1,905 matches
-
Acoperă-mi ochii ușor.// Și lasă ploaia să curgă pe trupul/ Prin care uimirea a trecut ca un plug./ Bandajează-mi rănile naive,/ Doamnă frumoasă și bună,/ Rănile prin care credința mi s-a scurs,/ Clipă de clipă, o lună". (Elegie) Zborul, care de data aceasta devine mecanic, fără obiectiv real, capătă o valoare expresivă absolută, în îmbinare cu celelalte simțuri: auditiv ("Leagă-mi urechile cu foșnet de aripi"), vizual, motric ("mecanicul vuiet de zbor"). Promovând un timp al viitorului, poezia
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
Acoperă-mi ochii ușor.// Și lasă ploaia să curgă pe trupul/ Prin care uimirea a trecut ca un plug/ Bandajează-mi rănile naive,/ Doamnă frumoasă și bună,/ Rănile prin care credința mi s-a scurs,/ Clipă cu clipă, o lună". (Elegie) Ruptura de copilărie echivalează cu ruptura de natură, dovadă a suprapunerii inițiale perfecte între cele două elemente, când timpul și spațiul erau totuna. Deconstrucția propriului canon se realizează chiar în interiorul creației poetice, autoarea devenind neputincioasă de a se mai reconstitui
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
apoi liniște,/ nu există nări pentru ce vine;/ apoi gustul, vibrația umedă,/ apoi iarăși lipsă,/ apoi timpanele pentru lenesșle / mișcări de eclipsă;/ apoi pipăitul, mângâiatul, alunecare / pe o ondulă întinsă,/ iarna-nghețată-a mișcărilor / mereu cu suprafața ninsă." (A zecea elegie) De o izbitoare asemănătoare cu un alt text blagian, În lan121, este poemul Imn, în care metafora blagiană este transpusă în literă de femeie: "Mi-am așternut un braț de fân în umbra,/ Mai sclipitoare decât lumina, a frunzelor galbene
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
Că e totul prestabilit./ Și, totuși, un ultim cuvânt:/ Nici după cele ce spun,/ Nu știți cine sunt?"(Cel viu) Reconstruind, însă, elemente al liricii congenerilor săi, precum Nichita Stănescu, Ana Blandiana scrie versurile a căror apropiere de A doua elegie 140 a lui Nichita Stănescu este tulburătoare: "În fiecare hohot/ Un zeu se dezvăluie/ Umflându-și faldurile/ Hainei lui largi prin văzduh/ Sunt atâtea feluri de zei/ Pe pământ,/ Încât nu vom prididi niciodată/ Să plângem sau să râdem destul
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
mare, așa cum, pe de altă parte, erosul e lucru curios și trecut neobservat aproape inexistent în lirica sa, tot timpul amânat, estompat, respins. Poeta cultivă un soi de "naturism" nemaiîntâlnit în lirica românească, apropiat viziunii animiste asupra lumii, declanșator de elegii transfiguratoare. Pasiunile sunt eliberate sub forma unui discurs care poate atinge un paroxism al trăirii, o vitalitate exacerbată. Generația lui Nichita Stănescu nu face, în adevăratul sens al cuvântului, o nouă poezie. După cum spune Gheorghe Crăciun, în Aisbergul poeziei moderne
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
pierde / ochiul,/ pentru că vor aduce și-ți vor așeza / în orbită un zeu / și el va sta acolo, împietrit, iar noi / ne vom mișca sufletele slăvindu-l.../ Și chiar și tu îți vei urni sufletul / slăvindu-l ca pe străini" (Elegia a doua "Getica", Nichita Stănescu). 141Luiza Bratu, op. cit., p. 123. 142 Ibidem, p. 123. 143"unicul demers este acela de a vida o scenă pentru ca în spațiul creat mesajul să poată suna nestingherit". Ion Pop, Poezia unei generații, p. 250
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
