1,717 matches
-
până la urmă receptorul puțin după prânz, părând amețit și puțin cam mahmur. — Bună, Bette, ce mai faci? —Bună, Avery. Penelope e acolo, te rog? Nu aveam nici un interes să schimb alte cuvinte cu el decât minimul necesar. Se auzi un foșnet și ceva ce suna suspect de mult cu o șoaptă, Înainte ca Avery să spună: —De fapt, ia micul dejun cu ai ei azi. Vrei să-i lași un mesaj? —Avery, te rog, dă-mi-o la telefon. Știu că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2293_a_3618]
-
știa despre petrecere. Mi s-a făcut rău. N-a fost așa, Avery. Eu aș fi preferat să fiu... am realizat că-mi justificam acțiunile cu cine nu trebuia. Poți să mi-o dai la telefon? S-au auzit iar foșnete și un strigăt Înăbușit, apoi Penelope mă salută ca și cum nu știa că eu sunt la celălalt capăt al firului. —Bună, Pen. Eu sunt. Ce faci? —A, Bette. Bună. Sunt bine, dar tu? Conversația părea extrem de similară cu zecile de conversații
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2293_a_3618]
-
fericit și să le spun că-i sun când mă Întorc. N-am avut norocul ăsta. —Ei, i-auzi cine e! Anne, vino Încoace, e celebra noastră fiică la telefon. Bettina, mama vrea să vorbească cu tine. Am auzit un foșnet și câteva bipuri, pentru că apăsau fără să vrea pe taste, apoi vocea mamei răsună tare și răspicat. —Bettina? De ce scriu toate chestiile alea despre tine? E adevărat? Spune-mi care-i treaba, pentru că nici nu mai știu ce să le
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2293_a_3618]
-
instinctuală, Jeanne încearcă să câștige timp. Însă Julien începe să-și piardă răbdarea și, schimbând dintr-odată tonul, pune capăt tergiversărilor: "De ce să mai întârziem, când tot acolo o să ajungem?" Apoi dispare grăbit în odaia de toaletă. Jeanne aude un foșnet de haine aruncate, zgomotul ghetelor azvârlite pe podea, înainte de a-l vedea reapărând pe Julien, în indispensabili și ciorapi. Jeanne "zvâcni, ca și cum ar fi vrut să sară din pat, când un picior rece și păros îi alunecă de-a lungul
by FABIENNE CASTA-ROSAZ [Corola-publishinghouse/Science/967_a_2475]
-
ei, printre frunze”. Puck umple cu stângăcie paharul, carte a maturității de expresie, urmează în aceleași linii dominante, de confesiune eliptică și proiecție dată sinelui, într-un imaginar poetic ce unifică reperele lăuntric, în codul asumat (metafore, simboluri-cheie). Insinuându-și foșnetul și umbra, atotprezent, timpul va însoți aici stările, gândul, jocul de ape al interiorității. Iluzia, stăpână altcândva, cedează unei lecturi care percepe violența, asprimea, agresivitatea „aproape”-lui și a „departe”-lui, deopotrivă, de-construind acum o „fără-lume, reavănă”, în care
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288324_a_289653]
-
de un mosor de ața pe care într-o zi la rătăcit și tot personalul s-a grăbit să-l caute pentru că fetița nu se mai putea calma). Alteori prezintă aceeași atitudine bizară, stereotipă, față de “sunetul apei care curge”, față de “foșnetul hârtiei”, pot învârti sau atinge la nesfârșit un obiect numai pentru sunetul pe care îl produce (un băiețel prefera să tragă apa la baie și asculta zgomotul ore în șir). Orice încercare de a-i despărți de obiectul preferat, de
Modalităţi educaţional - terapeutice de abordare a copiilor cu autism by Raţă Marinela () [Corola-publishinghouse/Science/91883_a_93198]
-
