KorAP: Find »[drukola/base=vorbi & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...6710 6711 6712 ...6734 >

168,335 matches

Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286

nimic despre istoria germană de după 1933 (și nici prea mult despre Weimar). Peter Schneider nu e singurul care a remarcat că trăiau Într-un vid construit pe un abis: chiar și acasă - sau mai ales acasă - nimeni nu voia să vorbească despre „asta”. Părinții lor, germanii născuți Între 1910 și 1930, nu refuzau doar să discute trecutul. Sceptici În fața marilor idei și a promisiunilor politice, ei se concentrau permanent, cu o anumită crispare, pe confortul material, stabilitate și respectabilitate. După cum pricepuse

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
critic cunoscut al autorităților de la Bonn, i-a avertizat pe Dutschke și pe prietenii lui să nu se joace cu focul. „Fascismul de stânga”, i-a amintit el liderului SDS, e la fel de letal ca și cel de dreapta. Cei care vorbeau cu ușurință despre „violența ascunsă” și „toleranța represivă” a pașnicei Republici de la Bonn - și care obligau autoritățile la reacții represive prin actele lor voluntare de violență reală - nu știau ce fac. În luna martie a anului următor, În timp ce liderii studenților

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
era decât un pas. În aprilie 1963, Ladislav Novomeský, un scriitor slovac reabilitat, l-a menționat deschis și admirativ, la Congresul Scriitorilor Slovaci, pe „prietenul și tovarășul” său Clementis, una dintre victimele procesului Slánský. Dorința de a spune - de a vorbi despre trecut - era În centrul atenției, deși formulată Încă Într-un limbaj „revizionist” plin de precauție: când tânărul romancier Milan Kundera a publicat un articol În periodicul cultural praghez Literární noviny În iunie 1963, el susținea doar nevoia de a

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
publică slovacă. Comuniștii slovaci au Început să discute despre federalizare, despre colaborarea anevoioasă cu bătrânii aparatcici de la Praga. Ca mulți alți nemulțumiți - muncitori În construcții, Învățători, oameni de serviciu, vânzătoare -, ei se simțeau nedreptățiți și ignorați de majoritatea cehă. Se vorbea din nou de umilințele de mult uitate dinaintea războiului și de epurarea stalinistă a comuniștilor slovaci. Între timp au apărut, pentru prima oară după o lungă pauză, tulburări de alt gen. La 31 octombrie 1967, un grup de studenți de la

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Paradoxal, partidul lui Healey câștigase alegerile În 1974 pe fondul incapacității evidente a conservatorilor de a calma neliniștea publică, numai pentru a fi acuzat În anii următori de o ineficiență comparabilă, dacă nu chiar mai gravă. În Marea Britanie s-a vorbit chiar, la un moment dat, de inadecvarea instituțiilor democratice În fața crizelor moderne, iar presa a făcut speculații pe marginea avantajelor unui guvern de tehnocrați sau ale unei alianțe „corporatiste” de experți „apolitici”. Ca și de Gaulle (În mai 1968), politicieni

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
și pură nostalgie, CAMRA anunța multe dintre viitoarele rețele de activiști consacrate unei cauze unice, precum și slăbiciunea viitoare a boemilor-burghezi Înstăriți pentru „autenticul” costisitor 1. Dar această mișcare era inevitabil o curiozitate prin farmecul ei oarecum arhaic, ca să nu mai vorbim de disproporția dintre entuziasmul Înflăcărat al activiștilor și obiectul călduț al pasiunii lor. Alte rețele politice dedicate unei cauze unice nu aveau Însă nimic bizar sau capricios; cele mai multe erau - ca și CAMRA - organizate de și pentru clasa de mijloc. În

