2,760 matches
-
și lupta pentru o unitate națională contrariată de imperialismul american. în America, Cuba reprezintă din 1959 un atu considerabil, întrucât Castro* îmbină fidelitatea față de URSS cu apartenența la țările „sărace”, rămase vreme îndelungată sub dominație străină. Havana devine capitala „popoarelor militante” luând-o astfel înaintea Algerului unde, după 1962, regimul Ben Bella se arată primitor față de revoluționarii antiimperialiști - Michel Raptis zis Pablo, Mehdi Ben Barka, Henri Curiel. încă din februarie 1962, după excluderea Cubei din Organizația Statelor Americane, Castro cere popoarelor
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
diplomatice neașteptate. Pentru că, dacă în anii 1970, URSS devenise pentru China „dușmanul principal”, dislocarea frontului antiimperialist presupunea o apropiere de SUA și de aliații lor. După 1991, flacăra antiimperialismului a fost întreținută de neocomunim*. Este cazul rețelelor care reorientează energiile militanților contra „lipitorilor popoarelor” din FMI. Slalomul printre marile puteri dispare, atât din cauza dispariției URSS, cât și din cauza disparităților dintre SUA și eventualii lor rivali. Unii altermondiști par a vedea într-o Europă puternică posibilitatea de a resuscita scenariul antiimperialist, în vreme ce
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
anticolonialiste. Astfel, la începutul anilor 1930 ia ființă la Hamburg, un comitet sindical internațional al muncitorilor negri, destinat să-i organizeze pe marinarii africani sau caraibieni care făceau escală în porturi, și să difuzeze Negro Worker, editat în URSS de către militantul originar din Trinidad George Padmore. Atitudinea prudentă a URSS în timpul războiului purtat de Italia fascistă contra Etiopiei, în 1935, nu beneficiază comunismului în sânul elitelor de origine africană. Dar sovieticii marchează puncte când, în timpul Războiului Rece*, susțin Congresul Național African
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
a mitologiei industrializării socialiste care-i este proprie, a unei comunități de emoție cu care niște fracțiuni muncitorești se identifică - prin culturi și solidarități de atelier sau de uzină și printr-o utopie* - mai mult decât cu o doctrină rezervată militanților. „Cum pot oare milioane de muncitori în uzine, disperați în mii de întreprinderi, să fie subiectul unei astfel de înfăptuiri?” se întreba Raymond Aron în 1955. și, într-adevăr, adeziunea muncitorească la partidele comuniste a fost întotdeauna inegală, ca una
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
reveni, după 1935, reprezentantului NKVD în conducerea IC, Meir Trilisser. Odată cu stalinizarea puterii sovietice și a partidelor comuniste, începând din 1928-1929, „munca conspirativă” se generalizează. în fruntea fiecărui PC, îndărătul fațadei cu o funcționare aparent democratică și adesea fără știrea militanților, „munca conspirativă se structurează în jurul secretarului general și al oamenilor de încredere care întrețin legături secrete cu IC și cu PCUS, chiar cu Stalin personal. Orice militant sau cadru comunist, la curent cu vreun „secret de partid”, nu trebuie să
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
fiecărui PC, îndărătul fațadei cu o funcționare aparent democratică și adesea fără știrea militanților, „munca conspirativă se structurează în jurul secretarului general și al oamenilor de încredere care întrețin legături secrete cu IC și cu PCUS, chiar cu Stalin personal. Orice militant sau cadru comunist, la curent cu vreun „secret de partid”, nu trebuie să fie interesant decât de informațiile direct necesare îndeplinirii sarcinilor sale. Această compartimentare, dublată de o strictă aplicare a centralismului democratic, împiedică orice dezbatere democratică, și cea mai
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
împotriva nazismului - ca generalul de Gaulle în 1958. Această noțiune este extinsă și asupra oricărei manifestări de ostilitate, reală sau presupusă, față de sistemul comunist, fie ei „chiaburi” victime ale colectivizării*, troțkiști sau insurgenți din timpul revoluției ungare din 1956. Majoritatea militanților comuniști au adoptate această definiție a contrarevoluționarului, această reprezentare fiind percepută ca o realitate iar stigmatizarea ei ca un precept. Aceasta a fost de altfel preluată pe cont propriu de către stângiști* și troțkiști pentru a stigmatiza cine știe ce adversar deosebit de detestat
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
unul dintre fondatori PCF* - el lansează Clartî (Lumina), o mișcare internațională a intelectualilor care militau cu înflăcărare împotriva capitalismului „ațâțător de război”, și în favoarea URSS* și a bolșevismului*; el este prototipul intelectualului comunist, împletind intim activitățile literare cu cele ale militantului. Va publica în 1935, un monument al cultului personalității, Stalin: O lume nouă văzută printr-un om. Ludwig Renn, autor al romanelor Războiul și După război este cvasiechivalentul german al lui Barbusse. La rândul său, Romain Rolland, celebru prin ciclul
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
