3,831 matches
-
dușmanul fratelui - dacă există Într-adevăr așa ceva - acum ar fi momentul... Auzeam țipate ascuțite și geamuri spărgîndu-se. Motorul s-a oprit și am stins luminile. Nu mai rămăseseră decît tăciunii aprinși, Împrăștiați ici-colo În locul unde se aflase cazanul. Unii zăceau nemișcați la pămînt, așa cum căzuseră, alții se tîrau de colo-colo sau se plimbau clătinîndu-se ca niște somnambuli la marginea albiei - poate de prea multă băutură sau poate din cauza rănilor de care sufereau. Oricum, datorită microbuzului răsturnat, drumul se deblocase. Ce noroc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
-mă că insist, dar sper să-ți fie clar că fiecare Își asumă răspunderea propriilor complicații. — Am Înțeles. Vin neapărat la sediu În jurul prînzului... Am Înțepenit. Individul a murit! Am pus receptorul În furcă și-am rămas În aceeași poziție, nemișcat. Cred că la ora aceasta poliția se și agita. Oare s-ar putea ca În cercetările lor să le atragă atenția și existența mea? Dacă da, atunci se va ajunge și pînă la secția de distribuire a combustibilului M. Bărbatul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
alene lua cîte o comandă, se Întorcea imediat, la scaunul ei, scuturîndu-și pletele ce-i atîr-nau pe umeri. PÎrul din față Îi acoperea frumos fruntea, pe o parte. Pistruii de sub ochi se potriveau foarte bine cu apatia ei. Apoi rămînea nemișcată În poziția aceea ciudată, picior peste picior, de parcă făcea reclamă la ciorapi de damă. CÎnd se așeza astfel, trupul ei mic, ce părea plăpînd, ca de fetiță, se transforma brusc Într-unul de femeie și cu toate acestea părea total
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
singură propoziție din Scriptură care să o contrazică, să o facă imposibilă. Adevărul, profesore, ca să-l citez pe Holmes, «e ceea ce rămâne după ce eliminăm imposibilul, indiferent cât de improbabil este acest rest»”. Mircea Breaz ot Turda, profesor de română, stătea nemișcat în fața mea, încruntat, scormonindu-și memoria pentru un citat zdrobitor. Nu l-a găsit! Clopoțelul a sunat, ca la sfârșitul unei runde de box, iar profesorii au început să dea buzna în cancelarie. „Iuda, ereticule! Tovarășa directoare, pe ăsta trebuie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
sfârșit, rămas singur în prag, respiră aerul rece al dimineții de iarnă. Se simțea înviorat: ai fi putut crede că sub aerul acela albastru și soarele perfect rotund și roșu, ca o magnificență, avea să stăpânească zilele acelui an. Stătea nemișcat. Nu peste mult...era neștiutor ca noi toți ai pământului... Îmi venea să-l mângâi, să-l mai sărut o dată, încovoiat de duioșie, dar i-aș fi deranjat, poate chiar speriat, clipa de iluminare. Iubitul.... 17. Trecătorul mea tată!... Dacă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
așezaseră ei, tata și Marcela (poate pentru că sunt primul născut, ori o nevoie de estetică, cineva trebuia să fie în vârf), fiecare însă cam la aceeași vârstă, nevoie de rememorare a părinților - în jur de 5-6 ani -, fotografiile dovedeau, stând nemișcate, aidoma clipei aceleia, asemănarea dintre noi, necunoscută nici nouă înșine, spulberată apoi de curgerea schimbătoare a vremii. Tata vorbea întruna, iluminat de biruința medicală a unui coleg al său care salvase viața unui soldat ce suferea de o boală foarte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
albastru, atârnând de fire lungi, împletite până puțin deasupra capetelor lor. Ana, mama ei și sora se aflau în cerdac - numai ele. De aici dinspre poartă spre încadratura pomilor în verde și stâlpii susținători din lemn, le privii uimit: erau nemișcate, cele două becuri tremurau, în adierea ușoară a serii, lumini înșelătoare, că în jurul capetelor celor trei femei se iviră aureole, ca altădată pe frunțile trimiselor lui Dumnezeu. În noaptea aceea dormii pe canapeaua largă din salonul casei învățătorului, visând zodiacul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
nimic din jovialitatea omului pe care-l cunoșteam și căruia i se spunea încă „noul primar”, cel din vremea împroprietăririi era ursuz, el însuși era senin și solemn ca actul ce-l săvârșea. Cei doi - Ana și tânărul învățător - stăteau nemișcați, atenți la vorbirea lui, se uitau la el cum s-ar uita niște rătăciți la steaua polară, el era drept, părea o statuie anume pentru momentul acela nerepetabil. Când solemnitatea se termină, și după ce primarul le întinse mâna și-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
