1,775 matches
-
a doua este aproximativă întrucât este numerică, exprimând cele trei rădăcini ca trei numere reale sau ca un număr real și două complexe. În acest caz, valorile numerice ale rădăcinilor pot fi obținute printr-un algoritm de tipul metodei lui Newton. Ecuațiile de gradul 3 (sau "cubice") au fost descoperite pentru prima dată de matematicianul grec Diophantus;, dar erau cunoscute chiar mai devreme de matematicieni din Babilonul antic, care cunoșteau rezolvarea unor ecuații cubice particulare; și deasemeni de egiptenii antici. Dublarea
Funcție algebrică de gradul al treilea () [Corola-website/Science/322080_a_323409]
-
născut în Cambridge, Massachusetts, în familia lui Kent Telfer Damon și Nancy Carlsson-Paige. Este văr îndepărtat al fraților Affleck, Ben și Casey Affleck. Are un frate, Kyle, un sculptor recunoscut. Încă de mic, s-a mutat împreună cu familia sa la Newton, dar după divorțul părinților săi s-au mutat înapoi cu mama lui la Cambridge, unde au trăit într-o casă la comun cu alte șase familii. A locuit aproape de Ben Affleck și de istoricul Howard Zinn cu care a colaborat
Matt Damon () [Corola-website/Science/322214_a_323543]
-
Un fluid nenewtonian este un fluid care nu respectă legea lui Newton asupra vîscozității. Pentru fluidele newtoniene, există o variație liniară între tensiunea tangențială și viteza de deformare. Pentru fluidele nenewtoniene, această variație este curbilinie. Anomaliile de la comportamentul newtonian se manifestă în diverse feluri: de exemplu, vîscozitatea nu este independentă de viteza
Fluid nenewtonian () [Corola-website/Science/322217_a_323546]
-
este doar o adunare cu un număr negativ reprezentat astfel. Aceasta funcționează exact la fel cu operațiile de scădere efectuate de calculatoarele moderne, care reprezintă numerele negative în complement față de doi. Principiul mașinii diferențiale este metoda diferențelor divizate a lui Newton. Dacă valoarea inițială a unui polinom (și a diferențelor sale finite) se calculează în vreun fel dintr-o valoare a lui "X", mașina diferențială poate calcula atunci oricâte valori apropiate, cu ajutorul acestei metode a diferențelor divizate. Se poate ilustra aceasta
Mașină diferențială () [Corola-website/Science/322260_a_323589]
-
bază, fiind primul care consideră că numărul culorilor fundamentale este trei (roșu, verde și violet). În tratatul său intitulat "Thaumantias" (apărut în 1648), Jan Marek Marci (1595 - 1667) descrie unele experiențe cu prisme, ce le anticipează pe cele ale lui Newton. Acesta ajunge la concluzia că lumina albă se transformă în culori prin refracție, însă cu toate rezultatele experimentale corecte, nu reușește să intuiască complexitatea luminii albe. Nicolas Malebranche (1638 - 1715) emite o teorie interesantă privind natura culorilor, teorie ce ar
Istoria opticii () [Corola-website/Science/322286_a_323615]
-
apare și "Micrographia" lui Robert Hooke (1635 - 1703), care descoperă, independent de Grimaldi, fenomenul de difracție. În ceea ce privește culorile, diversitatea acestora este explicată de Hooke prin combinațiile în diverse proporții a două culori considerate fundamentale: roșu și albastru. În 1666, Isaac Newton (1643 - 1727) descoperă dispersia luminii prin prismă, reușind să descompună lumina în culorile componente și astfel a demonstrat că lumina albă este formată din radiații colorate. De asemenea, Newton aduce îmbunătățiri telescopului prin care este eliminată aberația cromatică. În 1669
Istoria opticii () [Corola-website/Science/322286_a_323615]
-
