1,958 matches
-
sfârșit singur, putând să colinde orașul gol în epava mașinii sale. Nesigur dacă s-o trezesc sau nu pe Catherine, am așteptat o jumătate de oră, apoi m-am îmbrăcat și-am coborât în curtea blocului. Mașina lui Vaughan era parcată sub copaci în stradă. Lumina zorilor se reflecta palidă în caroseria prăfuită. Scaunele erau pătate de ulei și murdărie, iar în spate era o pernă soioasă acoperită de resturile unei pături de tartan rupt. Sticlele sparte și cutiile de mâncare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2028_a_3353]
-
toate punctele de vedere,în evidență, DISCOTECA BINGO trona,în buricul localității, ca nimic altceva, pe nicăieri, pe altundeva. Fete frumoase, băieți doldora de bani, iar fetele cu fundul aproape gol, pe trupuri, băieții, cu îmbrăcăminți dintre cele mai scumpe, parcând,în fața și-n spatele și pe părțile laterale ale stabilimentului, autoturisme dintre cele mai performante și mai scumpe, pătrunzând înlăuntru ca niște nababe și nababi, și, destrăbălându-se, întru desfrânata satisfacere a tuturor dorințelor trupurilor și sufletelor lor, cu de
Blândeţea by Constantin Slavic () [Corola-publishinghouse/Imaginative/672_a_1240]
-
este o consecință directă a unei pioșenii formale, în fața unui pământesc zeu român al banilor. Când aude vreun discurs politic legat de finanțe și buget, românul care ar fi în stare să ia gâtul vecinului său de palier, că a parcat mașina pe locul lui, răspunde fără nerv și oricât l-ai impozita, el se comportă placid și bând, ca boul târât de lanț către Administrația Financiară. Atunci se trezește în el conștiința civică și se simte pe sine mai degrabă
Apocalipsa după nea Grigore by Ioan Mititelu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/325_a_572]
-
pe ici, pe colo, câte ceva din parascovenia liturgică, totuși nimeni nu îndrăznește să-l întrerupă pe sfinția sa din litanie, și să ceară ca nedumeritul Ion, lămuriri suplimentare. Rar și doar ocazional, românul pare uneori vag interesat de politica fiscală, și parca așa ca prin ceață mijește un ochi spre traseul miliardelor de lei publici, care circulă vioi prin sistemul finanțelor publice și alimentează din greu sutele și miile de contracte dubioase ale clientelei politice. Atunci i se pare și lui, că
Apocalipsa după nea Grigore by Ioan Mititelu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/325_a_572]
-
trei degete, unindu-și degetul mare și degetul mic, și zice: Pe cuvântul meu de vrăjitoare. Jur. Capitolul 18 În momentul ăsta, în timp ce scriu rândurile de față, mă aflu lângă Biggs Junction, în Oregon. Dom’ sergent și cu mine suntem parcați pe marginea Autostrăzii 84; am azvârlit o haină veche de blană pe acostamentul șoselei, lângă mașină. Haina de blană, mânjită cu ketchup și bâzâită de muște, e momeala noastră. Săptămâna asta în tabloide a apărut un alt miracol. Oamenii îi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
-
în cioc tacâmuri - polonice și linguri. Femeia se uită la noi prin ușa ruginită din plasă metalică și ne întreabă: Da, vă rog? Helen își întoarce privirea spre mine. Se uită spre Mona și Stridie, care stau pitiți în mașina parcată lângă bordură. Stridie șoptește în telefon: — Spuneți-mi, mâncărimile sunt permanente sau intermitente? Helen Hoover Boyle își împreunează degetele în dreptul pieptului; ghemul de pietre rozalii și perle îi acoperă cu totul bluza de mătase. — Doamna Pelson? Venim din partea companiei Transformări
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
-
oglinda retrovizoare și-și aranjează niște șuvițe roz. Se uită la ceas, apucând cadranul între arătător și degetul mare, și zice: Poate că n-ar trebui să-ți spun, dar asta a fost prima mea slujbă adevărată. Dar acum am parcat lângă o rulotă mâncată de rugină care zace în mijlocul unei parcele de iarbă uscată, presărată cu jucării de plastic. Helen își închide trusa cu un zgomot sec. Se uită la mine, care stau pe scaunul de alături, și zice: — Ești
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
-
suficient, zic. Poate o găsește vreun copil. Simplul fapt că e ruptă îi va da cuiva ideea să pună bucățile la loc. Poate chiar vreunui detectiv care investighează moartea copilului, cine știe. Și Helen zice: — Baia aia era de coșmar. Parcăm mașina după colț. Pe bancheta din spate, Mona mâzgălește ceva. Stridie vorbește la telefon. Apoi Helen așteaptă, în timp ce mă furișez, aplecat, înapoi spre casă. Mă strecor în spatele casei, înfundându-mi pantofii în peluza udă, până ajung sub fereastra camerei copilului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
