KorAP: Find »[drukola/base=politician & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...670 671 672 ...677 >

16,923 matches

Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286

liberali (Beveridge sau viitorul președinte italian Luigi Einaudi, născut În 1874) sau catolici progresiști (De Gasperi, Adenauer). Instinctele și interesele lor se potriveau foarte bine cu starea de spirit postbelică. În al treilea rând - și poate cel mai important -, bătrânii politicieni care au reconstruit Europa Occidentală reprezentau continuitatea. Noul și modernul fuseseră destul În vogă În perioada interbelică. Parlamentele și democrațiile fuseseră privite de mulți - și nu numai de fasciști și comuniști - drept decadente, stagnante, corupte și, În orice caz, necorespunzătoare

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Deși administratorii americani ai Planului nu făceau un secret din așteptările lor, ei au lăsat europenilor responsabilitatea de a determina nivelul de ajutor necesar și metodele de distribuție. Obișnuiți cu interesul nedisimulat al americanilor În negocierile bilaterale anterioare pentru Împrumuturi, politicienii europeni au fost destul de surprinși. Nedumerirea lor era de Înțeles. Americanii Înșiși aveau păreri Împărțite despre obiectivele Planului. Idealiștii adepți ai politicii New Deal - numeroși În administrațiile americane postbelice - vedeau În el o oportunitate de a reconstrui Europa după chipul

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
New Deal din structura Organizației pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE), Înființată În 1948 ca vehicul pentru fondurile ERP, propovăduiau printre colegii lor europeni libertatea comerțului, colaborarea internațională și integrarea interstatală. Aceste presiuni americane au avut inițial un succes moderat. Cei mai mulți politicieni și planificatori europeni nu erau pregătiți să conceapă planuri grandioase de integrare economică internațională. În această privință, cea mai mare reușită a artizanilor Planului Marshall a fost Uniunea Europeană a Plăților (UEP), propusă În decembrie 1949 și inaugurată un an mai

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
ele să fie un succes. Dintre ele, cea mai cunoscută este Organizația Națiunilor Unite, a cărei Cartă a fost ratificată la 24 octombrie 1945 și a cărei Adunare Generală s-a Întrunit pentru prima oară În ianuarie 1946; Însă, pentru politicienii vremii, mai importante erau probabil agențiile financiare și economice și acordurile asociate cu „Bretton Woods”. Pentru americani, criza europeană și mondială Începuse cu dezastrul economic din perioada interbelică. Întoarcerea la zilele triste din septembrie 1931, când sistemul monetar de după primul

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Parisului În 1944, un document oficial francez consemna: „Dacă, În generația următoare, Franța va fi supusă la un al treilea asalt, avem motive să ne temem că... se va nărui pentru totdeauna”. Dar aceste declarații nu erau făcute publice. Oficial, politicienii francezi de după război insistau ca țara lor să fie recunoscută ca membră a coaliției victorioase: o putere mondială cu același statut ca și celelalte. Iluzie ce a fost alimentată până la un punct, fiindcă ea convenea celorlalți aliați. Uniunea Sovietică dorea

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
numai de ajutorul american, ci și de redresarea Germaniei. Iar cel dintâi depindea (nu direct, dar evident) de acordul francez asupra unei strategii pentru cea din urmă. Al treilea motiv, decisiv, a fost schimbarea dispoziției naționale franceze (și a poziției politicienilor) În a doua jumătate a anului 1947. Respingerea de către sovietici a Planului Marshall și apariția Kominformului (despre care vom vorbi În capitolul următor) au transformat puternicul Partid Comunist Francez dintr-un partener stingher În coaliția guvernamentală Într-un critic virulent

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
nazismului - sau a comunismului. De aceea, În regiunile ocupate de britanici și americani, accentul s-a deplasat de timpuriu pe reconstrucția instituțiilor civice și politice, pentru a le reda germanilor responsabilitatea În problemele interne. Acest lucru le-a conferit tinerilor politicieni germani mult mai multă influență decât puteau spera să aibă la sfârșitul războiului, iar ei au folosit-o fără ezitare, sugerând că, dacă situația nu se Îmbunătățea, iar ocupanții nu le urmau sfaturile, nu puteau fi trași la răspundere pentru

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
cine a Început Războiul Rece. În măsura În care Războiul Rece era legat de Germania, toate părțile preferau probabil rezultatul final - o țară divizată - unei Germanii unite. Nimeni nu urmărea acest rezultat În 1945, dar până la urmă puțini au fost profund nemulțumiți. Unii politicieni germani, printre care Însuși Konrad Adenauer, Îi datorau Întreaga lor carieră: dacă Germania ar fi rămas o țară unită sau cvadrizonală, este greu de crezut că un obscur politician local din zona Rinului, catolică și apuseană, ar fi ajuns În