să lupte sau, cel puțin, să supraviețuiască realității exterioare sufocante, ea devine, odată cu trecerea timpului, mai matură. Țipătul entuziast de la început devine tăcere, iar tăcerea, consolare. Acel du-te vino, inițial, de recreare a unei realități moarte, prin prisma nemuritorului foșnet interior, capătă o întorsătură de 180 de grade și devine repaus, devine acceptare. Dacă primele volume ale scriitoarei sunt pline de freamăt, dar și de bucurie, de dorință de luptă, ele stând, fără îndoială, sub semnul identificării poetului cu viața
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
pentru elementele cadrului natural, tumultul specific verii stingându-se într-o tăcere din ce în ce mai profundă"92: "Frunze ușoare ce nu mă urăsc/ Și n-or mai iubi niciodată/ Așează-mi-le compresă pe frunte,/ Galbenă doamnă iertată.// Leagă-mi urechile cu foșnet de aripi/ Să uit mecanicul vuiet de zbor/ Și pentru a nu mai căuta să-nțeleg/ Acoperă-mi ochii ușor.// Și lasă ploaia să curgă pe trupul/ Prin care uimirea a trecut ca un plug./ Bandajează-mi rănile naive,/ Doamnă
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
bună,/ Rănile prin care credința mi s-a scurs,/ Clipă de clipă, o lună". (Elegie) Zborul, care de data aceasta devine mecanic, fără obiectiv real, capătă o valoare expresivă absolută, în îmbinare cu celelalte simțuri: auditiv ("Leagă-mi urechile cu foșnet de aripi"), vizual, motric ("mecanicul vuiet de zbor"). Promovând un timp al viitorului, poezia Condiție este construită aproape în întregime prin intermediul versului-cuvânt, identificarea cu trecerea timpului realizându-se prin intermediul versurilor: "Sunt/ Asemenea/ Nisipului clepsidrei/ Care/ Poate fi timp/ Numai/ În
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
teamă să nu-mi fie-n preajmă,/ Să nu le ucid?" (De bună voie) sau "Frunze ușoare ce nu mă urăsc/ Și n-or mai iubi niciodată/ Așează-mi-le compresă pe frunte,/ Galbenă doamnă iertată.// Leagă-mi urechile cu foșnet de aripi/ Să uit mecanicul vuiet de zbor/ Și pentru a nu mai căuta să-nțeleg/ Acoperă-mi ochii ușor.// Și lasă ploaia să curgă pe trupul/ Prin care uimirea a trecut ca un plug/ Bandajează-mi rănile naive,/ Doamnă
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
privire,/ Și-am așteptat să treacă după amiaza./ Lungi ore întregi în care n-am fost decât trup/ Uitat în mireasma adâncă, asemenea fructului/ fericit că vremea îl coace trecând/ Și-l face dulce și bun putrezirii./ Tăcere-ntreruptă doar de foșnetul aspru al frunzei/ aproape lemnoase de nuc, plutind nesfârșit,/ În timp ce pe cer constelații mișcătoare de păsări/ Sunt înlocuite de stele mirate timid". (Imn) Deconstrucția la Ana Blandiana ia naștere, totuși, prin demolarea universului văratic, blagian, plin de căldura și de
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
este foarte greu, cu atât mai mult cu cât fiecare pas duce, de fapt, către moarte: "Atât de puține lucruri mă pricep să fac / Nici piersici ca piersicii,/ Nici struguri ca via,/ Nici măcar nuci/ Ca arborii cu umbră amară/ Și foșnet ușor,/ Un singur lucru știu să fac/ Cu o pricepere extraordinară:/ Știu să mor.// Nu mă laud,/ Știu să mor cum puțini oameni știu -/ Mă învelesc întâi în tăcere,/ Apoi în pustiu/ Și pornesc astfel încet, un pas,/ Încă un
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
încă o dată."( Continuare). De asemenea, tot acum "registrul stilistic se schimbă, vocea lirică fiind acum preocupată de stabilirea unei legături cu divinitatea"139: "E atât de greu să ghiciți?/ După numărul de frunze căzute/ Nu vă dați seama?/ Nici după foșnetul de ziar/ Al morilor?// Nici după aceste pietre,/ Gata să mă urmeze prin văzduh/ Vâjâind?/ Nu bănuiți dup ochii mei/ semănând atât de tare cu Ochiul,/ După mâinile mele atât de asemenea/ Mâinii supreme,/ După gura mea pictată/ de atâtea
