32,222 matches
-
etica și, corelativ, juridicul, care elaborează reguli de comportare în promovarea ființării omenești. Axiologia este și ea relaționată cu afirmarea ființării umane în univers, ținând seama de un sistem al valorilor care promovează viața. În rest: nu putem cunoaște în esența ei Ființa, astfel că, de la Parmenide la Heidegger, ontologia este o disciplină filozofică a supozițiilor mereu reluate, și cu atât mai mult, metafizica; iar estetica este o filozofie a subiectivității umane. Ca atare, gnoseologia nu descoperă adevăruri absolute, ci fabrică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Prin urmare, dacă etica și juridicul sunt științe, creații specific umane, ontologia, estetica, metafizica aparțin domeniului imaginației, la capătul înalt al căreia se află poezia. Astfel, Aristotel introduce Poetica printre disciplinele filozofice, definindu-i însă tot odată și pentru întotdeauna esența, valoarea profund umană: "Poezia este mai adevărată și de un sens mai înalt decât istoria", deci depășește ca adevăr uman și axiologic zilnica derulare a vieții comune, care este, în sumă algebrică, o istorie a erorilor, dese ori a răului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Gândirea poetică vorbește despre metafizică în vibrații și iradieri cu ajutorul intelectului "eroic". Poezia gânditoare nu vorbește despre metafizică, ea creează spații, universuri metafizice care sunt deschideri totodată sensice și melodice înaripate. Gânditorul rostește Ființa, poetul întemeiază Ființa, așa cum recunoștea Heidegger: "esența poematică a gândirii salvează domnia adevărului Ființei". O scoate din vremuire și o transformă în prezent etern nunc stans, al lui Boethius. La Eminescu adevărurile poetico-metafizice reprezintă intuiții, acele "fulgurații intelectuale" de care vorbea, și nu concluzii în cadrul unui "sistem
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
continuă și după ce poemul s-a "încheiat", așa cum se întâmplă, de pildă, în Peste vârfuri, O, mamă..., Trecut-au anii..... Bolnav in al meu suflet etc. unde are loc eliberarea în spațiile abisale ale interiorității noastre aflată ea însăși, prin esență, în pururea mișcare. Un continuum spațio-temporal de mare mobilitate cu nesfârșită extindere inducând o mișcare sufletească și intelectivă de profund patetism desfășoară poezia Dintre sute de catarge, mișcare fără oprire din cauza dramaticei irezolvabilității spirituale " Nențeles rămâne gândul/ Ce-și străbate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
dragostea pentru Margareta devine cerească. Dar apoteoza finală divină trece prin haos moral: uciderea lui Valentin, tragedia Margaretei, uciderea lui homunculus, uciderea lui Baucis și Filemon. Lirica lui Friedrich Hölderlin dezvoltă o tensiune cosmică de cea mai pură, mai sublimă esență, neîntreruptă, poetul nu coboară niciodată de pe ultimele creste ale elevației simțirii și intelectului: sanctificarea poetică a lumii, proclamarea Frumuseții drept numele ce conține Unul și Totul, a poeziei ca unica religie viabilă în eternitate, pentru că omul poetic merită să trăiască
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
de religii. Deci teoretic s-ar putea presupune că ontologic omul va reuși să creeze un asemenea absolut al vieții adică fără maladii, fără suferințe, fără moarte. Dar aparent straniu, Eminescu credea că "absolutul (existenței) este frate cu moartea". Pentru că esența ființării pentru a dura, trebuie să se afle neîncetat în devenire, deoarece cosmosul nu este dat odată pentru întotdeauna, ci se recreează pe sine din mers. Oprirea ar însemna încremenire, înghețul tanatic. c. Condiția sine qua non a realizării înveșnicirii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
poate crea pe Dumnezeu. În felul acesta, cel mai de seamă mistic al Evului Mediu depășește nu numai creștinismul, ci și orice religie, căci toate religiile concep aservirea omului de către divinitate. Iată un text capital: Când sufletul se desprinde de esența sa creată, strălucește pe el imaginea originală increată în care și el se află ca un lucru increat". Este "moartea în Dumnezeu moartea divină" . Drept care, la finele unui "microtratat", Eckhart scrie: "Acest discurs nu este adresat nimănui decât celui care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Acest discurs nu este adresat nimănui decât celui care îl consideră deja ca propria sa viață, o arzătoare dorință a inimii sale." Iar acest lucru "cei aleși vor înțelege, ceilalți vor trebui să creadă". Viață filozofică și mistică, dar de esență intens poetică, a avut Giordano Bruno. Acesta concepea libertatea metafizică un zbor ascensional neîncetat al "intelectului eroic", parte a Divinității, care suie mereu către absoluitatea sa. Așa cum am mai relevat, Eminescu intenționa să modifice Luceafărul și mai ales "să-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
