în spatele ei, străin printre cei prezenți. După ce ajunserăm la marginea gropii, iar sicriul fu pus pe pământ, începu slujba, la care asistai descoperit în lumina molatică a după-amiezii. La sfârșit sicriul fu coborât în mormânt și se fixă crucea în pământul afânat. Alături mai era încă, scorojită, parte putrezită, crucea fiicei, pe care se mai putea citi, vag: I.N.R.I. iar dedesubt, abia vizibil, numai unele litere, rămase din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
după-amiaza aceea unică... ... de neînchipuit. „Cine se gândește la moarte când are numai optsprezece ani?” notasem într-un jurnal ce-l țineam sporadic. Intrasem în casă cu o senzație de gol. Cui să spun? Soții Pavel dormeau, era somnul de după-amiază sau poate nu erau acasă. Luai fotografia lui Keti, pe care o pusesem cu o zi înainte în ultima carte aflată în partea dreaptă a primului raft al bibliotecii (mai târziu aveam s-o păstrez într-un sertar al biroului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
doamnei fosta lui soție, dar și după actul desprinderii de solul natal, ce dovedea mobilitatea care-l caracteriza și pe care o transmisese fiicei sub forma nonconformismului, ca un alt mod al aventurii existențiale. Mă gândii la Keti... Dar în după-amiaza aceea, când umbrele invadară încăperea, Keti se ivi din nou lângă mine. - „Răsfoiam cartea aceasta, vorbii, care e ca un album, mă gândeam că tatăl tău a văzut toate aceste minunății, sunt sigur că le-a văzut... nu se poate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
altfel. Ce om a fost și tatăl tău!” Ea se uită în ochii mei cu mirare de parcă m-ar fi văzut întâia dată. - „Suntem în iunie, îmi spuse, mâine se împlinesc șapte ani de când am murit. M-ai așteptat în după-amiaza acelei zile până târziu, erai neliniștit și încă mă așteptai. La ora aceea cu gândul la tine, dar nevrând să-ți dau de știre în nici un fel, închideam ochii asupra acestei lumi cu fruntea lipită de brațul mamei, deschizându-mi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
când eram student în București, pe la mijlocul studenției mele), dar n-am oprit-o, mi-a fost teamă. Se întâmplă uneori lucruri ciudate și eu n-am oprit-o s-o întreb și e sigur, foarte sigur că fusese ea. În după-amiaza aceea, la bătaia aceluiași timp, era vară, doamna Carolina Pavel deschise ferestrele camerelor ei apoi ieși în curte să stropească cimentul încins, trebuia puțină răcoare. Trecuseră desigur câțiva ani, părea să nu audă vuietul vremii ce-i șuiera la urechi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
tresări. O asemenea vorbire nu mai auzise până atunci și se întrebă, aproape înspăimântată, dacă-i aparține sau nu. „Nu, nu se poate”, gândi. Vru să se ridice, să deretice prin cameră, să facă ceva pentru alungarea gândurilor, dar căldura după-amiezii de vară îi moleșea, voința că rămase întinsă, fără vlagă pe canapeaua joasă cu pledul de mătase verde-închis și două perne multicolore, rezemate de peretele cu tapete florale dominând în roșu. Tapetele erau de pe vremea părinților, căci locuia în casa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
de iulie, una din obișnuitele ei sindrofii, în camera de lângă sufragerie, mobilată printre altele, cu cele două fotolii cu huse vernil cumpărate de curând și canapeaua joasă cu cuvertură lânoasă pe care stăteau acum comod așezate femeile, trei ale acelei după-amiezi, părând a ființa dincolo de evenimentele și politica vremii. Se aflau însă la curent cu întâmplările câte erau, cu știrile oficiale și zvonurile circulând prin oraș, mai ales zvonurile, spre care vădeau o sete nativă mărită aici de fabulația tradițională a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]