burgheziei” - după expresia tânărului romancier comunist Paul Nizan în 1932. După bolșevizarea și stalinizarea PC, între 1923 și 1933, acestea își formează propria lor intelectualitate. Proveniți din mediile populare muncitorești pe cât posibil, formați în școlile comuniste naționale și internaționale, acești militanți, impregnați aproape exclusiv de cultură marxist-leninistă* populează organizațiile comuniste și sunt însărcinați să tranșeze în chestiunile culturale. Recunoscători partidului pentru faptul că le-a dat o anumită cultură și le-a permis o provocare socială, ei sunt adesea de o
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
s-a născut în 1882 într-o familie de oameni săraci. Nevoit să părăsească școala să lucreze ca tipograf de la vârsta de doisprezece ani, el devine, grație lecturii unor scrieri populiste ca Ce-i de făcut? a lui Cernîșerski, un militant socialist înclinat în continuare către studiu. Fondator al primei biblioteci muncitorești din Bulgaria, membru al Uniunii Tipografilor din Sofia, el intră, în 1902, în Partidul Social-Democrat, alăturându-se aripii stângi a acestuia. în 1904, el este unul dintre fondatorii Uniunii
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
masiv de demisii: în 1949, secretarul general al PC norvegian, Peder Furubotn, părăsește partidul ducând cu el jumătate din numărul membrilor. Majoritatea celor plecați se mulțumesc să nu mai ceară niciodată un nou carnet de membru, se îndepărtează de grupurile militante, nu mai frecventează locurile de întâlnire comuniste (municipalități, cafenele, mitinguri, manifestații etc.). Acest tip de plecare poate fi masiv; astfel, în septembrie 1939, în urma încheierii pactelor germano-sovietice, numeroși membri ai PCF, intrați în partid pe calea antifascismului*, îl părăsesc fără
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
pe plan național și internațional, eforturile clasei muncitoare*, eventual unită cu „țăranii”. Prin existența și a altor partide care se reclamă de la aceeași bază sociologică - social-democrația* -, IC distinge două situații. Frontul unic „la bază” comandă unitatea de acțiune numai cu militanții socialiști sau sindicaliști și implică denunțarea trădării de către conducătorii lor a idealurilor muncitorești; Frontul unic „la vârf” se caracterizează prin existența unor acorduri încheiate în mod transparent cu conducerea cutărui sau cutărui partid muncitoresc. Frontul popular este o extindere a
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
Revalorizând posibilitățile tactice oferite de regimul parlamentar, Frontul popular se transformă în alianță electorală și parlamentară. Frontul național sau patriotic constituie cadrul cel mai larg, închegat atunci când este amenințată independență națională. Este adaptarea, în cazul statelor-națiuni independente, a antiimperialismului*, familiar militanților din America Latină*, din Africa* și din Asia*. El implică o alianță cu fracțiunea „națională” a burgheziei, dar el nu trebuie să se transforme într-o Uniune sacră, ca în 1914. El exclude fracțiunea „fascistă” a burgheziei atunci când această pactizează cu
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
cel al partidului de tip bolșevic. Personalitatea sa cea mai cunoscută este social-democrata germană Rosa Luxemburg care, favorabilă revoluției ruse, critică totuși, în 1918, dictatura instaurată de Lenin și rolul partidului lui. O altă figură a acestui curent, Anton Pannekoek, militant socialist olandez, membru al PC german înainte de a fi exclus, în 1921, pentru a fi denunțat autoritarismul lui Lenin. El va defini în 1944 acest comunism în Sfaturile muncitorești. Herman Gorter, alt militant german este exclus după Scrisoare către Lenin
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
altă figură a acestui curent, Anton Pannekoek, militant socialist olandez, membru al PC german înainte de a fi exclus, în 1921, pentru a fi denunțat autoritarismul lui Lenin. El va defini în 1944 acest comunism în Sfaturile muncitorești. Herman Gorter, alt militant german este exclus după Scrisoare către Lenin, publicată în 1921, în care condamnă absența de libertate, disciplina de partid și practica electoralistă. Acestor adepți ai „sfaturilor” li se adaugă și alte facțiuni, ca aceea a lui Amadeo Bordiga, unul dintre
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
la egală distanță de cei mai radicali și de cei mai moderați. Aceasta este poziția de pe care își combate adversarii, calificându-i respectiv de „deviaționișți de dreapta” și de „stângiști”. Aceeași tactică este aplicată și în cadrul diferitelor PC pentru eliminarea militanților insuficient supuși lui Stalin sau care nu mai corespund politicii decise de Moscova. Astfel, în 1926, conducătorii PC german sunt îndepărtați pentru deviație stângistă - Ruth Fischer și Arkadi Maslow -, ca și cei din sânul PCF* - Pierre Celor, Henri Barbî. Dacă
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
respectiv că profitul este remunerația normală a capitalului iar salariul - prețul muncii. Punând de acord teoria și practica, Marx vrea să aducă clasa exploatată la conștiința de sine pentru a transforma „starea lucrurilor” și a accelera distrugerea capitalismului. Mai mult militant decât teoretician, Lenin vede în ideologii niște arme pe care protagoniștii luptei de clasă le utilizează în mod conștient în lupta lor. Nu contează falsitatea sau veracitatea lor, contează doar eficacitatea lor. Ideologia comunistă trebuie să servească practicii politice - și
