2,234 matches
-
de învățat pe a doua zi, dar cine să aibă chef pe o zi așa frumoasă? De altfel, Marcu nici n-ar fi vrut să dea pe la școală toată ziua, dar n-avea cu cine pierde vremea. Corpul lui Cornel tînjea după apă. Cu toate astea, dacă n-ar fi fost Marcu, ar fi rămas în continuare pe canapeaua de acasă de unde-ar fi butonat telecomanda pentru a găsi un film cu supereroi dintre cele pe care le mai văzuse de
[Corola-publishinghouse/Science/1529_a_2827]
-
absența divinității, al lamentației pe tema singurătății omului în univers. Destinul psalmistului e simbolizat de copacul blestemat "Tare sunt singur, Doamne, și pieziș/ Copac pribeag uitat în câmpie". El se înalță către cer, "pieziș", în speranța unei atingeri a divinității, tânjind, în zadar, după semnele sacralității pozitive. Prin opoziție, sunt relevate atributele copacului pribeag și atributele pomilor de rod: amar-dulce, aspru-gingaș, singurătate-comuniune. În final, psalmistul reproșează faptul că a fost abandonat (" În rostul meu tu m-ai lăsat uitării"), că s-
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
să fie târziu, Mițule; ne culcăm? Dar cea care domnește și stăpânește tărâmul realității este Efimița; ea se scoală și se uită la ceas. Douăspce trecute este ora de cumpănă între emisfera veghii și cea a somnului. Leonida pare a tânji după siguranța timpului real, amețit de viteza celui iluzoriu - Vezi dumneata cum trece vreme cu vorba -, în timp ce Efimița dorește să mai întârzie sub fascinația iluziei - Ei! Cum le spui dumneata, să tot stai s-asculți; ca dumneata, bobocule, mai rar
Lumea politică pe scena lui I. L. Caragiale by Corina Baraboi () [Corola-publishinghouse/Science/1677_a_3045]
-
de raportul acestuia cu divinitatea, fără Dumnezeu, viața omului neavând nici un sens. În viziunea creștină, această lume nu este casa noastră, ci este locul în care am fost alungați, aruncați, prin păcatul originar. Locul nostru natural, după care sufletul nostru tânjește neîncetat este, alături de Dumnezeu, simbol al eternului și al stabilului, pentru care trebuie făcute sacrificii. Prea multe constrângeri pentru Cioran. Spune Nicole Parfait 7: "Născută din resentiment, religia, prin interdicțiile pe care le multiplică, nu are ca scop decât să
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
moi) este demn de ură (...)"88. Există o contradicție între cei doi poli ai subiectivității: je, subiect al reflecției și al voinței de a fi, si moi, obiectul sau ireal, dar indestructibil, imposibil de resorbit într-un sine esențial. Cioran tânjește după absolutul inițial, cel anterior existenței, față de care viața nu este decât o "experiența triviala". Astfel, viața nu este decât "coridorul spre moarte", ca și pentru Sábato, pregătirea pentru eliberarea finală, viziune care nu este departe de aceea a Vechiului
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
spanioli care-și regretau patria îndepărtată, la indieni, pentru că duceau dorul libertății pierdute, la gauchos, ceva mai tarziu, deplasați de civilizația europeană, exilați în propria lor țară, rememorând vârstă de aur a sălbaticei lor independente. În fine, la imigranții care tânjeau după teritoriul lor european, cu obiceiurile-i milenare, spune Sábato, conchizând că argentinianul are toate motivele să fie nostalgic. Originea etimologica a cuvântului tango, desi controversată, poartă ea însăși esență metafizicii acestui fenomen. Cert este că este folosit că însemnând
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
