2,606 matches
-
acestei scrînteli. Dar e, pur și simplu, o scrînteală? Nu asistăm aici conotația politică fiind transparent încifrată la secvențele unui proces de alienare? Așadar, încă o sustragere din real într-o extravagantă ficțiune, într-un insolit unde precum Eugen Ionescu grotescul și spăimosul se întrepătrund. A trăi... A te lăsa mințit... A (te) minți... Un coșmar treaz care, interferînd, în țesătura meșteșugită a piesei, firescul și nefirescul, te anihilează dacă nu găsești o rezolvare. Șanse, s-ar părea, încă mai sînt
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
fără chilă și fără atracția gravitațională, făcînd semne nimănui. Asemenea făpturi sînt și ele tragice, numai că nefiind clăditoare de valori existențiale, ci destrămătoarea de sinea propriei existențe, tragismul lor e derizoriu. Spectatorii unei asemenea dramaturgii populate de fantomele rătăcind grotesc în imponderabilitate, nu pot încerca decît o compasiune ironică, semn al unei complexe atitudini care semnalează inimii limitele pe care evaluarea critică le impune. Anti-eroii CALULUI VERDE, Ilie și Mina Popescu, aduc în teatrul românesc tipologia și problematica unui cuplu
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
morale, cade prompt în groapa comună a dezechilibrelor, îndoielilor, incertitudinilor și disperărilor, pradă "angoasei". II. Reacția compensatorie pe fundalul nici unui adevăr moral (decît calculul oportunist) și pe axul nici unei certitudini (și îndoiala "o pune la îndoială"!) este debusolată, arbitrară și grotesc dictatorială. Pledoaria argumentelor la scopul "salvator", propus fiind de tipul judecăților logice deduse dintr-o premiză falsă, Ilie acționează în funcție de mereu o altă minciună de bună credință: autoiluzionarea. În căutarea disperată a unei certitudini, funcționarul de la Asigurările sociale își fabrică
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
se dovedește a fi ineficientă și inoperantă de vreme ce înșiși cei ce au instalat ficțiunea în rang de realitate știu că ei au intrat în eroare. Ei dau...ovăz halucinației, o țeseală, o potcovesc, o călăresc, conștienți că interpretează un scenariu grotesc, coșmaresc și nu mai puțin ridicul. în mod firesc le refuzăm opțiunea, dar nu le putem refuza împrejurarea care, se-nțelege, nu are nimic comun cu patologia clinică -, nu putem ignora împrejurarea ce a generat drama pierderii identității. Drama lor
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
timpul (un Timp care se dilată halucinant), personajele se îndreaptă implacabil spre "frontiera unde lașitatea se confundă cu înțelepciunea", gîfîind și înecîndu-se în argumente care să le salveze în ochii proprii. Drumul concesiilor, al tăcerii, al compromisurilor sfîrșește într-un grotesc dans al morții (înțeleasă ac o totală depersonalizare). Frisonul posibilei identificări este principalul argument în favoarea afirmației că piesa "Regulamentul de bloc" nu dorește a fi doar "o paradă de trupuri vorbitoare". (Regia artistică Dan Nasta, artist emerit; Scenografia Axenti Marfa
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
unde bîntuie fantomele spaimei, acolo unde rațiunea nu are bilet de liberă circulație. Și cum "somnul rațiunii zămislește monștri", transferul din real în imaginar, în oniric se produce pe neobservate, "binevoitorii" vecini de bloc ai profesorului devenind creaturi suprarealiste, întruchipări grotești ale fricii funciare, ale spaimelor acumulate pe traiectoriile unei vieți de supunere lașă, de compromisuri și alinieri obediente. Sub agresiunea acestor făpturi goyești, viața de familie a profesorului devine un infern, iar, iar ființa lui e supusă unei devastări catastrofale
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
presupunînd un ochi exersat și experiență din partea spectatorului. Deși demarează greoi, spectacolul are un crescendo dramatic susținut, căpătînd adîncime în partea a doua și o tensiune puternică în final, unde se insinuează concluzia descurajantă a lipsei de ieșire din lagărul grotesc în care ne aruncă propria lașitate și prea marea noastră deschidere spre compromis și obediență; concluzia descurajantă că ne aflăm într-un fel de cerc vicios în care realitatea dură și absurdă rămîne victorioasă, oricît am încerca să izgonim din
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
portret cinic al lașității profitoare. Florin Mircea îl poartă cu siguranță pe liderul vecinilor agresori între o amabilitate trucată și o violență conținută, jocul dintre aparența și esența personajului fiind speculat cu inteligență de actor. Îl secondează, în aceeași manieră grotescă, Liviu Manoliu al doilea vecin. Un personaj foarte prezent în spectacol, susținîndu-i ritmul, mai ales în prima parte, este Mama, interpretată de Ada Gârțoman. Actrița urmărește atentă meandrele sufletești ale personajului, asigurîndu-i complexitate de stări într-o expresie scenică nuanțată
