16,923 matches
-
seama de la bun început de pericolul nazist și de cel sovietic. Repetîndu-și cu fermitate avertismentele, el a reușit să-i facă pe mulți români să devină conștienți de amenințarea prezentată de acestea. Dincolo de acest fapt, nici Iorga, nici orice alt politician român nu ar fi putut evita implicațiile poziției României. După 1918, circa o treime din populația noii Românii Mari era alcătuită din neromâni. Iorga i-a primit la început cu brațele deschise, considerîndu-i drept cetățeni cu drepturi depline ai României
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
Iorga nu conform contribuției lor, ci în funcție de loialitatea lor față de România. Este interesant faptul că Iorga a spus puține lucruri bune sau rele despre numeroșii (și foarte controversații!) țigani din România. Iorga era în primul și în primul rînd istoric. Politicianul ocupa un biet loc doi. Naționalismul său cultural i-a dominat și scrierile istorice. El nu respecta nici o abordare filosofică și nici o lege istorică și nu aparținea nici unei "școli istorice", considerate de el ca fiind prea restrictive și rigide. Era
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
a fost, mai presus de orice, un medievist și bizantinolog de faimă mondială și am putea spune din fericire, pentru că a fost un istoric naționalist. Cînd scria despre timpurile mai apropiate în timp (ca să nu mai vorbim de evenimentele contemporane), politicianul naționalist îl domina mult prea des pe istoric. În scrierile istorice, faptele pe care își baza el argumentele erau corecte. Interpretările date de el acestora (mai ales după ce a intrat în "luptă") erau cu totul altceva. Exactitatea sau obiectivitatea lucrărilor
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
graba care a dus la comiterea acestor erori minore și au foarte puțin de-a face cu orizonturile deschise de el. Din fericire, temperamentul vulcanic al lui Iorga a avut o mai mică influență aupra operelor sale istorice decît asupra politicianului, a jurnalistului politic sau a criticului literar. După părerea lui Iorga, cea mai mare contribuție adusă de el la scrierea istoriei era "istoriologia" sa, pe care o considera originală. Conform acesteia, experiența omenirii alcătuiește (mutatis mutandis) o experiență indivizibilă și
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
fie distrusă sau să se schimbe, transformîndu-și (distrugîndu-și) propriul mod de viață. Nu este de mirare că unii patrioți și intelectuali voiau să fie selectivi și precauți! Iorga nu greșea în privința forței naționalismului, numai că el nu era un veritabil politician, urmîndu-și cu rigiditate visul, lipsa lui de flexibilitate semănînd cu deviza lui De Gaulle: În ciuda a tot și a toate". Era un efort disperat. Văleni, bastionul lui cultural, loc pe care Iorga îl considera ca fiind cel mai aproape de un
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
bastionul lui cultural, loc pe care Iorga îl considera ca fiind cel mai aproape de un sat sămănătorist, număra puțini oameni sămănătoriști, transformîndu-se în schimb într-o fortăreață legionară. Dar Iorga rămînea inflexibil. În timpul vieții lui Iorga era imposibil ca un politician romîn să găsească o soluție constructivă, iar situația aceasta s-a menținut mult după ce el părăsise scena. O asemenea soluție se speră că va apărea în secolul următor în cadrul unei Europe Unite. După ororile celor două războaie mondiale, națiunile Europei
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
Antonescu a refuzat ferm oferta 25 În cadrul corespondenței, există un document provenit de la Ministerul de Interne al Ungariei, arătîndu-l pe Vasile Goldiș ca fiind destul de cooperant cu autoritățile maghiare în timpul războiului. BARSR, Corespondența lui N. Iorga, vol. 281, doc. 149. Politicienii își fac dosare unul altuia. Supunerea și cooperarea murdară a lui Vasile Goldiș cu ungurii cum reies ele din aceste documente, contrastează cu vorbele rostite de el la Alba Iulia. Șeicaru a numărat 300 de deputați în această Adunare Națională
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
de notorietate publică. El l-a acuzat pe Stere de Lese-majesté, uitînd că Regele Ferdinand îl decorase pe acesta pentru meritele lui în unirea Basarabiei cu România 39 Profesorul Iorga și-a continuat campania împotriva lui Stere terorizîndu-i pe toți politicienii (printre care și pe Maniu) ca să-i determine să recunoască public că acesta comisese lèse-majesté, ceea ce a reușit, dar a provocat atîtea conflicte, cum spunea Șeicaru "de parcă ar fi fost posedat de un instinct diabolic al distrugerii, Iorga a reușit
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
înaintea lui. Iorga ar trebui să recunoască faptul că Ungaria aparține Occidentului și că ea nu este artificial franceză ca Bucureștiul. Iorga nu înțelegea deloc istoria poporului maghiar. El face propagandă, nu scrie istorie, opera lui este o operă de politician, nu de istoric. Și, ca nu cumva să uităm, profesorul Tille, editorul lucrării Weltgeschichte a lui Helmolt, îl considera pe Iorga "un trădător și un dușman al germanilor". Theodorescu, op. cit., p. 295 228 O viață de om..., vol. III, p.