rotundul și splendoarea. Și nimeni nu-i să-mi spună ascunsul tâlc al spumii: Ce sens avu venirea ! Și-acum ce sens plecarea ? până la zbor mistic: La cei răi nu-mi voi spune, nici la cei buni secretul. A gândului esență în verb sărac ar fi. Eu văd un loc mirific, dar nimănui nu-ncredu-l O taină am pe care n-o pot dezvălui. Pindar și Hölderlin și-au trăit viața la cea mai înaltă temperatură a liricii, și anume, "gândirea poetică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Valorile ideale, încă din această viață, prin încântare extatică. Dionisiacul este nevoia de unitate și de depășirea eului, panteismul simpatetic al bucuriei și al suferinței sanctificate, eterna voință de renaștere, de eternă întoarcere. * Așa cum afirmă în autobiografia sa, Ecce homo esența cărții Așa vorbit-a Zarathustra, este ceea ce Nietzsche consideră marea sa descoperire, Eterna întoarcere. Ideea revenirii, a renașterii iterative de-a lungul veșniciei, este de origine indiană. Omul revine în aceeași formulă ontică, iar pentru Eminescu, în același spațiu și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
tot ce înfăptuiește. A crea ceva inedit devii justițiarul propriei reîntemeieri existențiale. Justiția poetică are drept țel ultim sacralizarea. Ideala creație de artă este un act sacru: o luare în posesiune iluminată a existenței, proiectată cosmic și în răspundere față de esența ei divină. Natura a născut filozofii pentru a-i afla identitatea și pe poeți pentru a-i afla idealitatea sfântă. Filozofia reușește rareori, poezia întotdeauna. Poezia ne deschide monada singurătății noastre și ne dă aripi pentru a ajunge la noi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
meu suflet. Filozofic vorbind, ambiguitatea este definitorie pentru formula ontologică umană, viața purtând în ea germenul pieirii. Pe de altă parte, și capacitatea de cunoaștere este ambiguă. Ca atare, cuvintele, instrumentul nostru cognitiv de numire, suferă de două ori: necunoașterea esenței lucrului numit, care rămâne un mister, și faptul că, din acest motiv, numirea este convențională, o haină pusă arbitrar pe acea taină, veșmânt confecționat de colaborarea dintre simțuri și intelect. Salvarea, liniștea noastră sunt asigurate de complacerea tacit asumată în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
axiologia realități de fiecare zi, poetul încearcă să creeze o lume suplimentară care să asigure o ființare mai înaltă valoric. Astfel, consimțim la o autoiluzionare dusă până la încântare. Deoarece cuvântul locuiește o absență, mai bine spus, un substitut convențional al esenței lucrurilor, este deci ambiguu în viața de fiecare zi, în poezie el vrea să devină o certitudine, prin urmare, o altă iluzie, cea a înfăptuirii unei idealități onto-axiologice. Ține de măiestria poetului de a-i anula cuvântului ambiguitatea din viața
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
deschid perspective felurite interactive, care se pot valoriza intre ele. Chemată să genereze semnificații proteiforme, lecturi multiple, ambiguitatea solicită imaginația cititorului în a descifra și, astfel, în a conferi o nouă viață poemului. Nu cunoaștem miezul lucrurilor, creăm noi o esență umană. Iar poezia ambiguă ne deschide șanse de a recrea un univers virtual care nu va coincide cu cel gândit de imaginarul poetului. Astfel un poem ambiguu pare că reîncepe mereu și nu sfârșește niciodată. Dar versul, dacă nu este
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
o amăgire ca și Maya hindusă. Pentru rațiunea noastră, care concepe veșnicia ca imuabilă (precum în finalul Luceafărului), conceptul platonician ambiguu, care face din durată totodată și perenitate și vremuire, apare paradoxal, dar totodată, drept cea mai adecvată viziune asupra esenței temporalității. O ambiguitate cu implicație cosmică, tangentă genezei, apare în poezia lui Eminescu, Lacul. Poetul nu spune "ascult și aștept" venirea iubitei, ci "parc' ascult și parc' aștept". Acest "parcă" este "cheia" care introduce ambiguitatea. Ca și în finalul Melancoliei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
viață Că nobila năzuință a omului consimte la viață. În primul vers Hölderlin afirmă că în lumea unde este oaspete, omul se întâlnește cu viața, deci viața nu este una și aceeași cu entitatea umană. În acest contact apare conștiința esenței realității de model uman, care este timpul. Viața este operă a timpului și a devenirii, a schimbării, iar spiritul uman este un martor antrenat în vremuirea opusă eternității. Dar schimbarea nu dizolvă totul, pentru că timpul păstrează o rezervă, o aspirație
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
46), "Gândurile oamenilor sunt jocuri de copii" (fragm.70). Ideile heraclitiene vor fi reluate de Heidegger, acesta absolutizând neliniștea, pe care o consideră temei primordial, definitoriu al existenței umane: Fenomenul neliniștii ne furnizează constituția ontologică originară a Dasein-ului". Sorge constituie esența abisală a omului. Este neliniștea morții, spaima faptului că omul este Sein zum Tode ființă întru moarte. Când homo faber a evoluat către homo cogitans, a apărut conștiința tragicului și a singurătății. A tragicului în fața morții, final funest condus implacabil