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
să vă duceți..., să știți că ați plecat pe drumul spre dumneavoastră... Deocamdată, SOMN UȘOR. Salonul nr. 6-bis Constantin Popa: Comunismul un mare producător de obsesii și alienare pe termen lung. Suflete în ceață O alegorie glisînd între tragic și grotesc, cu o tematică departe de a se fi perimat (cum le convine unora să creadă!), este ultima piesă a lui Constantin Popa Salonul nr. 6 Bis. O piesă în care pulsează o tematică, se vede bine, obsesivă, provocatoare și tămăduitoare
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
nouă viață și mamei mele, îi asigurase o masă la spital. Câteodată George Mavridi făcea un cuplu bizar cu “Tinca nebuna”, o femeie cu mintea rătăcită al cărei nume întreg și origine nu le mai știa nimeni. Impreună dădeau spectacole grotești, uneori susținute cu alcool de cinicii “oameni ai muncii”, pentru a dovedi “ce au fost și ce au ajuns” acești oameni bogați, deci cât este de putredă burghezia și moșierimea orașului. Dan Mihăilescu, tecucean și absolvent al aceluiași liceu ca
NU PUNE, DOAMNE, LACÃT GURII MELE by Servilia Oancea () [Corola-publishinghouse/Science/1835_a_3165]
-
singurul public al gândurilor lui, poezia este un act de sinceritate. Dar să-l credem? Poetul își ia o anumită libertate în interpretarea miturilor, creând o noua simbolistică, cu deschideri spre existența noastră, nu numai lipsită de strălucire, ci și grotesc de banală. El vrea să ne convingă că existența omului contemporan este sufocată de civilizație și protestul tragic se transformă în discurs epigramatic și caricatural, absurd sau trivial. ori pur și simplu ne face să zâmbim. Volumul " Tușiți" repetă în
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
exemplu, este deschiderea trupului spre lumină "Toți oamenii sunt făcuți din carne/ Carnea omenească e noaptea cu mii de lumini ale ochilor/ Gazda lumilor". Urechea vibrează la focul sferei, fruntea devine dealul unui mod cosmic, nasul cu nările sunt semnele grotești ale spaimei și scara de incendiu a inspirației. Tot ciclul "Asediul condiției umane" pulsează obsesiv în senzualitatea izvorâtă dintr-o aglomerare de organe ale simțurilor, fără să circumscrie o reverie fundamental erotică. Poetul traversează prin această lume a simțurilor stări
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
cercetând esența." 3 "Nu pot să mă spăl de pulberea cruntei istorii/ prin care am trecut/. Nu pot s-arunc de pe mine paloșul înfricoșatei istorii/ Și nici nu voiesc. Tăiat din atlazul livid al ororii,/ Și șalul meu rece, bălțat, grotesc/ în care mă-nfășur." 1 I. Negoițescu, "Engrame", pag. 56. 1 "A treia taină"" Editura Tineretului, 1969. 1 "Ai murit când/ lumea ta, lumea noastră, abia răsăreau". Citat după Dan Grigorescu, "Direcții în poezia Secolului XX", pag. 200, Editura Univers. 2
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Moromeții", pag. 121, (ed. a 8-a revăzută). 1 Pentru Eugen Simion ("Scriitorii români de azi"), "Adrian Păunescu e o expresie tipică a ceea ce aș numi spiritul macedonskian al literaturii actuale, acel spirit, adică, al contrastelor, unire de sublim și grotesc, de tragedie și farsă, armonie de elemente ce, altfel, în lumea comună se resping ca apa și focul". 2 Marian Popa, "Dicționarul de literatură contemporană", Editura Albatros, 1971, pag. 445. 3 Ion Pop, "Poezia unei generații", Editura Dacia, 1973, pag
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Pentru ca mi s-a părut de o remarcabilă profunzime, de o remarcabilă înțelegere a "marelui mecanism al istoriei" de care vorbește Jan Kott. De altminteri, destinul tiranului și urmele istorice ale trecerii lui prin viața oamenilor se împletesc într-o grotească imagine. Mie mi s-a părut cu totul remarcabil că un regizor atât de tânăr să înțeleagă mecanismul și să-i dea o formă scenică, o imagine atât de relevantă. Îmi amintesc de un poem al lui Evtusenko, care afirmă
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
visul și cu realitatea, aplaudați, apreciați, huliți sau ignorați, pe scenă, în fiecare seară. Eugenio Barba spune în cartea sa, Casa în flăcări că "A face teatru înseamnă a trăi o vrajă, a crea arhipelaguri de insule magice, tragice sau grotești, oglinzi ale lumii, așa cum o cunoaștem, sau ale unor lumi diferite de real, ca un delir fantastic." Teatrul îl cucerește pe acela pe care și-l face rob. Robia e cerută de sclav, nu de stăpân. Între artist și arta
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
să mai spere, captivi în propriile lor temeri, sufocați de obsesii [...] Disperare, tristețe, tragism nesfârșit și deznădejde sunt elementele universului de viață în care obsesia a sfredelit miezul, i-a acaparat seva, instalându-și definitiv cangrena. Universul caragialian pe alocuri grotesc își găsește înfățișarea din perspectivă personal-regizorală în scena cheie a bâlciului, atunci când un nebun (schilod psihic) e singurul care îi dă onorul unui erou (schilod fizic), în timp ce, în jurul lor, lumea continuă să petreacă nestingherit. Au luat-o razna vremurile pare