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
-i șteargă numele de pe lista sponsorilor "Revistei slave". A fost și o dispută între Iorga și Fundația Carnagie. Fundația Carnagie i-a explicat lui Iorga că Seton-Watson era liber să-și exprime punctul de vedere, oricare ar fi acesta. Mulți politicieni români i-au trimis telegrame lui Iorga: Grigore Gafencu, dr. Lupu, P. Halippa, D. Ioanițescu și Gheorghe Brătianu, în care aceștia se plîngeau de metodele brutale utilizate împotriva lor. Plîngerile erau tipic adresate nu sursei (Argetoianu), ci lui Iorga, care
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
din Est. Vizitând Viena În octombrie 1999, am găsit Westbahnhof tapetată cu afișe pentru Partidul Libertății al lui Jörg Haider: deși Își mărturisea deschis admirația pentru „oamenii cinstiți” din armatele naziste care „și-au făcut datoria” pe frontul de Est, politicianul a câștigat 27% din voturi exploatând anxietatea și nedumerirea austriecilor În fața schimbărilor survenite În lumea lor În ultimul deceniu. După aproape o jumătate de secol de toropeală, Viena - ca și restul Europei - reintrase În istorie. * * * Această carte spune povestea Europei
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
puși la muncă silnică”. Sfârșitul primului război mondial a creat sau a ajustat frontiere, lăsând populațiile neatinse 6. După 1945, s-a Întâmplat exact invers: cu o singură excepție majoră, granițele au rămas relativ intacte, În timp ce oamenii au fost mutați. Politicienii occidentali Împărtășeau senzația că Liga Națiunilor și clauzele minorităților din Tratatele de la Versailles eșuaseră și că ar fi o greșeală să se Încerce resuscitarea lor. Prin urmare, au Încuviințat cu destulă ușurință transferurile de populație. Dacă minoritățile care supraviețuiseră În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
victime ale răzbunării spontane din Est au fost minoritățile etnice. Forțele sovietice și aliații locali nu au făcut nimic pentru a Împiedica acest lucru. Răfuiala nepremeditată (Însă discret alimentată, În unele cazuri) contribuia la eliminarea elitelor locale și a acelor politicieni care ar fi putut sta În calea ambițiilor comuniste. În Bulgaria, de exemplu, nou-apărutul Front al Patriei a stimulat pedepsirea neoficială a colaboraționiștilor de orice speță, sub acuza generică de „simpatizant fascist”, și a Încurajat denunțarea oricărei persoane suspectate de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
unic, dar concludent. Războiul civil din 1944-1945 i-a convins pe britanici că această țară mică, dar vitală din punct de vedere strategic nu putea fi stabilizată decât prin reinstalarea fermă la Atena a unui regim conservator. Eliminarea sau periclitarea politicienilor și a oamenilor de afaceri care lucraseră cu italienii ori cu germanii puteau avea implicații serioase Într-o țară În care stânga revoluționară era pe punctul de a prelua puterea. Pe scurt, stabilitatea În zona Mării Egee și În sudul Balcanilor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Ulbricht, viitor lider al Republicii Democrate Germane, afirma la Berlin În fața reprezentanților Partidului Comunist German: „Tragedia poporului german e că s-a supus unei bande criminale... Clasa muncitoare și populația producătoare din Germania au picat testul istoriei”. Adenauer și majoritatea politicienilor din Germania de Vest nu mergeau atât de departe, cel puțin nu În public. Dar pe Ulbricht, ca și pe șefii lui sovietici, Îl interesa mai puțin pedepsirea crimelor naziste și mai mult instalarea unui regim comunist În Germania și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Partizanii antifasciști de pretutindeni susțineau că luptă nu numai cu inamicii de război și reprezentanții lor locali, ci cu un Întreg sistem social și politic, pe care Îl considerau direct responsabil de nenorocirea abătută asupra țării lor. De vină erau politicienii, bancherii, afaceriștii și soldații din perioada interbelică: ei Își târâseră patria În pragul catastrofei, trădând sacrificiile eroilor din primul război mondial și deschizând drumul pentru un al doilea. Ei erau „Vinovații”, decreta o broșură britanică, arătându-i cu degetul pe
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
politice, curățate cum se cuvenea de colaboraționiști și trădători. Alternativa era anarhia sau ocupația pe termen nelimitat de către armatele aliate. Grupurile de rezistență din timpul războiului, devenite În 1944-1945 varii mișcări politice, erau și ele la fel de suspicioase. În ochii lor, politicienii, funcționarii și oamenii de curte care supraviețuiseră ocupației erau de două ori discreditați: prin erorile lor antebelice și prin tăcerea care le-a urmat. În Franța și Norvegia, reacția din 1940 i-a descalificat pe legislatorii aleși În 1936. În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