-
știe. A văzut poza de nuntă în ziarul de azi. Știe cine sunt acum. Acum vreo două săptămâni am trecut cu mașina pe lângă casa lor. Îi zic că i-am văzut pe el și pe mama lucrând în curte. Eram parcat mai încolo, pe stradă, sub un cireș înflorit... mașina mea, mașina lui Helen, acoperită de petale roz. Arătau bine, zic, și el, și mami. Îi spun că și mie mi-a fost dor de el. Și eu îl iubesc. Eu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
-
mei și zice: Când te-ai gândit ultima oară să pui pe foc ceaslovul? Arată cu degetul în jos și zice: Asta e dragoste? Așa ți se pare? Nu-i decât o stratagemă ca să te domine. O mașină apare și parchează; e Stridie. Își dă părul din ochi și rămâne la volan, uitându-se la noi. Părul blond și ciufulit a explodat în toate părțile. Două cicatrice adânci îi brăzdează chipul cu două linii paralele. Vopsea sângerie, de război. Îi sună
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
-
emoție și de o adâncă tristețe. Oare acolo, în Israel, se întrebă el retoric, o să se găsească oare vreun colț de cimitir și pentru mine?... De ce-ți faci asemenea griji, tată? îl consolă Valentin, care tocmai ducea la mașina parcată în fața casei un samovar voluminos de culoare argintie, foarte arătos. Dumneata o să trăiești o sută de ani!... Și după aia?... glăsui filozofic Iorgu, scuturându-și pânzele de păianjen de pe haine. Cine-a lucrat la pompele funebre știe mai bine decât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1538_a_2836]
-
apăsă vesel pe claxon și, scoțându-și pe geam capul tuns regulamentar, strigă în gura mare, ca să-l audă toată lumea: Trăiască omul nou! Nando Rossi o porni mai departe pe cheiul Dâmboviței. În fața casei de la numărul 112 bis Fiat-ul său, parcat pe trotuar, parcă îl aștepta. La câțiva metri mai încolo, pe același trotuar, apăruse un Ford vechi și burduhănos, al cărui șofer trebăluia de zor la motor, vârât mai mult de jumătate sub capota mașinii, pe care i-o ținea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1538_a_2836]
-
pe săptămînă, la fel ca Ronan Le Bihan sau fata care o ajuta pe Anne la cafenea. Dar cel mai asiduu, cel mai Înzestrat totodată, era incontestabil tînărul Kermeur, Nicolas. Yves se Încruntă văzînd mașina Méhari intrînd pe alee și parcînd lîngă terenul de tenis. Ce căuta Marie la el acasă? Se arătase cumva prea stăruitor În povestea cu autopsia? Nu, manevrase foarte bine și ar fi putut să jure că ea apreciase sincer noblețea lui sufletească. După cum ar fi putut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1941_a_3266]
-
privirea ochilor ieșiți din orbite și Încremeni la rîndul ei. Pe geamul exterior, două mîini ca niște lopeți alunecau mînjind sticla mată cu dîre sîngerii. Un chip care se strîmba se lipi de geam. Pierric. Mașina 4x4 a jandarmeriei era parcată În fața fabricii de faianță. Abia cînd Înțelesese că Pierric nu era rănit, că sîngele de pe mîini nu era deci al lui, și cînd Îl văzuse cum lovește frenetic cu arătătorul Într-un punct precis de pe harta insulei agățată pe perete
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1941_a_3266]
-
locale și o sună pe Marie. Îi răspunse direct robotul mobilului. În clipa următoare, Lucas trecea deja În goană prin fața lui Annick și sărea În mașina de teren. La sosirea În port, văzu bacul, Încă la chei, și mașina Méhari parcată În apropierea locului de Îmbarcare spre Brest. Se destinse văzînd-o pe Marie, care tocmai Își deschidea portbagajul, apoi se Încruntă cînd o văzu pe Anne Bréhat repezindu-se spre ea, mînioasă. - Nu azi, ci zilele trecute trebuia să iei bacul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1941_a_3266]
-
ascultat nemișcați povestea Aspidei, am pornit grăbiți spre ieșire. Ne-am despărțit spunându-ne vag la revedere. Mă aflam într-o stare de neliniște inexplicabilă, de obicei îi țineam brațul până la ieșirea din parc, o conduceam până la locul unde-și parca mașina, ne sărutam la plecare. Nimic din toate astea nu s-au întâmplat. Ea mi-a răspuns la fel de abrupt, mi-a întors spatele și a plecat. Zilele care au urmat, nu știu câte au fost, nu am mai căutat-o. A fost
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
-
de genunchi. Ajunsesem? Eu crezusem că mergeam pe un drum liniștit, bordat în ambele părți cu stejari uriași, dar acum îmi dădeam seama că, de fapt, fusese vorba de lunga alee privată care ducea la proprietatea Cox. Randall și-a parcat Porsche-ul, iar eu m-am dat jos din mașină, admirând întreaga priveliște: casa enormă cu țigle Stanford White, pajiștile întinse, terenurile de tenis perfect întreținute și soarele care apunea în apă, chiar în spatele casei. Nimerisem în Marele Gatsby. Iar Randall-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2113_a_3438]
