KorAP: Find »[drukola/base=imperial & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...66 67 68 ...411 >

10,269 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

de pe linia Dunării: Durostorum, Noviodunum, Dinogetia. Și locurile de pelerinaj din Scythia Minor au avut un rol în atragerea creștinilor din nordul Dunării. Un rol decisiv în ascensiunea creștinismului la nord de Dunăre l-a avut implicarea directă a autorităților imperiale în propagarea religiei noi printre triburile germanice, fapt cu urmări importante și pentru populația autohtonă getică și daco-romană. Istoricii au subliniat motivația politică a convertirii și prioritatea puterii laice în fața celei ecleziastice în misiunile creștine printre barbari. În nordul Dunării

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
În Moesia Inferior și în Scythia Minor, numele ierarhilor și limba inscripțiilor sunt deopotrivă latine și grecești, episcopia de Tomis depindea de scaunul de Constantinopol. Aceste episcopii numeroase, fiecare cu teritoriul ei, reprezentau o populație latină foarte densă-ele întruchipau ordinea imperială ca și viața locală, deoarece episcopul era omul locului ales de credincioși și apărătorul locuitorilor din dioceza sa. Viața romană la Dunăre era puternică și înfloritoare, episcopatele numeroase o dovedesc.34 Răspândirea creștinismului printre barbari este opera misionarilor, astfel, Sf.

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
apariția ereziei ariene, populația latină, ca și romanitatea răsăriteană, au rămas fidele ortodoxiei Bisericii universale. Episcopatele latine s-au menținut și în vremea stăpânirii hunilor, acestea au apărat pe locuitori împotriva năvălitorilor. Împăratul Justinian a reorganizat episcopatele, subordonându-le autorității imperiale. Însă, după 602, episcopatele latine de la Dunăre dispar, în urma colonizării slavilor păgâni în sudul Dunării (vezi mau jos). Pătrunderea creștinismului în zona Dunării de Jos, în secolul al IV-lea, a avut loc sub forma unor episcopate latine puternice ce

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
nu numai un mijloc de păstrare a individualității etnice, lingvistice și religioase, dar și o cale de integrare a celor de altă credință sau etnie. Paradoxal, migrațiile barbare s-au soldat cu triumful romanității creștine. Într-o vreme când misionarismul imperial cunoștea sub Justinian mari reușite, epocă de reafirmare a superiorității romane prin valorile creștinismului, latinofonii creștini nord-dunăreni au fost adevărați "apostoli" anonimi printre păgânii alături de care conviețuiau. Pierderea specifității obiceiurilor funerare getice (dacice) în fosta provincie și a celor sarmatice

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
slavilor, vom relua problematica lor și din alte perspective. Începuturile slavilor, consideră Iorga, pot fi limpezite doar parțial-ei pare să fi intrat ca un element component al confederației sarmatice, cu o alcătuire obscură. Ei apar în izvoare încă din epoca imperială, când erau vecini direcți cu provinciile romane. Slavii erau cunoscuți și pe vremea lui Tacit, Pliniu și Ptolemeu. Însă pe slavii mai noi (cei din secolul al V-lea), îi întâlnim mai ales la vaduri, de-a lungul drumurilor care

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
serviciul avarilor. Istoricul englez Bury, menționat de Iorga, considera că încă din vremea lui Justinian (527-565) ar fi avut loc o pătrundere a slavilor în sudul Dunării cu o țintă determinată.8 Așadar, sub Justinian, când s-a produs restaurația imperială la Dunărea de Jos, cu amprentă latină și creștină, în același timp, mijlocul secolului al VI-lea, a avut loc un fapt etnic nou: migrația slavilor. Mai concret, slavii sudici sunt cei care au venit în contact cu daco-romanii și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Dunăre împotriva "hunilor" (avarilor). Dar Procopius, așa cum am văzut mai sus, pune numai de pe la 527 înainte începutul năvălirilor săvârșite de "huni (avari), slavini și anți". El prezintă luptele duse împotriva slavilor, încă sub Justinian, de Germanus, general înrudit cu familia imperială, dar "geții" năvălitori despre care vorbește Procopius, la 517 și 530, erau de fapt slavi, dacă nu cumva călăreți avari. Pătrunderea lor are loc pe la Ulmetum și Aldina, prin Sciția Mică. Iorga adaugă detaliul că despre"prădăciunile slave" vorbesc și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
acelea prea vechi, sunt pe malul stâng al Dunării" (Iorga). Astfel, elementele romanice erau acolo unde mai târziu "potopul slav" a înecat totul, adică a acoperit cu deprinderea unei limbi noi pe locuitorii care nu mai arătau interes pentru administrația imperială și istoria romană. Un izvor bizantin, Pseudo-Caesarius prezintă față în față pe "sclavini" și physoniți, numiți și "danubiți", aceștia fiind acei "fossatensi"-"oameni din sate", adică vechii localnici romanici. În acest fel, după o vreme, cercetarea mai atentă a incidentului