iar imigrantul solitar care intră într-un bordel își rezolva problema ușor, "cu tragică facilitate cu care se rezolvă acest lucru în locurile astea sinistre", spune Sábato. Nu era, deci, sexul ceea ce-l neliniștea pe imigrantul de la Buenos Aires, ci el tânjea după comunicarea cu altă ființă, după iubire, după femeia că iubita, mama, cămin, si nu prezenta, atât de pasagera, a acesteia ca obiect de desfrâu. Așa cum spun versurile unui tangou: În viața mea am avut multe, multe averi, / Dar niciodată
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
lor, apoi legați și duși spre camerele de tortură, unde cei mai mulți au murit îi spune Sábato lui Cătănia. Ani de groază, care s-au încheiat cu o lovitură de stat ce a părut, într-o primă etapă, binefăcătoare, pentru ca tară tânjea după ordine și liniște, fapt pentru care a și beneficiat la început de consensul general, dar care s-a dovedit a fi o mare dezamăgire, pentru că i-au urmat ani lungi de umilințe și privațiuni, de o adevarată vânătoare de
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
este ceea ce ne face ființe ce se îndreaptă spre moarte. Aici, în suflet, apar fantasmele visului și ale ficțiunii. Oamenii construiesc din suferință inexplicabilele lor fantezii, fiindcă sunt alcătuiți din trup, fiindcă aspiră la veșnicie și trebuie să moară, fiindcă tânjesc după perfecțiune și sunt imperfecți, fiindcă năzuiesc spre puritate și sunt coruptibili. "De aceea scriu ficțiuni. Un zeu nu are nevoie să scrie ficțiuni. Existența e tragică din pricina acestei esențiale dualități. Omul ar fi putut fi fericit că viețuitoare fără
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
ca grajdul în care a fost ținut închis atâta vreme (grajduri dintr-acestea încă se mai găsesc la unele ferme; nu de mult, am putut auzi chiar eu, în spatele unei portițe ieșite din balamale, grohăitul insistent al unui dobitoc ce tânjea după afecțiune). Potrivit unei idei încă larg răspândite, porcului îi place să se scalde în noroi, îi place să clocească în propria-i murdărie. Și totuși, când vine vorba de om, în special în India, se spune că baia de
[Corola-publishinghouse/Science/1526_a_2824]
-
ridica iar din pulbere această piele a mea ce se destramă. Și afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El Îl voi vedea Și ochii mei Îl vor privi, nu ai altuia. Și de dorul acesta măruntaiele mele tânjesc în mine” (Iov 19, 25-27). Suferința nu înseamnă că ne-am îndepărtat de Dumnezeu; poate însemna că suntem atrași mai aproape de El Și ne este permis să trecem printr-o experiență care va distruge ultimele bariere dintre noi Și El
Suferința și creșterea spirituală. In: Mitropolia Olteniei by Liviu PETCU () [Corola-publishinghouse/Science/175_a_169]
-
ridica iar din pulbere această piele a mea ce se destramă. Și afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El Îl voi vedea Și ochii mei Îl vor privi, nu ai altuia. Și de dorul acesta măruntaiele mele tânjesc în mine” (Iov 19, 25-27). Suferința nu înseamnă că ne-am îndepărtat de Dumnezeu; poate însemna că suntem atrași mai aproape de El Și ne este permis să trecem printr-o experiență care va distruge ultimele bariere dintre noi Și El
Suferința și creșterea spirituală. In: Mitropolia Olteniei by Liviu PETCU () [Corola-publishinghouse/Science/175_a_170]
-
să nu-l mai poată alunga nimeni. Odaia lui de la etajul șase devine un fel de amnios matern cu care are o relație aproape conjugală, cuibul protector din care copilul fusese smuls și la care adultul Jonathan în chip subconștient tânjise. Traumatismul sufletesc la care fusese supus îl va fi marcat definitiv, spaima lui de schimbări și intruziuni devenind de-a lungul deceniilor un sindrom. Așa se face că într-o bună zi, când dă cu ochii de un porumbel intrat
Europa în cincizeci de romane by Geo Vasile [Corola-publishinghouse/Science/1435_a_2677]