Jebeleanu "În satul lui Sahia" E. S. P. L. A., 1952, "Bălcescu" E. S. P. L. A., 1952, "Cântecele pădurii tinere", Editura Tineretului, 1953, "Versuri alese" E. S. P. L. A., 1954, "Surâsul Hiroșimei" Editura Tineretului,1959, "Cântece împotriva morții" Editura Tineretului, 1963, "Elegie pentru floarea secerată", Editura Tineretului, 1967, "Hannibal", Cartea Românească, 1973. Ceea ce dă originalitate creației lui Eugen Jebeleanu este motivul morții, desfășurat într-o amplă elegie de-a lungul întregii existențe poetice. De la "Ceea ce nu se uită", unde satira și accentele
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
S. P. L. A., 1954, "Surâsul Hiroșimei" Editura Tineretului,1959, "Cântece împotriva morții" Editura Tineretului, 1963, "Elegie pentru floarea secerată", Editura Tineretului, 1967, "Hannibal", Cartea Românească, 1973. Ceea ce dă originalitate creației lui Eugen Jebeleanu este motivul morții, desfășurat într-o amplă elegie de-a lungul întregii existențe poetice. De la "Ceea ce nu se uită", unde satira și accentele elegiace se împletesc, și până la ultimul volum: "Nu o să te uit... cum ai venit... Cu zâmbetul tău de sabie/ totuși un pic tăiată.../ Cu buzele
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
să-mi aspire fluturele răsuflării". Sentimentul morții este surprins în ipostaza luptei dintre viață și moarte, indiferent dacă gesticulația liniilor de acțiune cuprinde universul, ca în "Surâsul Hiroșimei" sau coboară în interiorul eului luptând cu deznădejde teribilă și solemnă ca în "Elegia pentru floarea secerată" 1 Din dialogul lăuntric proiectat pe cele două coordonate, cel general al umanității și cel biografic, se desprinde "Surâsul peste noapte", care poartă în el mesajul de lumină, în numele căruia poetul întreține cultul renașterii din propria-i cenușă
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
prin parnasianism, prin Ion Barbu, modernizat și prin Rilke. Universul baladelor lui Doinaș amintește de cel al Greciei elenistice, cu o vegetație mediteraneană dimensionată fantastic, cosmicizată, cizelată până la filigran de un meșteșugar însetat de "forme perfecte". Baladele lui sunt meditații, elegii, poeme ale iubirii. Barbizând, Doinaș caută misterele eleusine: "unde-s țărmurile... Nu-s/ Doar azurul jos și sus/ datină pe valuri crețe/ tulburată frumusețe,/ ani de fum, bani de foc/ osie de vis a lumii/ ei în lingușirea spumei/ ard
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
sunet de corn, asemenea eroului din "La Chanson de Roland", dar numai pentru o clipă: "Să suni până mor către cerul senin/ atunci asfinți după creștete luna/ și cornul sună însă foarte puțin." Un sentiment nostalgic cuprinde baladele, care sunt elegii ale neîmplinirii; fecioarele își pierd frumusețea în unde ("Elegie"); feciorul, sluga lui "Crai de ghindă", așteaptă, trist și tăcut, porunca; grădinarul poartă în el povara unui vis: "ca un cer închis" ("Trandafirul negru"). "Acela-care-nu-se-teme-de-nimic" va fi răpus de "cel ce
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Roland", dar numai pentru o clipă: "Să suni până mor către cerul senin/ atunci asfinți după creștete luna/ și cornul sună însă foarte puțin." Un sentiment nostalgic cuprinde baladele, care sunt elegii ale neîmplinirii; fecioarele își pierd frumusețea în unde ("Elegie"); feciorul, sluga lui "Crai de ghindă", așteaptă, trist și tăcut, porunca; grădinarul poartă în el povara unui vis: "ca un cer închis" ("Trandafirul negru"). "Acela-care-nu-se-teme-de-nimic" va fi răpus de "cel ce așteaptă nemișcat, stăpân pe sine și pe vreme!"; omenirea
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
poezia se caracterizează prin epic, consecință a schimbărilor istorice, expresie a contestării uneori violente, tipică romanticilor, în a doua perioadă poezia se liricizează. Asistăm la o resurecție a baladei și a poemului (balada își pierde epicul și primește accente de elegie, meditație, poeme ale iubirii vezi Doinaș); poezia devine un adevărat fenomen de cultură, livrescul capătă pondere și se cuprinde în lirismul existențial, nuanțând expresia, deschizând simbolurile și stratul imagistic al structurii poetice. Reflexivitatea este una din caracteristicile poeziei de azi