-
din cauza părerii pe care putea să și-o facă. Când ne-am oprit la un semafor pe roșu, în mod reflex, Randall a apăsat butonul de blocare a portierelor - sigilându-ne astfel în interior. După un minut, Cox și-a parcat Porsche-ul în fața hogeagului meu dărăpănat. Un grup de adolescenți a început imediat să dea târcoale mașinii, de parc-ar fi căzut din afara spațiului terestru. — Nu pot să te las să te dai jos, cu toți golanii ăștia învârtindu-se pe-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2113_a_3438]
-
când primești mesajul ăsta. M-am uitat la Vivian, care mai forma încă un număr. — Dă-i drumul! a zbierat ea, iar șoferul a pornit în trombă. Bea și mama m-au ajutat să intru într-unul din Bentley-urile albe parcate în fața hotelului - Lucille și Mandy veneau împreună în a doua mașină, ca să discute ultimele detalii înainte de bătălie. O mulțime de mâini s-au întins să-mi netezească rochia, ca să nu se șifoneze. — Ești așa de palidă! a cotcodăcit Jacques, care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2113_a_3438]
-
din piatră neagră, din spatele bisericii. Ca prin ceață, le-am lăsat pe mama și pe Bea să mă ajute să cobor din mașină și să parcurg aleea scurtă, de pietriș. Am realizat vag că și cel de-al doilea Bentley parcase, iar Lucille și Mandy vociferau în spatele nostru. Toate patru am intrat în biserică, pe intrarea secundară. Mama m-a strâns de mână. și-apoi... Un urlet asurzitor a străbătut aerul. Lucille. La zece pași în fața mea, așezat pe un scăunel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2113_a_3438]
-
dotat și cu șurubelnițe, foarfece, clești și pensete. Săru’ mîna, au fost ultimele vorbe ale lui Santinelă înainte să o întindă cu tupeu spre locul unde era abandonat autobuzul, să-l pornească cît ai zice pește și apoi să-l parcheze de-a latul Baricadei exact în locul pe care-l indicase Petrică. A fost floare la ureche, joacă de copii, a-nceput să se laude Santinelă cu isprava sa, toate la locul lor, ușa din dreptul șoferului larg deschisă, cheile în
Dansul focului sau 21: roman despre o revoluþie care n-a avut loc by Adrian Petrescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1317_a_2723]
-
nu poate fi vorba, domnul Președinte a mîncat rahat de mic, cît să-i ajungă zece vieți. Ce dracu’ mai e și asta? întreabă Sena încetinind, privind la barajul de soldați cu armele la piept, aliniați de-a curmezișul străzii. — Parchează aici, îi face semn domnul Președinte, indicîndu-i să oprească la marginea trotuarului. — Cu ăștia nu știu cum o scoatem la capăt, arată Sena înspre militarii care nu dau nici un semn că o să se clintească din loc. — Sînt de-ai noștri, zîmbește domnul
Dansul focului sau 21: roman despre o revoluþie care n-a avut loc by Adrian Petrescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1317_a_2723]
-
degeaba. Sabina nu o Înghițea. O snoabă, zicea ea. Nu știam ce să spun. Klaus nu mă scăpă din priviri. Îi părea rău după Werner și că trebuia să meargă fără mine. Am ieșit În stradă. Mașina lui Klaus era parcată În Piața Fânului. Un VW 1300. Cadou de la rudele lui din Germania. Pe bancheta din spate erau două sacoșe. Câte una pentru fiecare. Mai voluminoasă parcă a Violetei. Cortul și sacii de dormit erau În portbagaj. Imaginea lor Îmi dădea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1856_a_3181]
-
și cu un obicei anume de a te privi În ochi chiar și când Îți adresa Întrebări În doi peri. Odată cu el a fost concediat și Răzvan Tobă pentru că adusese În autocarul rămas gol după dezertarea În masă a turiștilor, parcat regulamentar la punct fix, la doi pași de Opéra Garnier În Rue La Fayette, o negresă din Place Pigalle, l,85m Înălțime, din care numai picioarele măsurau 1,70 m. Strigătele ei precum și spasmele repetate ale autocarului cu aer condiționat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1856_a_3181]
-
Beethoven e oricum surd iar Europei unite puțin Îi pasă de orgasmul unor cetățeni de rând rătăciți pentru o noapte Într-un hotel din Paris, France, În care bucuria revederii se amesteca cu disperarea atâtor ani de separație. Autocarul era parcat pe rue La Fayette. În ziua hotărâtă pentru Întoarcere, În afară de cei trei șoferi nu era nimeni. Pentru orice eventualitate, ghidul a făcut prezența În nădejdea că va fi auzit de cei care se lăsau furați de cafele și cruasoane În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1856_a_3181]