unui „partid al Rezistenței” nu s-a concretizat nicăieri, nici măcar În Italia, unde Ferrucio Parri, devenit prim-ministru În iunie 1945, a promis că formațiunea sa politică, Partidul Acțiunii, va duce mai departe spiritul și țelurile Rezistenței. Parri nu era politician și, când guvernul său a căzut după șase luni, puterea politică a reintrat pentru totdeauna În mâinile partidelor tradiționale. Chiar și de Gaulle, un strateg politic mult mai bun, a preferat să abandoneze (la o lună după Parri) decât să
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
timpul războiului În favoarea rutinei parlamentare, aducând astfel un omagiu involuntar Republicii pe care tot el o restabilise. În anii imediat după război, popoarele europene erau guvernate, așadar, nu de comunități noi și fraterne de partizani, ci de coaliții formate din politicieni de stânga și centru-stânga, similare fronturilor populare din anii ’30. Nu-i de mirare. Singurele partide tradiționale capabile să funcționeze normal În acei ani erau cele vădit antifasciste - sau, În cazul Estului ocupat de sovietici, cele cărora noile autorități găseau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de prestigiul lor moral fără pereche - „marii eroi ai Rezistenței”, Îi numea Janet Flanner În decembrie 1944. Nu e de mirare că programele de reformă ale guvernelor europene postbelice reprezentau ecoul și continuarea afacerilor lăsate neterminate În anii ’30. Dacă politicienii experimentați i-au Înlocuit cu ușurință după 1945 pe activiștii partizani e pentru că, deși toți Împărtășeau etosul antifascist și dorința de schimbare, Rezistența și urmașii ei nu aveau propuneri concrete. Partidul Acțiunii din Italia urmărea abolirea monarhiei, naționalizarea industriei și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nu a lăsat În urmă proiecte postbelice mărețe, dincolo de generalități și nobile declarații de intenție - și chiar și acestea erau, după cum observa În august 1944 un François Mauriac de altfel Înțelegător, „fantezii dactilografiate În grabă”. Cu toate acestea, partizanii și politicienii erau totuși de acord asupra unui lucru: „planificarea”. Dezastrele din deceniile interbelice (ocaziile ratate după 1918, crahul bursier din 1929 și marea criză care i-a urmat, șomajul, capitalismul de tip laissez-faire, ale cărui inegalități, ineficiențe și nedreptăți i-au
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
proiecte rivale pentru un Plan național, prin care statul să intervină activ, sprijinind, descurajând, facilitând și, la nevoie, dirijând sectoare economice cheie. În perioada interbelică, adepții planificării și suporterii lor au lâncezit frustrați la periferia politică. Generația mai veche de politicieni era surdă la apelurile lor: pentru mulți conservatori de centru și de dreapta, intervenția statului În economie era Încă odioasă, În vreme ce stânga socialistă considera, În general, că numai o societate postrevoluționară poate să-și planifice rațional activitatea economică. Până atunci
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În guvernul de la Vichy, au creat un sistem de reducere a tarifelor bazat pe idei interbelice „planificatoare”, care prefigura relațiile comerciale europene și coordonarea economică franco-germană din anii următori. În „Jeune Europe”, club fondat În 1933 de tineri gânditori și politicieni dornici de schimbare În politica economică, viitorul eurofil și om de stat belgian Paul-Henri Spaak schimba idei intervenționiste cu contemporani cu vederi similare de pe tot continentul, inclusiv cu Otto Abetz, viitorul administrator nazist al Parisului ocupat. „Planificarea”, pe scurt, avea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ca niciodată. Astfel, partidele creștin-democrate erau ideal plasate pentru a profita de fiecare aspect al situației postbelice: dorința de stabilitate și siguranță a zilei de mâine, speranța schimbării, absența alternativelor tradiționale de dreapta și nădejdea pusă În stat - pentru că, spre deosebire de politicienii catolici din generațiile precedente, liderii partidelor creștin-democrate, precum și mai tinerii lor simpatizanți radicali, nu ezitau să folosească puterea de stat pentru a-și atinge țelurile. Principalul oponent al creștin-democraților din primii ani de după război era mai degrabă liberalismul pieței libere
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
europene pierduseră deja două generații de lideri potențiali: cei din prima - victime sau invalizi ai primului război mondial; cei din a doua - seduși de tentația fascismului sau asasinați de naziști și simpatizanții lor. De unde calitatea În general mediocră a tinerilor politicieni din acești ani (Palmiro Togliatti, care petrecuse ultimii douăzeci de ani ca activist la Moscova, era o excepție). Popularitatea lui Léon Blum, reintrat În viața politică franceză după ce fusese Închis de regimul de la Vichy și prizonier la Dachau și Buchenwald
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]