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
în emoții. Matei Gavril este poet: "Sufletul meu este plin de zăpadă/ Toată noaptea am visat că a nins./ Dar primul gând de unde s-a desprins/ a început inima mea să vadă." Mircea Dinescu "Invocație nimănui", Versuri, Cartea Românească, 1971; "Elegii de când eram mai tânăr", Cartea Românească, 1973. "Invocație nimănui" (1971) amintește de M. Iacobescu: "Sunt tânăr, Doamnă, tânăr de-aceea nu te cred,/ oricât mi-ai spune, timpul nu-și ascute gheara/ deși acații ceții spre mine își reped/ săgețile
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
ceții spre mine își reped/ săgețile vestirii, sunt tânăr. Bună seara". Mircea Dinescu își umple poezia cu îngeri ascunși în noroaie. Împerechează purul cu impurul într-un timbru melancolic pronunțat. Dincolo de lumea exterioară descoperim prospețimea și vitalitatea cenzurată de pudoare. "Elegiile de când eram mai tânăr" prezintă lumea ca un spectacol în care unii înalță piramide, iar alții se visează prinți sau cerșetori. Este un volum luminos, cu un aer de puritate, în care plutesc petalele roz ca niște pleoape roase de
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
ideile moderne cunoscute științei și filozofiei 1 (fizica, matematica, geometria devin discipline cu mari deschideri simbolistice). Surprindem și încercarea de a fugi de această vastă și impunătoare cuprindere a realității exterioare prin experimentul imagistic, printr-o poezie ostentativ intimistă, o elegie mai mult contemplativă decât sfâșietoare. Poeții se vor, unii, sentimentali, iar alții caută în formula poeziei de notație sau de cântec folcloric o suprafață liniștită, deschisă înțelegerii, fără spaime și drame,într-un context cald și luminos al existenței diurne
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
luminos al existenței diurne 2. Noul conținut poetic, neocolind metrica tradițională și cea a versului popular, se exprimă într-o diversitate de formule moderne poezia este criptică, absurdă, cu subînțelesuri, paradoxală. Poeții au asimilat dadaismul, expresionismul, suprarealismul, ermetismul. Simțim prezentă elegia, ca urmare a redescoperirii liricii eline, precum și traversarea unui spațiu poetic ce are ca punct de plecare pe Baudelaire, Rilke, T. S. Eliot, Paul Valéry, experimente imagistice care presupun asimilarea marinismului și gongorismului, fără ca personalitatea artistică să le fie estompată
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
ale trupului". Ca și la Radu Stanca, moartea este surprinsă când nostalgic, când într-o erupție carnală furtunoasă; dar îl preferăm în suita de versuri subordonată simbolului cu atâtea pretexte și deschideri intitulat "Rod" sau "Turn" și nu în cântecele elegii sau romanțe, în cântece folk în care textul muzical, prin repetările de cuvinte și versuri, ajunge la manieră. Elementul folcloric, existent atât în primul volum, cât și în cele următoare, este potențat, în ciuda mijloacelor naive de expresie, de un vag
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
El caută în poezie un drum care să-i ridice statuia râvnită, în ciuda atitudinii de indiferență simulată de-atâtea ori: "alt drum spre Hexametri/ mai pur și simplu nu-i/ Unde-am ajuns nu-i nimeni/ în candeli arde vin". Elegia se convertește într-o artă poetică prin care tristețea, melancolia percepute în fiecare vers își face loc direct: "mă cunoaște lumea/ ăla-s care scriu/ ăla ce-ndulcește/ lemnul de sicriu/ ăla ca deșertul/ și ca arabescul/ suflet de cămilă