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
grupului "bulgar" al masei hune în Basarabia de sud a găsit acolo amintiri romanice. Ei locuiau acolo în corturi, în acel Bugeac, de unde "ies și spurcă regiunile vecine Dunării", cum se exprimă cronicarii bizantini. S-au ivit neînțelegeri cu bizantinii-flota imperială i-a atacat deasupra Deltei și de pe uscat, prin Sciția Mică. Însă bulgarii, deși asediați de bizantini, au reușit să treacă Dunărea pe la Noviodunum (Isaccea) și au înaintat prădând până în sudul Dobrogei, în apropiere de vechiul Odessos (Varna), unde se

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Roesler a căutat să dovedească că românii nu sunt urmașii dacilor romanizați de coloniștii aduși aici, deoarece aceștia, toți sau cea mai mare parte a lor, au fost evacuați de împăratul Aurelian, în 275 d. H., odată cu armata și administrația imperială. După închegarea ca popor, în sudul Dunării, unde se află patria lor originară, românii au migrat ca păstori nomazi în nordul Dunării, în secolele XII-XIII, după pătrunderea și așezarea ungurilor, și colonizarea sașilor în Transilvania. Rezultă, conform teoriei roesleriene, că

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
anterioare, inclusiv în Pont (Marea Neagră). Înfrângerea și abandonarea de către Sviatoslav a cetății Dorostolon însemna extinderea frontierelor Imperiului până la Dunărea de Jos (gurile fluviului). Cronicarul bizantin Leon Diaconul nota că împăratul Ioan "a redat romeilor (bizantinilor) Moesia", ceea ce înseamnă că ideologia imperială considera regiunea respectivă (Moesia), aflată între Dunăre și Haemus, ca aparținând de drept Imperiului. Campania pentru restaurarea dominației bizantine la Dunărea de Jos odată încheiată, după victorie, Ioan Tzimiskes a organizat un triumf la Constantinopol, unde țarul bulgar Boris, luat

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
pentru restaurarea dominației bizantine la Dunărea de Jos odată încheiată, după victorie, Ioan Tzimiskes a organizat un triumf la Constantinopol, unde țarul bulgar Boris, luat captiv, a fost deposedat de însemnele puterii, depuse spre păstrare în tezaurul statului. Restaurarea puterii imperiale la Dunăre și în Dobrogea avea să dăinuie peste două secole, între 971-1185. 6 În timpul asediului Dorostolonului, bizantinii au cooperat cu elementele locale situate pe ambele maluri ale Dunării. În cursul operațiilor militare, trupele imperiale s-au stabilit într-o

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în tezaurul statului. Restaurarea puterii imperiale la Dunăre și în Dobrogea avea să dăinuie peste două secole, între 971-1185. 6 În timpul asediului Dorostolonului, bizantinii au cooperat cu elementele locale situate pe ambele maluri ale Dunării. În cursul operațiilor militare, trupele imperiale s-au stabilit într-o serie de fortărețe. Astfel, cronicarii Ioan Skylitzes și Zonaras consemnau că în fața împăratului Ioan s-au prezentat "din Constantia și din alte fortărețe de dincolo de Istru soli, care cereau iertare pentru faptele rele săvârșite, predându

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
precum și vechea capitală Preslav, practic, statul bulgar își refăcuse hotarele. Se presupune că Dorostolon, principala fortificație de pe malul drept al Dunării, ocupat de bizantini în 971, a rămas în mâinile lor, ceea ce a asigurat controlul nestingherit al fluviului prin intermediul flotei imperiale. O însemnată parte a Dobrogei, cuprinsă între gurile Dunării și valea Carasu, unde se întindea "valul de piatră" de la Axiopolis la Tomis, se afla sub stăpânire bizantină. După 976, au avut loc o serie de acțiuni militare în zonă, în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de pământ și unul de piatră. Pentru a se apăra de năvălitorii nomazi în aceste secole (X-XII), autoritățile bizantine au construit marele val circular de pământ din nordul Dobrogei, de la Niculițel (jud. Tulcea). Sub urmașii lui Vasile II, puterea militară imperială a slăbit și la fel s-a întâmplat cu apărarea frontierei Dunării de Jos. În 1027, pecenegii au organizat prima mare incursiune de pradă la sud de Dunăre, pe teritoriul themei Bulgariei, de unde au fost respinși după mai multe lupte

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și avea obligația de a apăra frontiera bizantină. Dar ceilalți pecenegi de sub conducerea lui Tyrach au atacat sudul Dunării, în 1046 (1048), în fruntea unei imense mulțimi de năvălitori. Decimați de boli, cei care au supraviețuit s-au predat autorităților imperiale și au fost colonizați în nord-estul Bulgariei, cu toate acestea, au urmat noi lupte între bizantini și pecenegi. Alți guvernatori ai themei Paristrion din cursul secolului al XI-lea confirmă stăpânirea bizantină neîntreruptă la Dunărea de Jos, în momentele grele

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sfintei episcopii a vlahilor". Pentru a obține autonomie completă, vlahii din Larissa și celnicii din munți au declanșat o revoltă, în 1066-1068, potolită prin concesii din partea împăratului. "Țara vlahilor" era angrenată în comerțul mare al vremii, fiind străbătută de drumul imperial ce unea Atena și Larissa cu Vojusa de la Adriatică. Împăratul Alexie Comnenul, în 1087, se oprește în apropierea acestui drum, la "Ezeba, un sat românesc" (Anna Comnena). Beniamin de Tudela, călător evreu, vorbind despre vlahii din munți spune, în 1166