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
un poem edificator în acest sens, care se pliază perfect pe teoria lansată de Alina-Iuliana Popescu: "Atât de puține lucruri mă pricep să fac/ Nici piersici ca piersicii,/ Nici struguri ca via,/ Nici măcar nuci/ Ca arborii cu umbră amară/ Și foșnet ușor,/ Un singur lucru știu să fac/ Cu o pricepere extraordinară:/ Știu să mor.// Nu mă laud,/ Știu să mor cum puțini oameni știu -/ Mă învelesc întâi în tăcere,/ Apoi în pustiu/ Și pornesc astfel încet, un pas,/ Încă un
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
4: Da, tocmai eu... O fi joi? O fi noapte? Băiatul cel mare era în ultimul an de liceu... Nu prea se ținea de carte... dăduse peste una tare frumușică... Ce era să-i fac? (pauză în care se aude foșnetul de ziare și plicuri desfăcute) Alex: Interesant! I-auziți ce scrie aici! Se poate spune că premiera "Steaua fără nume" e un autentic eveniment artistic... Un spectacol care se va bucura de un mare succes de public" (absurdul se instalează
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
de la o experiență personală; mă dusesem la CNSAS pentru a-mi studia dosarul personal. În sala de lectură erau mai multe persoane bărbați și femei -, așezate la mese pe care se aflau dosarele solicitate. Liniște aproape perfectă, tulburată doar de foșnetul paginilor întoarse. Într-un colț al sălii, la o masă, doi tineri ce-și împărțeau atenția între niște reviste ilustrate și cei care erau concentrați pe citirea propriilor dosare. Totul părea liniștit și normal... Cu toate astea, ceva mușca din
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
aici...? Sursa dublă: Păi... o să mai vii..., poate există și un al treilea dosar... Dosar nr.: (nu înțelege) Da..., poate că asta ar fi soluția... (pauză îndelungată; "lectorii" răsfoiesc extrem de concentrați dosarele; ritmul răsfoirii e din ce în ce mai agitat și pe bandă foșnetul se transformă într-un soi de vînt; numai Trimisul lui Dumnezeu e liniștit și adîncit în Biblie; Plutonierul, și el liniștit, își face pasiența) Plutonierul: (după un timp) Mamă, ce vînt de plictiseală...! Ce vînt de plictiseală... hai că tot
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
dea... pentru că în dosarul meu sînt nume importante, mult mai importante decît rahatul meu de grad... Nici n-o să mai fac cereri... azi e ultima cerere pe care am depus-o... Ultima. (pauză în care se reia răsfoitul dosarelor, cu foșnetul amplificat pe bandă; se aude soneria; Supraveghetorul se duce la ușă și se întoarce cu soția Dosarului) Dosar nr.: (nedumerire, privire intensă către Supraveghetor) De ce ai spus că nu vii să mă iei? Soția: Dar n-am spus că nu
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
500 de lei... dar nici n-am să plătesc impozit..." ha ha ha!; se repetă de mai multe ori pe bandă această replică, cu o viteză din ce în ce mai mică, pînă se aude un fel de grohăit; în același timp se aude foșnetul paginilor și intervine și banda cu regulamentul) Supraveghetorul: (izolat de ceilalți, dă un telefon) Da, e mort. Heblu La poartă: (toate personajele sînt îmbrăcate în cămăși de forță albe; vin bodigarzii; se repetă toate mișcările și gesturile știute; soția Dosarului