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
nu poeții au neliniște. Ei se bucură de zburdălnicie neînfrânată. Neliniște au cuvintele care nu știu în ce antisens, în ce răspăr, în ce anticuvânt vor fi aruncate. Avea dreptate Heidegger să regrete acea perioadă virginală când cuvintele coincideau cu esența lucrurilor și se întreba când se vor întoarce la "întrebuințarea" lor primordială. Când va avea loc miracolul acelei primeniri, al acelui catharsis ? Când deveni-vor cuvintele iarăși Cuvânt ? Când o să zăbovească vântul într-o întoarcere care să se facă semn
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
ecluză", cum a observat distinsul eminescolog George Munteanu. În cele ce urmează, vom încerca să arătăm că arhitectura ideală a unui poem pornește și se dezvoltă de la o cvadratură a cercului. De astă dată, însă, rezolvabilă la modul care definește esența și axiologia poeziei. Un poem are două componente: pe de o parte, ideatica, pe de alta, prozodia, pe structura căreia se dezvoltă ideea poetică. Ideatica este cercul, universul conceptual al unei poezii, care, trebuie să aibă o desăvârșită logică internă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
angelicului, a divinului uman. Antidotul Antidotul imposibilului dramatic al lumii omului este poezia. La polul suprem lucrul geniului. Poezia, arta, în genere, creează o neo lume pe fondul lumii din jur, fiică a Mayei. Poezia este mai adevărată, și de esența mai elevată decât istoria, scria de mult Aristotel, pentru că este mai pură, mai valorică, este opera superioară a omului, în competiție cu fapta neizbutită a demiurgului. Geniul este mântuitorul de lumea absurdei imposibilități. Cine este geniul, a spus-o la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
de empireul ceresc de sub eter nu este nevoie de a deschide ochii spre cer, de a ridica mâinile, de a merge la templu, ci de o lumină intelectuală, care vede dumnezeirea în sine însăși, suflet din suflet, viață din viață, esență din esență." De observat că, în afară de evocarea pasării Phoenix, versul lui Bruno, " Sunt de ajuns valurile oceanului să stingă ardoarea acestor flăcări?" este analog celor din Odă (în metru antic) eminesciană: "Focul meu a-l stinge nu pot / Cu toate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
ceresc de sub eter nu este nevoie de a deschide ochii spre cer, de a ridica mâinile, de a merge la templu, ci de o lumină intelectuală, care vede dumnezeirea în sine însăși, suflet din suflet, viață din viață, esență din esență." De observat că, în afară de evocarea pasării Phoenix, versul lui Bruno, " Sunt de ajuns valurile oceanului să stingă ardoarea acestor flăcări?" este analog celor din Odă (în metru antic) eminesciană: "Focul meu a-l stinge nu pot / Cu toate apele mării
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
băiețel cu tricou în dungi și ochii roșii de plâns cuibărit între cearceafuri undeva, pe un memory stick abandonat (și el?) deocamdată. Deocamdată, am spus. Și ce se întâmplă mai departe? Ei, uite, asta e o întrebare bună. Idioată, în esența ei, dar bună la suprafață. Întotdeauna am urât obsesia oamenilor pentru poveștile în care trebuie să se întâmple mereu ceva. Ceva concret, gestual, tangibil, eminamente non-abstract. Gen Speed cu Sandra Bullock. E o chestiune enervantă. Ca și cum eu însumi ar trebui
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
zisei reforme este foarte sugestiv ilustrată de către Chirilă F.Ă2000) care arată că “Reforma inițiată de Patriarhul Nikon a vizat, de fapt, nu atât corectarea cărților bisericești după texte vechi originale grecești și slavone, cât revizuirea și modificarea ritualului bisericesc - esența vechilor tradiții ale credinței creștine ortodoxe, preluate în secolul al X-lea de la greci odată cu creștinarea Rusiei și propovăduite timp de peste 7 secole, fără a fi alterate” . În sprijinul acestei idei vin numeroasele studii realizate de teologi renumiți ai cultului
Ruşii-lipoveni din judeţul Iaşi : dinamici socio-demograficoeconomice by Iacob Pavel () [Corola-publishinghouse/Administrative/91763_a_93067]
-
Biserica Credința staroverilor este păstrată încă din vremea creștinării Rusiei Kievene în anul 988. Fenoghen A. (2007) exprimă foarte bine ideea că staroverii au fost întotdeauna convinși că ortodoxia cea adevărată este cea pe care ei au păstrat-o, “iar esența schismei nu constă de fapt în ritualism sau în simpla păstrare a vechilor tradiții, ci în păstrarea purității Bisericii”. Omul apropiat de Dumnezeu dorește să-și ducă viața într-o lume sacră, într-un ”Cosmos pur și sfânt, așa cum era
Ruşii-lipoveni din judeţul Iaşi : dinamici socio-demograficoeconomice by Iacob Pavel () [Corola-publishinghouse/Administrative/91763_a_93067]