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
democrației care-i animau pe intelectualii comuniști (Complicația, 1999). Mecanismele psihologice ale comunismului Dacă Furet insistă asupra dimensiunii de manipulare a antifascismului* comunist fără a întârzia prea mult asupra mecanismelor psihologice de la originea adeziunii sau a rupturii și a comportamentelor militante, acestea sunt abordate de italianul Ignazio Silone (Ieșire în caz de pericol, 1966) - care, înainte de război, scrisese remarcabilul studiu școala dictatorilor (1938) -, de ex-comunistul german Arthur Koestler și de psihologul Manès Sperber. Asemenea comportamente pot fi observate în timpul proceselor* trucate
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
alți scriitori ale căror romane înfățișează individul confruntat cu mecanica totalitară: Pavel Kohout (Executanța, 1979), Josef Skvorecki (Minunea din Boemia, 1972), slovacul Dominik Tatarka (Demonul consimțirii, 1956). Dramaturgul Vaclav Havel (Audiența, Vernisajul, 1957; Petiția, 1978) dobândește o mare notorietate ca militant al Chartei 77, dar și datorită reflecțiilor sale asupra „puterii celor fără de putere” (Eseuri politice, 1989). Publicarea în 1992 a jurnalului lui Jan Zabrana O viață întreagă a fost o adevărată revelație: cartea repune în cauză visul iluzoriu al unui
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
organizația Attac este una dintre cele mai reprezentative -, întreținând o viziune pesimistă asupra evoluției economice și ecologice a lumii, această nebuloasă desemnează un dușman comun, „neoliberalismul”, și manifestă o voință de a se desprinde de partidele tradiționale printr-un comportament militant inovator. Pentru a-și extinde câmpul de acțiune - de la cei fără acte până la cei fără patrie, trecând prin șomeri, homosexuali, femei etc. -, neocomuniștii au decis în 2000 să organizeze regulat un forum social mondial care se vrea un anti-Davos. Primul
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
a interzice fracțiunile în cadrul Comitetului Central. Dacă, din acest moment, unii marxiști reformiști ca Martov și Kautsky le aduc bolșevicilor critici fundamentale, alții sunt criticați de câțiva marxiști revoluționari, dintre care cea mai remarcabilă este Rosa Luxemburg. Născută în 1871, militantă încă de foarte tânără și având legături cu socialiștii ruși, polonezi și germani, ea aparține, începând din 1898, social-democrației* germane, unde își manifestă capacitățile de teoreticiană. închisă în 1916 din cauza pozițiilor ei antipatriotice, susține Revoluția din Octombrie, dar îi critică
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
una dintre caracteristicile fundamentale ale sistemului comunist mondial. Nici un congres comunist nu s-a ținut fără dezbatere în privința organizării, formelor, perfecționării sale. Această noțiune cuprinde totodată modalitățile de conducere, structurile și modul de funcționare ale partidului, recrutarea, formarea și gestionarea militanților și desemnarea responsabililor. Lenin și organizarea întâietatea problemelor de organizare este enunțată de către Lenin* în 1902 în Ce-i de făcut? în care se pronunță pentru un partid* care să comporte structuri atât clandestine, cât și legale, organele de decizie
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
Ce-i de făcut? radicalizat de către Lenin între 1915 și 1922. Baza fiecărui PC este celula care își orientează acțiunea cu prioritate spre întreprindere, mai ales uzina. Deși succesul nu este imediat, el transformă în mod durabil modalitățile de intervenție militantă, lichidând implantarea socialistă de tip inter-clasă și creând o bază socială alcătuită în majoritate de muncitori. Un ansamblu de celule formează un raion, strat intermediar înaintea unei regiuni, ea însăși treaptă intermediară între local și național. Mai târziu, raionul reunește
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
informare, statistică, sindicală, feminină, imigranți, colonială, presă, agit-prop*, politică externă etc. Fiecare este condusă de un secretar, răspunzător în fața instanțelor superioare, însărcinat să organizeze dezvoltarea mișcării comuniste în aceste domenii specifice. Secretariatul își organizează acțiunea în complicitate cu nucleele de militanți comuniști grupați sau nu în fracțiuni în diferitele ramuri ale vieții sociale. Bolșevizarea și crearea corpului permanenților Bolșevizarea structurilor organizaționale induce profesionalizarea politicii prin crearea unui corp de revoluționari profesioniști - permanenții -, plătiți de către partid, care constituie aparatul. Or, dacă puterea
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
comunismului în timp, fenomenele de construire a unor elite socialiste, observate de Vilfredo Pareto și Roberto Michels, apar atât în partidele-state - nomenclatura care se desprinde de birocrație* -, cât și în partidele comuniste de opoziție. Corpul permanenților se detașează de restul militanților și încearcă să evite o întoarcere în lumea producției. Acestor permanenți li se alătură responsabilii organizațiilor de masă (sindicate etc.) care dau adesea o mână de ajutor la acțiunile partidului. Aparițiile publice masive întăresc impresia de număr și, pentru celelalte
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]