sora ei se întoarse spre noi zâmbind mulțumită că reușise să lege din nou de stâlpul cerdacului sârma ghirlandei de flori, apoi plecă în casă. Rămăseserăm numai eu și Ana, credeam că-și va urma sora, dar ea, dimpotrivă, stătu nemișcată, mă privi din nou în ochi, mie mi-era teamă să vină cineva, dar chiar în clipa acelei temeri mă sărută, din nou, pe amândoi obrajii, era o nebunie, ținându-mi fața în mâini, eu intrasem într-o lume pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
într-o zi când unul va veni la celălalt, când tocmai vom crede că ne-am uitat, n-are importanță cine; unde există dragoste nu există TIMP. Vino în cerdac, vreau să te sărut, încheie. - Și eu. Dar rămaserăm acolo, nemișcați ca două lumânări aprinse în inima unei nopți colosale. La ziuă totul se termină, și spre prânz, călător în șareta lui Lung, alături de el, traversam ținutul în care se înmormântase o parte a tinereții. În tren stătui la geamul deschis
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
-i va întinde crenguța de cireș pe care o ținea în mână - ar fi fost un gest delicat -, dar el după ce o frânse o aruncă, într-o doară, peste balustradă în curte. În tot timpul acesta ea continua să stea nemișcată, ochii ei mă urmăreau însă pe mine. El, contrariat de direcția în care privea (între timp mă mișcasem din locul, inițial, iar ea îmi urmărise mișcarea), o întrebă: „ Unde te uiți?” - „Peste tot!” răspunse. El nu observă neîndemânarea răspunsului, așa cum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
botezul, biserica, preotul, lumânarea cufundării în apă, și, peste toate, razele soarelui căzând aurii prin ogivele cupolei. Acasă, timpul încă ușor friguros, împiedica lăsarea deschisă a ușii din cerdac. Ca atunci în ziua nunții, mă oprii în fața arlechinului ce stătea nemișcat în rama tabloului; în același timp tânărul învățător, aflat în spatele meu, îmi puse mâna pe umăr, abia atingându-l, și-mi vorbi: - Aveți talent, domnule judecător! De câte ori mă uit la pânzele lăsate de dumneavoastră mă uimesc. Și totuși, sunteți judecător
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
de spațiu sau alta, necunoscută. „Keti!”, chemai a doua oară - „răspunde-mi!”. Dar în locul ei se ivi El, ca-n alte dați - de-atâtea ori uitat - cu pelerina - acum străvezie - atârnându-i pe umeri, surâzând binevoitor. Stătea lângă mine, drept, nemișcat. Era dimineață, soarele se vedea prin fereastră, departe, la dunga încă roșiatică a răsăritului. - La ce gândești? mă întrebă. - La tot. - Lumea e în fierbere, îmi spuse. Făcu o pauză, se mută în dreptul ferestrei; adăugă: vor trece zeci de ani
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
în odăile acestei case, dar cum mobila nu fusese înlocuită, nici un amănunt al așezării, până și tișlaifurile de pe noptiere și de pe cele două bufete, cel mare și cel mic, precum și fața de masă plușată în varii culori din sufragerie erau nemișcate. În afară de asta, prezența fizică de acum șapte ani a lui Keti se simțea în preajmă atât de firească încât mă miram că n-o vedeam aievea deschizând și închizând ușile acelor odăi în care eu însumi începusem să mă simt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
numai transparența ideii, pentru că în timp ce-mi vorbea îi vedeam mișcările atent, i le urmăream să nu-mi scape nici un amănunt al ființei, mâncarăm amândoi, iar când să plec se ridică în picioare... Doamne! rochia - îi stătea la fel, nemișcată, mă privi fix, - în sfârșit! - își ridică brațele, mi le încolăci după gât, ne sărutarăm prelung, un fel de uitare, nu-mi dau seama... Eram în martie 1949. Începuseră muncile de primăvară, Lung privea (de pe prispa casei lui, în fiecare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
Deschise aparatul de radio, prinse un post străin ce transmitea muzică de jazz. Ascultă, dar după zece minute închise aparatul și camera reintră în liniștea molatică a zilei de vară. Își puse mâinile sub cap, privi tavanul, apoi perdelele lungi, nemișcate. - „Da, domnule judecător, grăi în sinea ei, sunteți cam îngâmfat - și zâmbi. Întâlnirea cu dumneavoastră m-a tulburat prin violența cu care vă susțineți părerile.” - „Nu e violentă ci credință”, auzi răspunzându-i-se - „Tot așa vă consumați și în timpul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