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
nici măcar nălucile care au bântuit filmul nu mai au acces [...] Nimeni nu moare, nimeni nu trăiește, totul se cufundă în imperiul tăcerii. A ajunge la tăcere înseamnă a fi inițiat, înseamnă să ai forța de a trăi până la capăt, plenar, grotesc, tragic, ceea ce este înainte de tăcere. Maria ZĂRNESCU Rafinat și vulcanic... Alexa Visarion este o personalitate aparte în lumea filmului românesc, nu pentru că vine din teatru, mai sunt și alții, ci pentru felul în care povestește, dramatic și calculat, folosind metafora
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
rezervată umilința și pot doar să se înscrie în PCDR (partidul celor dezamăgiți din România). Dacă n-ar fi perfect realiste doar vedem asta în fiecare zi am zice că Alexa Visarion a abordat aceste secvențe într-o cheie realist-absurdă... grotescă și hilară, tragică și violentă, ridicolă si disperată... oglindă a zile. Cel de al treilea palier le este rezervat celor trei personaje principale. Trăiesc aici și acum, sfârtecați de realitatea unor vremuri noi, pentru care nu sunt pregătiți... ei vin
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
una dintre cele mai fascinante creații din lunga lui carieră. Și din nou caligrafia austeră a lui Alexa Visarion, cerebrală, născută din evidenta dorință a epurării formelor a pus în valoare profunzimea discursului filozofic, sarcasmul satirei sociale. Zugrăvită în culori grotești, până la anularea unei precise determinări temporale, fresca micului oraș de provincie năclăit în rutină, este memorabilă în cruzimea ei. Aripa realismului magic vibrează din nou pe deasupra imaginilor. Sugestia morții iminente se naște dintr-un fâlfâit de aripă de porumbel, într-
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
e o infrastructură expresivă enormă, iar miezul lui de legitimitate de o naivitate mizerabilă. Imaginați-vă o uzină întinsă pe hectare, care produce în serie același model de mâner. Desigur, obiectul lipsește, dar accesoriul își trăiește la nesfârșit gloria lui grotescă. Adevărul este că majoritatea "conștiințelor" din teatrul contemporan, cu prestigiul lor cu tot, nu fac altceva decât narațiune și cinism. Toată lumea, aproape toată, are grijă să confecționeze același mâner și are de spus aceeași poveste: despre ruina prezentului și despre
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
ce nu mai distinge exteriorul de interior. [...] Melania Ursu Sonia, Gheorghe Nuțescu Astrov și Constantin Adamovici Unchiul Vanea Spectacolul e, cred, comentariul degradării care se ascunde, care nu se recunoaște. Dar lupta e lipsită de patetice atitudini, sfârșind mereu în grotesc, în eșecul ce acompaniază întotdeauna derogarea oamenilor de la adevărata lor condiție. La Vanea, a cărui putrezire o joacă admirabil C. Adamovici, fiecărui impuls îi urmează devierea către farsă. Stereotipia l-a distrus și el a devenit doar o metaforă a
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
unui moralist, în ultimă instanță, dublat de un justițiar... Interesantă mi s-a părut concepția regizorală în spectacolul realizat (cu concursul scenografului Vittorio Holtier) pe scena Teatrului Giulești. Regizorul Alexa Visarion "a tras" piesa spre grotesc, căci nu altfel decât grotescă este în fond "lumea" ei. Nuanța, doar sugerată în text, e făcută foarte vizibilă în reprezentație, căci în felul acesta spectatorul este dintr-odată izolat de "universul" înfățișat pe scenă (prezența grotescului interzicând orice urmă de afectivitate sau participare), pe
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
precum veselia lăbărțată a soldaților și sătenilor la întoarcerea de pe front hora chinuită pe pământ sterp, cu gândul la pământul pe care nu l-au dobândit și la viața nouă care nu începe, caruselul vertical de care flăcăii sunt legați grotesc, rotindu-se într-o tâmpă satisfacție, cu strigătura " Totul pare mai frumos, când lumea-i cu capu-n jos" lumea acum pestriță și agitată, nu țeapănă și fotogenică cu dichis, cum apăruse în scenele bejeniei (dimensiunea timpului scurs bine susținută
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
va fi decorul: o cameră de trecere dintr-o casă aflată în renovare, o cameră plină de ziare... Pentru regizor O noapte furtunoasă devine prilej a dezvălui "măștile" unor oameni, dezlănțuiți în cadrul aparte al "nopții" într-o cavalcadă tragică și grotescă, dominată de două motivații clare: dragoste brutală, elementară, senzitivă și speculația politică abjectă, două așa-zise "idealuri" ale unor ființe abrutizate, amorale. Alexa Visarion nu vede în eroii lui Caragiale doar niște mahalagii oarecare mimând ridicol dragostea și crezul politic
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]