-
să constate că cerșetorul cartierului arată nu numai prosper, ci și "în cea mai frumoasă armonie cu sine și cu lumea". Porumbelul se poate citi în primul rând ca o parabolă morală menită să argumenteze că pacea sufletească la care tânjea Jonathan nu era decât o formă de egolatrie, cu toate datele unei obsesii maniacale, prag al alienării ireversibile. Pentru eroul nostru întâmplări banale, benigne, capătă dimensiuni catastrofice, aprofundarea psihanalitică a crizei lui Jonathan fiind o probă a artei narative a
Europa în cincizeci de romane by Geo Vasile [Corola-publishinghouse/Science/1435_a_2677]
-
să Însuflețească o materie amorfă, o fierăraie astrală, o caroserie din foc și gheața, care la chemarea ei Începe să vibreze, să se Însuflețească ba să Înceapă a-și pune Întrebări existențiale, să nu-i mai placă cosmosul și să tînjească la mundanul atît de păgubitor al muritorilor. Iat-o pe Cătălina primul iatromant in funcție din literatura română cultă. Ea are și puterea kronokratorilor, are știința Merkabei, este un derviș rotitor, secretul ei poate fi descifrat În cadrul așa numitelor stări
LUCEAFĂRUL EMINESCIAN. O INTERPRETARE TRANSEONTICĂ. by Marian Constandache () [Corola-publishinghouse/Science/1694_a_2972]
-
și fericirii ci, dimpotrivă, este un teatru al suferinței. Quasimodo cunoștea teoria leopardiană a plăcerii, care trecuse prin filtrul poeților crepusculari, conform căreia omul nu poate fi fericit în timpul vieții întrucât, de îndată ce i s-a împlinit o dorință începe să tânjească, neîntârziat, după altceva, într-un continuu ce nu se încheie decât la trecerea în neființă. În nașterile reprezentate de sicilian, eul poetic pășește în lume, necunoscut (ignoto). În ciuda aparentei sale banalități acest adjectiv s-a dovedit a fi unul dintre
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
ce fac parte din sfera semantica a războiului, furtunilor, dezordinilor și răsturnărilor: De ziua mi-amintesc când prima oara / m-a-ncins iubirea (Prima iubire, vv. 1-2) sau inima (...) prinsă de iubire, sau furtuni cumplite și, nu în ultimul rând, tânjește muritorul a trage-n port mai înaintea / dorinței ce mugește / în el și-n juru-i nori de smoală-adună (Dragoste și moarte, vv. 43-44). Introducând o imagine acustică printre termenii amintiți Quasimodo zugrăvește iubirea că pe un ecou al sentimentului leopardian
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
pe care îl capătă simbolul copilăriei, în interiorul poeticii Anei Blandiana, va ajuta la o ulterioară încercare de reconstrucție a sieși, în vârste, prin reasamblarea elementelor acelui timp. Totuși, reasamblarea în sine devine din ce în ce mai grea, dacă nu chiar imposibilă, deși autoarea tânjește spre o reîntoarcere. Copilăria edenică de atunci devine copilăra neînțeleasă de acum, deși poeta e de accord că "inocența devine calea întoarcerii spre esențe, spre Adevăr"107: "Neînțeles, cum numai lucrurile copilăriei pot fi,/ Definitiv întinerit prin plecare./ Câte secunde
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
sale: postmodernismul este procesul de făurire a produsului; este absență în cadrul prezenței, este dispersatul care necesită o centrare pentru a fi dispersat, este idiolectul care dorește să fie, dar știe că nu poate, codul dominant; este imanență negând și totuși tânjind după transcendență. Cu alte cuvinte, Postmodernul împărtășește o logică a lui "atât/cât și", nu una a lui "ori/ori""189 (s. a.). Această viziune binară, ce privilegiază un termen dintre cei doi, este o strategie pe care și moderniștii o
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