a două culori considerate fundamentale: roșu și albastru. În 1666, Isaac Newton (1643 - 1727) descoperă dispersia luminii prin prismă, reușind să descompună lumina în culorile componente și astfel a demonstrat că lumina albă este formată din radiații colorate. De asemenea, Newton aduce îmbunătățiri telescopului prin care este eliminată aberația cromatică. În 1669, Rasmus Bartholin descoperă refracție dublă a luminii în cristalele de spat de Islanda, fenomen căruia nu i-a găsit explicație. Observând eclipsele lui Io, unul dintre sateliții lui Jupiter
Istoria opticii () [Corola-website/Science/322286_a_323615]
-
Jupiter, Ole Rømer (1644 - 1710) reușește, în 1675, prima determinare aproximativă a vitezei luminii și obține valoarea de 215.000 km/s. Astfel astronomul danez infirmă toate teoriile care presupuneau că lumina se propagă instantaneu, lucru susținut și de Descartes. Newton și Huygens rămân de partea lui Rømer susținând ideea vitezei finite a luminii. Sfârșitul secolului al XVII-lea este marcat de personalitatea lui Christiaan Huygens (1629 - 1695). Cartea sa intitulată "Tratat despre lumină" (apărută în 1690), prin noutatea și originalitatea
Istoria opticii () [Corola-website/Science/322286_a_323615]
-
secolului al XVII-lea este marcat de personalitatea lui Christiaan Huygens (1629 - 1695). Cartea sa intitulată "Tratat despre lumină" (apărută în 1690), prin noutatea și originalitatea ideilor, a influențat într-o mare măsură evoluția ideilor despre lumină. Interesul lui Isaac Newton (1643-1727) pentru optică se manifestă încă din perioada studenției. În acea perioadă, în lumea științifică se făcea resimțit ecoul produs de descoperirile epocale ale lui Galilei din perioada 1609 - 1610. După o perioadă de relativă indiferență, astronomii încep să perfecționeze
Istoria opticii () [Corola-website/Science/322286_a_323615]
-
încă din perioada studenției. În acea perioadă, în lumea științifică se făcea resimțit ecoul produs de descoperirile epocale ale lui Galilei din perioada 1609 - 1610. După o perioadă de relativă indiferență, astronomii încep să perfecționeze lunetele, domeniu de care și Newton este pasionat și care devine izvorul marilor sale lucrări din domeniul opticii. În lucrarea "Treatise of the reflexions, refractions, inflections and colours of light" (pe scurt "Opticks", apărută în 1704), Newton descrie, folosind metoda ipotezelor, dar și a principiilor, fenomene
Istoria opticii () [Corola-website/Science/322286_a_323615]
-
astronomii încep să perfecționeze lunetele, domeniu de care și Newton este pasionat și care devine izvorul marilor sale lucrări din domeniul opticii. În lucrarea "Treatise of the reflexions, refractions, inflections and colours of light" (pe scurt "Opticks", apărută în 1704), Newton descrie, folosind metoda ipotezelor, dar și a principiilor, fenomene optice ca reflexia și refracția. Marele savant englez studiază și dispersia luminii prin prismă și descompunerea acesteia în culori. Studiind interferența, obține experimental ceea ce ulterior va căpăta denumirea inelele lui Newton
Istoria opticii () [Corola-website/Science/322286_a_323615]
-
Newton descrie, folosind metoda ipotezelor, dar și a principiilor, fenomene optice ca reflexia și refracția. Marele savant englez studiază și dispersia luminii prin prismă și descompunerea acesteia în culori. Studiind interferența, obține experimental ceea ce ulterior va căpăta denumirea inelele lui Newton și ajunge la concluzia: "Orice rază de lumină, care trece printr-o suprafață refrectoare oarecare, capătă o anumită structură sau stare provizorie, care revine le intervale egale pe măsura trecerii razei..." Această periodicitate îl determină să înțeleagă că, în afară de carcterul
Istoria opticii () [Corola-website/Science/322286_a_323615]