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
fierbe sânge de arțar în eprubete bizantine./ și-a ta e țara și cuvântul/ tot neamul meu e-n cimitir/ pe toți i-a cumpărat pământul/ la târgul negru din Izmir". Mircea Dinescu "Invocație nimănui", Versuri, Editura Cartea Românească, 1971; "Elegii de când eram mai tânăr", Editura Cartea Românească, 1973. "Invocație nimănui" (1971) amintește de D. Iacobescu: "Sunt tânăr, Doamnă, tânăr de-aceea nu te cred,/ oricât mi-ai spune, timpul nu își ascute gheara/ deși acații ceții spre mine își reped
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
ceții spre mine își reped/ săgețile vestiri, sunt tânăr. Bună seara". Mircea Dinescu își umple poezia cu îngeri ascunși în noroaie, împerechează purul cu impurul într-un timbru melancolic pronunțat. Dincolo de lumea exterioară descoperim prospețimea și vitalitatea cenzurate de pudoare. "Elegiile de când eram mai tânăr (1973) prezintă lumea ca un spectacol în care unii înalță piramide, iar alții se visează prinți sau cerșetori. Este un volum luminos, învăluit într-un aer de puritate în care plutesc petalele roz ca niște pleoape
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
L., 1964; Fata morgana", versuri, Editura Tineretului,1966; "Măști de priveghi", poezii, E. P. L., 1968; "Himere nisipurilor", versuri, Editura Tineretului,1969; "Poeme", E. P. L., 1969; "Austru", versuri, Eminescu, 1971; "Arborele vieții", Albatros, 1971; "Petrecere cu iarbă", Editura Cartea Românească, 1973; "Elegii", Eminescu, 1973; "Ave, noiembrie", Editura Cartea Românească, 1975. Florența Albu, poetă fără chemare, în numeroasele volume publicate, nu comunică nici idei nici emoții: În parcul gol, iernatic și temut,/ m-am măsurat cu statuile;/ între șiruri și arbori/ doar eu
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
brațului Carpaților/ cu celălalt braț săltându-și încovoiata sabie a Istrului/ Să-și apere Dacia liberă". Ion Rahoveanu, în volumul "Lacrimi pe spadă", evocă un trecut legendar desprins din mănăstiri, morminte, relicve. În "Agapia", "Puterea locului liber", "Celor fără morminte", "Elegia Iancului" versifică inegal oferindu-ne din când în când și poezie: "Pe spadă cad lacrimi, făgăduinți/ Atinse-n fața porților în zid,/ Deasupra cărora săpăm inscripții/ Se sapă greu în secole avid." Începând cu anii 1965-1970-1975, lirica de evocare istorică
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Schiorului" spre muntele înzăpezit sugerează și stări emoționale indefinite. De asemenea, rămâne continuatorul vocilor limpezi ale strămoșilor: "Mă trag din neam străvechi, de cântăreți dieci/ În stranele bisericilor ardelene". În ciuda conținutului, care răspunde sau nu imnului ca specie, poetul cântă elegia fierbinte a Ardealului în rezonanțe grave și înmiresmate, reînnoind știutul glas menit să limpezească "ferestrele înghețate în nopțile de iarnă". Imnul lui Ioan Alexandru este o specie aparte, o împletire de imn și elegie, de psalm și cântec popular. Este
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
nu imnului ca specie, poetul cântă elegia fierbinte a Ardealului în rezonanțe grave și înmiresmate, reînnoind știutul glas menit să limpezească "ferestrele înghețate în nopțile de iarnă". Imnul lui Ioan Alexandru este o specie aparte, o împletire de imn și elegie, de psalm și cântec popular. Este o "voce care vine din pământ", desprinsă din lumea albastră a cimitirelor în care morții dorm cu vișinii și cu prunii la căpătâi, unde iarba crește luxuriantă ca-n paradis, unde turmele pășeau înfricoșate
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]