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
istoriografia modernă s-au purtat dezbateri despre etnia celor implicați în revoltă și a conducătorilor ei. Iorga afirmă că, la sfârșitul secolului al XII-lea, elementul românesc din Balcani se punea în mișcare prin răscoala fraților Asănești: Petru, cu tendințe imperiale, Kalopetru-Asan (nume pecenego-cuman) și Ioan, numit și Ioniță (Kaloian). Unii istorici, bulgari mai ales, au încercat să minimalizeze rolul românilor, iar alții să nege chiar participarea acestora.la revoltă. Însă izvoarele vremii vorbesc fără echivoc despre rolul proeminent al românilor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
era privită la Constantinopol ca o simplă tulburare (răzmeriță) și neluată în seamă, fiind considerată unul din acele "tumulturi" obișnuite.24 Petru, conducătorul revoltei, și-a pus coroană de aur pe cap și încălțăminte roșie în picioare, însemne ale puterii imperiale. Gestul lui Petru, consemnat de Choniates, marchează data, întemeierea puterii Asăneștilor, ca stat româno-bulgar, în toamna anului 1185. Apoi răsculații s-au îndreptat spre răsăritul Bulgariei și au ajuns în regiunea Preslavului, fosta reședință a statului bulgar, au distrus așezări

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
scump plătită și, fără a-i urmări pe răsculați în retragerea lor, împăratul a revenit la Adrianopol. Luptele au continuat prin hărțuielile permanente ale românilor și cumanilor, care i-au exasperat pe bizantini, neobișnuiți cu tactica aceasta, iar Choniates (secretar imperial care însoțea trupele) afirmă că Asan, fratele lui Petru, era foarte capabil și inventiv "să născocească ceea ce era de folos în situațiile fără ieșire" (Choniates, p. 519, în Fontes, III, p. 265). Împăratul Anghelos, încercând să dea o lovitură decisivă

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
spre regiunile apusene ale Peninsulei Balcanice, în Macedonia. Prin recucerirea acestor regiuni, răsculații urmăreau să rupă orice legătură pe uscat între bizantini și aliații lor, ungurii. Bizantinii au încercat să ocupe regiunile balcano-dunărene, pentru consolidarea frontierei lor nordice, dar armata imperială era tot mai slăbită, prost aprovizionată, iar soldele nu mai erau plătite regulat. Noul comandant al armatei bizantine, Constantin Aspictis, a expus aceste probleme militare, dar a fost destituit și mutilat (orbit) de împăratul Anghelos. Pentru că "vlahii și cumanii" continuau

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
dintre "imperator"-ul Ioniță și papa Inocențiu III, în care descendența sa romană fusese invocată de papă, pentru a se alătura cu statul său bisericii apusene, a dus la recunoașterea statului Asăneștilor de papalitate. Astfel, papa Inocențiu a trimis coroana imperială solicitată de Ioniță și a acceptat formula Asăneștilor menită să legitimeze constituirea noului stat, fiind de acord cu pretenția lor ce le dădea dreptul la conducere, că s-ar fi înrudit cu vechea dinastie a țarilor bulgari dinainte de 1018. Acest

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
creștinat.9 După câțiva ani, cumanii organizează o nouă incursiune în Imperiu, cu forțe mai numeroase, ei înfrâng armata bizantină și revin în nordul Dunării cu o pradă bogată. La o vreme, a urmat altă năvălire, dar în urma sosirii trupelor imperiale, turanicii s-au retras în nord. Aceste invazii repetate, însoțite de jafuri, denotă întărirea grupurilor cumane aflate în nordul Dunării. În urma acestor atacuri, trupele bizantine ajung să fie conduse de ei, dovadă forța nomazilor turci. Forțele militare ale cumanilor din

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
popoarelor din stepă și din taiga (siberiană), cât și în cea a civilizațiilor sedentare ale epocii: chineză, arabă (islamică) și creștină (europeană). Este vorba despre un șir de campanii militare, minuțios pregătite și fulgerător executate, ceea ce a dat consistență visului imperial al triburilor mongole unite și al fondatorului lor, Gingis-han. Instrumentul cuceririi uzitat de noul stat (ulus) a fost armata mongolă, care și-a desăvârșit organizarea și înarmarea, după kuriltai-ul din 1206, data întemeierii statului mongol. Factorii ce au asigurat succesele

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
românesc, atunci când în Occident se apropie de sfârșit". Și L. Boia face inevitabilele comparații cu statele vecine, la 1300, țaratul bulgăresc avea "o istorie de câteva secole și se afirmase, în unele perioade, ca o mare putere regională, cu ambiții imperiale, de unde și titulatura de țar...". Dar, la acea dată, și Serbia avea o istorie, și Ungaria ("să nu mai vorbim"), și Polonia, și Cehia! Apărute târziu pe harta politică a Europei, țările române sunt și rămân state mici, iar domnii

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]