-
încă din antichitate. Aristotel considera lumina ca fiind o perturbare a mediului în care se propagă (de cele mai multe ori aerul), fiind deci un precursor al teoriei ondulatorii. Democrit susține dimpotrivă că lumina, ca și întreaga materie, este alcătuită din microparticule. Newton formulează în 1704 teoria corpusculară a luminii, susținând că lumina este alcătuită din corpusculi care se deplasează cu viteză finită și posedă energie cinetică. În lucrarea sa "Micrographia" (1665), Robert Hooke susține că lumina s-a propaga sub forma unor
Istoria opticii () [Corola-website/Science/322286_a_323615]
-
propagă prin eter, o materie distribuită în întreg universul și constituită din microparticule care sunt surse secundare de oscilație. Astfel, Huygens explică mai multe fenomene legate de propagarea luminii, cum ar fi dubla refracție din calcit descoperită de Rasmus Bartholin. Newton remarcă faptul că lumina are un caracter complex. Chiar dacă a susținut faptul că este alcătuită din corpusculi, presupune și faptul că aceștia se propagă într-un mediu special, "eter", producând unde, a căror viteză este mai mare decât a corpusculilor
Istoria opticii () [Corola-website/Science/322286_a_323615]
-
Jurassienne d'Astronomie" și a "Laboratoire de Physique des Hautes Énergies et Astrophysique" (LPHEA) al Universității Cădi Ayyad din Marrakech. Este situat în Parcul National Toubkal, la o altitudine de de metri, în apropiere de localitatea Oukaimeden. Telescopul de tip Newton are o oglindă primară de 500 mm, cu deschidere la f/3. A fost inaugurat la 5 octombrie 2011. Uniunea Astronomica Internațională i-a dedicat Claudinei Rinner asteroidul 23999 Rinner.
Claudine Rinner () [Corola-website/Science/329702_a_331031]
-
este regizată de Winrich Kolbe, iar Wes Studi interpretează rolul Comandorului Trager. Acțiunea filmului are loc la cca. treizeci de ani după ce un război devastator între Uniune și Consorțiu a dus la moartea a 10% din populația Pământului. Colonia spațială Newton 5 este brusc atacată de o uriașă navă spațială extraterestră, care duce la moartea a 200.000 de oameni. Navă extraterestră începe apoi să anihileze o bază militară de pe luna planetei Jupiter, Io. Comandantul bazei Noe Trager împreună cu cadeții proaspăt
Ice Planet () [Corola-website/Science/329715_a_331044]
-
cu o sursă de alimentare situată la aproximativ 500 de kilometri de navă. Între timp, pe orbită, în jurul planetei de gheață, două navete de recunoaștere lansate de către "Magellan" sunt atacate și distruse de către aceeași enormă navă extraterestră care a distrus Newton 5 și baza militară de pe satelitul Io. Un pilot reușește să se ejecteze în atmosfera planetei. O echipă de salvare de pe "Magellan", încercând să-l localizeze, descoperă o peșteră artificială în care se află sursa de alimentare. Un trib nativ
Ice Planet () [Corola-website/Science/329715_a_331044]
-
extraterestră invadează brusc nava. Este dezvăluit faptul că planeta de gheață este un fel de paradis sigur pentru o inteligență extraterestră, dar a fost descoperită de către "Zedoni", aceeași rasă ostilă care a lansat enorma navă spațială care a atacat colonia Newton 5. Refugiații extratereștri au transportat în mod deliberat "Magellan" în timp și spațiu într-un scop necunoscut. Extratereștrii le prezintă oamenilor o viziune a Pământului ars și transformat în cenușă, dar nu este clar dacă imaginea este din prezent sau
Ice Planet () [Corola-website/Science/329715_a_331044]
-