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
În 1945, dar până la urmă puțini au fost profund nemulțumiți. Unii politicieni germani, printre care Însuși Konrad Adenauer, Îi datorau Întreaga lor carieră: dacă Germania ar fi rămas o țară unită sau cvadrizonală, este greu de crezut că un obscur politician local din zona Rinului, catolică și apuseană, ar fi ajuns În vârful ierarhiei. Dar Adenauer nu urmărea divizarea Germaniei, oricât de utilă i-ar fi fost În plan personal. Principalul său adversar În primii ani ai Republicii Federale era Kurt

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
au fost calomniați, amenințați, bătuți, arestați, judecați ca fasciști sau colaboraționiști și Încarcerați sau chiar Împușcați. Milițiile „populare” au contribuit la crearea unui climat de teamă și nesiguranță, pe care reprezentanții Partidului Comunist l-au imputat de Îndată adversarilor politici. Politicienii vulnerabili sau nepopulari din partidele necomuniste au fost supuși oprobriului public, iar colegii lor au consimțit la acest tratament injust În speranța că nu le va fi aplicat și lor. Astfel, În Bulgaria, 7 din cei 22 de membri ai

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Aliații europeni au semnat Pactul de la Bruxelles, la 17 martie 1948. Acest pact, Însă, era un tratat tipic pe 50 de ani care angaja Marea Britanie, Franța și țările de Jos să „colaboreze Întru sprijin reciproc În cazul unei noi agresiuni germane”, În vreme ce politicienii europeni se simțeau din ce În ce mai expuși pericolului sovietic. În această privință erau extrem de vulnerabili: așa cum avea să-și amintească Dirk Stikker, ministrul de Externe al Olandei, „noi, În Europa, nu aveam decât o promisiune verbală a președintelui Truman privind sprijinul american

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
despre proiectele Statelor Unite de Înarmare masivă - a presupus În mod eronat că americanii aveau și ei planuri de agresiune În estul Europei, sfera sa de influență. Aceste prezumții și erori de calcul păreau pe atunci fapte indubitabile, iar generalii și politicienii acționau pe baza precedentului istoric și a informațiilor limitate de care dispuneau. Amploarea reînarmării În Occident era Într-adevăr impresionantă. După ce președintele Truman a declarat starea de urgență la nivel național, bugetul apărării americane a crescut de la 15,5 miliarde

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Centrală și de Vest, și chiar Înaintea primului război mondial se afirma ocazional, din idealism, că viitorul Europei stătea În unirea părților ei disparate. Războiul Însuși, În loc să spulbere asemenea viziuni optimiste, părea să le fi alimentat: după cum insista Aristide Briand, politician francez și entuziast autor de propuneri și pacte europene, venise timpul ca vechile rivalități să fie uitate, iar oamenii să gândească, să vorbească și să simtă ca niște europeni. În 1924, economistul francez Charles Gide și alți semnatari de pe tot

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Belgia. Nici una dintre aceste țări nu concepea o reconciliere cu Germania fără implicarea liniștitoare a Marii Britanii. Impasul a fost depășit prin evenimentele internaționale din 1948-1949. Odată cu lovitura de stat de la Praga, apariția unui stat vest-german, blocada Berlinului și planurile NATO, politicieni francezi ca Georges Bidault și Robert Schuman au Înțeles că Franța trebuie să-și reconsidere atitudinea față de Germania. Exista acum o entitate politică vest-germană ce includea bazinul Ruhr și Renania; numai regiunea Saar fusese separată temporar de teritoriul german, Însă

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Cărbunelui și Oțelului (CECO). Poate că merită să ne oprim asupra unei trăsături a Comunității care n-a trecut nici atunci neobservată. Toți cei șase miniștri de Externe care au semnat Tratatul În 1951 erau membri ai unui partid creștin-democrat. Politicienii de vârf din principalele state membre - Alcide De Gasperi, Konrad Adenauer și Robert Schuman - erau toți născuți aproape de graniță: De Gasperi În Trentino, În nord-estul Italiei, Adenauer În Renania și Schuman În Lorena. La nașterea lui De Gasperi - și o

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
mențineau În Londra sume importante - faimoasele „balanțe sterline”. Commonwealthul reprezenta o sursă majoră de materii prime și alimente, iar Imperiul (cum Îi spuneau Încă majoritatea britanicilor) era o componentă esențială a identității naționale - sau cel puțin așa părea. Pentru majoritatea politicienilor era imprudent - și practic imposibil - să incluzi Marea Britanie Într-un sistem continental european, care i-ar fi eclipsat o dimensiune esențială a existenței. Marea Britanie făcea așadar parte din Europa, dar și dintr-o comunitate imperială de limbă engleză, la scară

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
sau britanică (Isaiah Berlin), acceptau mai ușor decât conservatorii conexiunea americană impusă de istorie. Oricât de curios ar părea, același lucru era valabil și pentru social-democrați. Poate și fiindcă amintirea lui Roosevelt era Încă proaspătă, iar mulți dintre diplomații și politicienii americani cu care europenii tratau În această perioadă erau adepți ai Noii Înțelegeri care promovau un rol activ al statului În economie și societate și aveau simpatii de centru-stânga. Dar era și o consecință directă a politicii americane. Federațiile sindicale