turma consoanelor cornute. Din când în când vocale voalate își dau duhul pe țărmul Mării Moarte și nici Păstorul, sedus fiind de sumbre profeții nu se mai arată decât printr-o erată Citești și fața lumii se răsfață iar sufletul tânjește după făptura timorată a Verbului dintâi. Epifanie Turlele urcă spre cer privegheate de zborul păsărilor stingher în preajma mănăstirii poteci părăsite pe care nu trece nimeni. înmugurește steaua venerii și-ți vindeci tăcerea înlăcrimată în muguri mângâiat de lumina care se
Poezie by A. Gh. Olteanu () [Corola-journal/Imaginative/8550_a_9875]
-
cu ochii măriți de dorință, se repezise, îi smulsese ceasul, îl pusese la mâna sa - unde mai stăteau frumos înșirate încă șase-șapte bucăți! - și plecase fugind, îl lăsase pe tata în plata Domnului... ) Dar n-am primit ceasul după care tânjeam. Ai mei n-aveau bani, se vedea cu ochiul liber, trăiam toți dintr-un salariu, al tatei, mama nu lucra, fratele meu era la liceu și crescuseră cheltuielile ... Am așteptat întreaga copilărie ceasul, cum am așteptat și o bicicletă, zadarnic
Fragmente din năstrușnica istorie a lumii de către gabriel chifu trăită și tot de el povestită by Gabriel Chifu () [Corola-journal/Imaginative/8582_a_9907]
-
în brațe". De vreme ce nevastei îi dispăruse chiar în aceeași noapte pruncul, toți au fost încredințați că era vorba despre copilul lor bun. Nimeni n-a crezut în poveștile mocanului, înzdrăvenit abia după două luni. Mocanul însă, arhetip al mentalității rurale, tânjește după răzbunare, pe care o formulează în termenii incantatorii ai unui blestem popular: "L-aș ține în loc (pe diavol. n.m.) până ar veni lumina zorilor, să-i topească oasele, și aș chema cocoșii negri din nouă sate, să-i bea
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
este că notațiile auctoriale din finalul propriu-zis al nuvelei, scrise în cheie metaforic-analitică, par să anticipeze aserțiunile, selectate dintr-un interviu, ale celebrului actor de origine maghiară, dar născut în România Bela Lugosi, potrivit cărora "Femeile iubesc teroarea. [...] Subconștientul lor tânjește după îmbrățișarea morții. Moartea, ultimul iubit triumfător" (Sullivan, 1986: 274). Sexualitatea obsesivă (în Frigul, melanjată, previzibil, cu pagofobia, în alte nuvele însă, nelipsită de reflexe misogine, care proiectează actantul feminin în sursă a terorii masculine, precum se întâmplă și în
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
în anii 1960, "toată literatura pare sexistă". (12, p. 72) Lipsiți de "cărți favorite", de "eroi preferați", tot mai incapabili să vorbească despre personajele care încarnează răul, studenții "nu mai au o imagine a sufletului perfect, prin urmare nu mai tânjesc să aibă unul". (12, p. 75) Dimpotrivă, ei se lasă subjugați de noile ritmuri muzicale (pop, rock, manelele sud-estice), de melodii barbare, care conduc sufletul spre anarhie, iar corpul spre entropie. Dintre aspectele negative ale rock-ului, faptul că exercită
Modernitate și tradiție in Est by TĂNASE SÂRBU [Corola-publishinghouse/Science/1010_a_2518]
-
acestei măști trece dincolo de orice relevanță fizică, adevăratul chip al poetului este cel al demonului-daimon al tradiției platoniciene, lucifericul Hiperion, tentat nu de orgoliul unei suveranități absolute, ci de perisabilitatea ființei umane asupra căreia timpul își pune amprenta ireversibil. Zeii tânjesc uneori să devină oameni. Melancolia daimonilor eminescieni se înrudește cu tristețea demonilor vrubelieni. Adriana Șotropa analizează cele două figuri ca sintaxă monstruoasă, tipică unei sensibilități simboliste, sesizând și o deformare anatomică a craniului figurii masculine, fapt care vine în sprijinul
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]