o mare cantitate de informații despre sursa care a emis lumina, dar și despre materia care se află între acea sursă și noi. Din toate timpurile, oamenii au observat curcubeele. A trebuit, totuși, să se aștepte anul 1665 pentru ca Isaac Newton să se intereseze de problema descompunerii luminii albe cu ajutorul unei prisme (și de recompunerea ei cu ajutorul discului care îi poartă numele). 150 de ani mai târziu, în 1814, Joseph von Fraunhofer a descoperit liniile care îi poartă numele, din spectrul
Spectroscopie astronomică () [Corola-website/Science/329734_a_331063]
-
În analiză numerică, metoda tangentei (de asemenea, cunoscut sub numele de metoda lui Newton sau metoda lui Newton-Raphson), este o metodă de determinare a rădăcinii unei funcții reale Având o funcție reală "ƒ", iar derivata ei, "ƒ"<nowiki> '</nowiki>, vom începe cu stabilirea unei valori inițiale pentru "x" pentru o rădăcină a funcției "f
Metoda tangentei () [Corola-website/Science/329756_a_331085]
-
este Geometric, ("x", 0) este la intersecția cu axa "x" a tangentei funcției "f" în punctul ("x"). Procesul se repetă până se atinge o valoare suficient de precisă. Vom începe procesul cu o valoare inițială arbitrară "x". Numele "Metoda lui Newton" este derivat din faptul că Isaac Newton a descris un caz special al metodei în "De analysi per aequationes numero terminorum infinitas" (scris în 1669, publicat în 1711 de către William Jones) și în "De metodis fluxionum et serierum infinitarum" (scrisă
Metoda tangentei () [Corola-website/Science/329756_a_331085]
-
cu axa "x" a tangentei funcției "f" în punctul ("x"). Procesul se repetă până se atinge o valoare suficient de precisă. Vom începe procesul cu o valoare inițială arbitrară "x". Numele "Metoda lui Newton" este derivat din faptul că Isaac Newton a descris un caz special al metodei în "De analysi per aequationes numero terminorum infinitas" (scris în 1669, publicat în 1711 de către William Jones) și în "De metodis fluxionum et serierum infinitarum" (scrisă în 1671, tradus și publicat ca" Metoda
Metoda tangentei () [Corola-website/Science/329756_a_331085]
-
în 1711 de către William Jones) și în "De metodis fluxionum et serierum infinitarum" (scrisă în 1671, tradus și publicat ca" Metoda fluctuațiilor" în 1736 de către John Colson). Cu toate acestea, metoda lui diferă substanțial de metoda modernă de mai sus: Newton aplică metoda numai pentru polinoame. El nu calcula aproximări succesive formula 4, dar calculează o secvență de polinoame și numai la sfârșit el ajunge la o aproximare a rădăcinii" x". În cele din urmă, Newton consideră metoda ca pur algebrică și
Metoda tangentei () [Corola-website/Science/329756_a_331085]
-
de metoda modernă de mai sus: Newton aplică metoda numai pentru polinoame. El nu calcula aproximări succesive formula 4, dar calculează o secvență de polinoame și numai la sfârșit el ajunge la o aproximare a rădăcinii" x". În cele din urmă, Newton consideră metoda ca pur algebrică și nu face nici o mențiune cu privire la calculul numeric. Metoda lui Isaac Newton poate fi derivată de la o metodă similară, dar mai puțin precisă, metoda lui Vieta. Esența metodei Vieta lui poate fi găsită în lucrările
Metoda tangentei () [Corola-website/Science/329756_a_331085]
-
formula 4, dar calculează o secvență de polinoame și numai la sfârșit el ajunge la o aproximare a rădăcinii" x". În cele din urmă, Newton consideră metoda ca pur algebrică și nu face nici o mențiune cu privire la calculul numeric. Metoda lui Isaac Newton poate fi derivată de la o metodă similară, dar mai puțin precisă, metoda lui Vieta. Esența metodei Vieta lui poate fi găsită în lucrările matematicianului persan Sharaf al-Din al-Tusi, , în timp ce succesorul său Jamshīd al-Kăshī a folosit o formă a metodei lui
Metoda tangentei () [Corola-website/Science/329756_a_331085]