atingă umerii el se depărtă; ea rosti foarte încet: „Ce tânăr sunteți... Vă iubesc! Se neliniști câteva clipe, nu de cuvintele rostite, ci de efluviile ce le mânară la suprafață. Nu auzi nici un răspuns, ochii îi deveniră mari, el stătea nemișcat, părea de data asta învăluit în ceață. Era totuși real căci îi simțea răsuflarea emoționată, nu putea să fie închipuire, „Vă iubesc! Acum am curajul să vă spun pentru că nu e nimeni. Se trezi vorbind deodată la singular: „Te iubesc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
am curajul să vă spun pentru că nu e nimeni. Se trezi vorbind deodată la singular: „Te iubesc!” I se păru că lumea se învăluie în apoteoză. „Cum nu ți-ai dat seama până acum?” îl întrebă. El continuă să stea nemișcat, privirea lui venea din încremenirile timpului, acele secvențe uitate, ce rămân în memorie din marea mișcare a materiei. Părea din altă lume. Era el și parcă nu. Ea se ridică în picioare începu să deretice un minut, două, așa ca să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
total, și ne individualizează, ce se întâmplă cu ea? se întreba. Nici ea nu poate fi prevăzută? „De unde așa, fără veste?”... În timp ce își rostea mirarea, el se ivi din nou la marginea patului, stătea în picioare, o privea ca înainte, nemișcat, ei i se păru mai tânăr. „Care e adevărata lui viată? gândi. Ce se întâmplă în substanța ființei lui? Nu se poate să trăiască numai printre legi și dosare. „Cine ești cu adevărat?” îl întrebă, dar el rămase mut. „Ești
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
așa ceva... Mă gândii deodată la Keti: exact acum 14 ani, la câteva sute de metri de aici... Apoi către tânăra profesoară, ca și cum nimic nu se întâmplase - căci îmi lipsesc spontaneitățile - rostii, aproape imbecil: - Cu ce să vă servesc? Dar ea, nemișcată, mă privi cu o fixitate caldă, pe care nu i-o cunoscusem până atunci: - Cu nimic, domnule judecător! Făcu o jumătate de pas, îmi luă iar fața în mâini și-mi sărută din nou fruntea și obrajii. Apoi: Cel mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
spuneam „dumneavoastră”. Ca-ntr-o fotografie veche, tatăl meu va îmbătrâni, toți vom îmbătrâni, aici, și soțul meu, și vecinii și Lung și soția lui, fiica se va mărita, va avea copii, foarte repede voi deveni bunică, tu vei rămâne nemișcat în anii tăi din tinerețe, de altfel nici acum - așa te văd, câteva fire albe la tâmple; - nu te-ai schimbat, iar eu nemaivăzându-te nu-mi voi mai putea închipui cum vei arăta, și atunci singurătatea va fi îngrozitoare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
la urmă, în ultima clipă, ne dăm seama că numai despre ce trebuia n-am vorbit nimic. Un băiat sau o fată dansează undeva, într-o curte apropiată, se aude ritm de castaniete, mânuite cu perfecțiune, și parcă aerul stătea nemișcat, ca un bloc transparent, anume pentru asta, domnul Pavel însuși era încântat încât exclamă înviorat: -N-am mai auzit așa ceva din tinerețe, pe estrada de la Lacul Sărat, era un negru sau un mulatru tânăr; purta un costum albastru cu guler alb
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
mulțumesc c-ai venit! Vocea ei amintea o vreme uitată, ce-mi răsări la ceasul acela de primăvară, de taină și duh. Vizavi de mine râdea - plângea, pe perete, arlechinul dăruit in 1946; avusese răbdarea de intermediar al lumii mele, nemișcat peste decenii. Ana vorbea. Era în tonalitatea vocii și în inflexiunile rostirilor ce urmară (după ce servi șirul de meseni, își aduse un scaun și, forțând un mic deranjament, se așeză între mine și cel din dreapta, secretarul școlii, un bărbat tânăr
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
mult le târâm. Măcar de ne-am fi putut alege veacul în care să ne naștem. - Da, răspunsei și după două zile, în lumina soarelui de dimineață, plecai spre gară, întâia dată fără Lung. Și din cerdacul casei, Ana, dreaptă, nemișcată, asemeni unei statui, se uita spre mine; părea să-mi urmărească plecarea deși privea în gol. 7. Era în dimineața unei zile de luni, când doamna Pavel primi - în timp ce mă aflam la tribunal - fantastica veste din partea Margăi Popescu, că nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
moare... — Cine moare, omule? strigă părintele, răsuflând ușurat; vină-ți în fire, Petrache! unde? cine? —Vină degrabă, iacătă-l-ăi!... Petrache își șterse năucit sudoarea de pe frunte, se întoarse și năvăli în crâșmă. Părintele Ștefan se luă după el. Străinul sta întins, nemișcat, pe podele. Horcăia cu greu și o spumă ușoară ieșise la colțurile buzelor; ochii se mișcau crunți în orbitele învinețite. L-a pălit damblaua, zise părintele Ștefan, punându-și iar cu grijă cârja dinainte; da, l-a pălit damblaua, Petrache
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]