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
și apariții sumbre, turme nefericite, atrase de mirajul Mecăi. În general poemele sunt de dragoste ("Tauli"), cam prea lungi și cu prea multe și insistențe asupra manifestărilor, mai mult sau mai puțin senzuale. "Căci trupul ei mlădiu în vânturi/ Cu foșnet gingaș și domol/ Nu-nțelegea asemeni cânturi/ Cu trupul de simțire gol/ Se legăna mlădiu în vânturi." Alexandru Piru, în studiul său, subliniază lungimea poemelor lui Tudor George. "Legenda cerbului" cuprinde 504 versuri, iar al doilea volum, "Veverița de foc
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
al patriei, poetul se întoarce spre "Cerurile mume", spre vechea vatră, spre truda piramidelor. Și în acest context el, poetul, rămâne "floare fără chip", mireasmă devoratoare, de aceea " Cine se pleacă-n zarea mea/ Rămâne iar bolnav de moarte/ Un foșnet uriaș de crini/ Venind spre munte de departe". ("Imn"). În concluzie, poetul creează acel imn de slavă și bucurie, o lumină "orbitoare" care ne amintește de vechea poezie egipteană 3, dar și de N. Labiș, care cântă lumina, apa, trezirea
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
an creează poetului o neliniște, pentru că, așa cum moartea constituie sfârșitul unui ciclu, și înflorirea, ajunsă la apogeu, marchează declinul, deci începutul morții: Iarăși cădem într-un blestem de înflorire,/ iarăși alunecă părinții înapoi". Natura intră într-o anumită tensiune, un foșnet material de aprindere fumegă în "Tulburele de decembrie", "Tulburele de aprilie", în "Tulburele de mai", în "Tulburele de etern". Fără cenzuri interioare, poemul "Infernul" se desfășoară patetic, într-o aglomerare de strofe alambicate. Infernul îl descoperim la nivelul contingentului și
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
-i chiar inutil să precizez) „îndrăgostiți”, acesta din urmă lipsind din poezia sa1). Ce fel de îndrăgostiți însă? Dintre cei chinuiți de povara sentimentului, atinși de disperare. Siluetele lor se desenează, prima dată, în „Nervi de toamnă”: „E toamnă, e foșnet, e somn.../ Copacii, pe stradă, oftează;/ E tuse, e plînset, e gol.../ Și-i frig, și burează.// Amanții, mai bolnavi, mai triști,/ Pe drumuri fac gesturi ciudate -/ Iar frunze, de veșnicul somn,/ Cad grele, udate.// Eu stau, și mă duc
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
și în trecut emoții puternice, care, cum spune în „Pălind”, îl tulburaseră și-l paralizaseră. Totuși, atunci, astfel de întîmplări erau rare, iar motivele excitației sale nervoase - diferite. Spaima n avea nume sau venea, ca în „Bucăți de noapte”, de la foșnetul făcut pe frunziș de „dihănii”. Acum, ea era dată de oameni, de inși gata să se repeadă cu violență la semenii lor. Bacovia știa și nu putea să uite asta. De aceea plimbările sale se desfășurau într-o încordare paroxistică
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
Și-atunci, lîngă mormînt,/ Plopi cu frunza rară/ S-au zbătut ușor în vînt,/ Zile lungi de vară” - Topîrceanu), vuiesc („Plopii începură să se clatine cu vuiet”- Vasile Demetrius), în rezumat, sînt imagini plastice ale sensibilității neliniștite; tulbură 8). Din cauza foșnetului său permanent, - spune o legendă de Petre Dulfu -, plopul a fost blestemat de Maica Domnului. Vrînd să nască sub el, n-a putut, și atunci „l a cuvîntat”: „-Alei, plop ne-ndurat ,/ Fieți neamul blestemat,/ Și de mine pe pămînt/ Și
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]