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Europa. În școli și biserici, la radioul de stat, În marile cotidiene pline de aplomb și ironie, dar și În presa de scandal, În discursul și vestimentația personalităților, europenii rămâneau prizonieri vechilor reguli și obiceiuri. Am văzut deja câți dintre politicienii epocii erau oameni din alte vremuri: Clement Attlee n-ar fi părut deloc deplasat Într-o delegație victoriană la periferiile industriale și nu este de mirare că prim-ministrul sub care Marea Britanie a devenit un stat social modern Își Începuse

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
deceniilor de prosperitate care au urmat. Puțini europeni de atunci, informați sau nu, anticipau amploarea transformărilor ce aveau să urmeze. Experiența ultimilor cincizeci de ani le indusese multora un scepticism amar. Înainte de primul război mondial, Europa era un continent optimist: politicienii și jurnaliștii priveau cu Încredere spre viitor. Treizeci de ani și două războaie mondiale mai târziu, oamenii fixau cu anxietate un trecut teribil. Mulți observatori anticipau o nouă criză postbelică, alt val de extremism, un al treilea război mondial. Dar

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
În Europa, la Începutul anilor ’50. Din 1945 până la Începutul lui 1953, europenii au trăit, cum am văzut, În umbra celui de-al doilea război mondial, anticipând nervos un al treilea. Eșecul aranjamentului din 1919 era Încă viu În mintea politicienilor și a electoratului. Comunismul impus În Europa de Est era un memento strident al instabilității revoluționare de după primul război mondial. Lovitura de stat de la Praga, tensiunile din Berlin și războiul din Coreea aduceau Îngrijorător cu crizele internaționale În serie din anii ’30

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
trei ani, Berlinul amenințase să devină punctul focal al unei confruntări internaționale, exact ca În 1948. Kennedy și alți lideri din Vest admiteau În particular că un zid În mijlocul Berlinului era preferabil unui război - indiferent ce declarau În public, puțini politicieni se vedeau cerându-le soldaților „să moară pentru Berlin”. Cum a remarcat discret Dean Rusk, secretarul de stat al lui Kennedy, Zidul avea utilitatea lui: „În termeni realiști, probabil că ar facilita o Înțelegere În privința Berlinului”. Deznodământul crizei Berlinului a

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
guvern est-german și urma să reziste cererii vest-germane de arme nucleare. Stabilitatea În centrul Europei era În interesul ambelor părți; mai la obiect, URSS și Statele Unite erau sătule de solicitările clienților lor germani. Primul deceniu al Războiului Rece le conferise politicienilor germani din Est și din Vest o influență fără precedent asupra stăpânilor de la Moscova și Washington. De teamă să nu-și piardă credibilitatea În fața germanilor „lor”, fiecare dintre marile puteri s-a lăsat șantajată Întru „fermitate” de Ulbricht, respectiv Adenauer

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
sănătatea și i-a scurtat viața. Slăbit și adus de spate, erou și adept neclintit al ideii că Germania avea după război obligația de a-și recunoaște crimele, Kurt Schumacher era nu numai liderul firesc al socialiștilor, ci și singurul politician local din Germania postbelică ce putea servi drept reper moral pentru conaționali. Dar Schumacher, deși plin de calități, nu a Înțeles imediat noul regim internațional din Europa. Născut la Kreisstadt, În Prusia, el nu voia să abandoneze perspectiva unei Germanii

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Încă În mâinile europenilor. Guvernarea coloniilor se făcea fie direct din capitalele imperiale, printr-o castă de guvernanți locali recrutată din rândul intelectualilor educați În Europa, fie prin conducători indigeni aflați În alianță servilă cu stăpânii europeni. Din acest motiv, politicienii Europei postbelice, care cunoșteau numai astfel de oameni, nu erau la curent cu Întețirea rapidă a sentimentului național la tinerii activiști de pe Întreg cuprinsul imperiilor (poate cu excepția Indiei, Însă și acolo ei au subestimat multă vreme amploarea și seriozitatea acestuia

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
națiunii. Până În primăvara anului 1951, planurile și cheltuielile militare ale guvernelor olandeze postbelice nu vizau apărarea europeană (În pofida participării Olandei În Pactul de la Bruxelles și În NATO), ci păstrarea suveranității În colonii. Doar Încet-Încet, și nu fără un regret reținut, politicienii olandezi au ajuns să acorde atenție deplină treburilor europene, abandonând vechile priorități. Același fenomen s-a petrecut, Într-o măsură sau alta, cu toate puterile coloniale și foste coloniale din Occident. Cercetătorii americani, care proiectează experiența și preocupările Washingtonului asupra

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]