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
acceptat RDG și RFG ca state suverane; În numai un an, Republica Democrată Germană a fost recunoscută diplomatic de 80 de țări, inclusiv de Statele Unite. Într-un ecou ironic al schimbărilor de la Bonn, liderii RDG au Încetat și ei să vorbească despre „Germania” și au Început să menționeze cu siguranță crescândă RDG, ca stat german distinct și perfect legitim, cu un viitor propriu - Întemeiat, susțineau ei acum, nu doar pe antifascismul germanilor „buni”, ci pe teritoriul și patrimoniul Prusiei. Dacă În

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
sau să investigheze zvonurile despre rețele și conspirații antiparlamentare la vârf. Sub Karamanlis, Grecia a rămas stabilă, deși stagnantă economic și destul de coruptă. Dar În mai 1963, dr. Grigoris Lambrakis, un parlamentar de stânga, a fost atacat la Salonic În timp ce vorbea la un marș pacifist. Moartea lui, cinci zile mai târziu, a oferit un martir stângii și mișcării pacifiste În formare din Grecia, În timp ce eșecul studiat al autorităților de a elucida circumstanțele asasinării lui Lambrakis a dat naștere unei suspiciuni generale

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
comerciali occidentali au promis să ofere ajutor și integrare dacă țara se lepăda de revoluția marxistă. Deznodământul s-a produs la sfârșitul anului. Pe 8 noiembrie, Adunarea Constituantă a fost asediată de muncitori și, timp de două săptămâni, s-a vorbit despre o inevitabilă „Comună din Lisabona” sau chiar de un război civil Între Nord și Sud. Pe 25 noiembrie, grupuri de militari radicali au Încercat un puci. Inițial s-au bucurat de susținerea Partidului Comunist Portughez, dar când a devenit

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
și Grecia au putut să reintre În „Vest” atât de ușor, În ciuda izolării politice autoimpuse, e fiindcă politica lor externă fusese Întotdeauna compatibilă - de fapt, aliniată - cu cea a NATO și a statelor CEE. Instituțiile Războiului Rece, ca să nu mai vorbim de pozițiile anticomuniste similare, facilitaseră o comunicare și o colaborare crescânde Între democrațiile pluraliste și dictaturile militare sau clericale. După atâția ani de Întâlniri, negocieri, planuri sau simple schimburi economice cu omologii lor nealeși, nord-americanii și vest-europenii nu mai erau

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Elitele lor nu mai priveau În trecut, ci spre nord. Geografia, se pare, triumfase asupra istoriei. Între 1973 și 1986, Comunitatea Europeană a traversat una din periodicele sale explozii de activism și expansiune, În „seria de big-bang-uri variabile” despre care vorbea un istoric. Președintele francez Georges Pompidou - scăpat În sfârșit de privirea dezaprobatoare a lui de Gaulle - era destul de alarmat, cum am văzut, de implicațiile strategice ale noii Ostpolitik a lui Willy Brandt și a lăsat să se Înțeleagă că va

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
resursele europene. Din 1995, provincia are și o reprezentanță la Bruxelles (Împreună cu provincia italiană vecină Trentino și cu Tirolul austriac). Site-ul oficial al Provinciei Bolzano (cu versiuni În italiană, germană, engleză, franceză și ladino, o varietate a dialectului romanș vorbit În Elveția) afișează, cum e și normal, o eurofilie ardentă. Tirolul de Sud și alte situații păreau să demonstreze că politica de integrare a continentului „de jos În sus”, costisitoare sau nu, dădea roade. Inaugurat În 1985, Consiliul Regiunilor Europene

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
place lor, apoi eu fac ce-mi place mie”. Orice coleg care Își exprima o părere divergentă Într-o problemă semnificativă și, prin urmare, nu era „de-al nostru”, era Îndepărtat. Majoritatea contemporanilor conservatori ai doamnei Thatcher, ca să nu mai vorbim de cohorta de oameni de stat mai vârstnici din partid pe care i-a Înlăturat de Îndată ce a fost posibil, erau conservatori autentici, În multe cazuri suficient de bătrâni Încât să-și amintească de conflictele politice amare din perioada interbelică și

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
de finanțare, cinci mari corporații industriale (printre care Thomson-Brandt, cel mai mare producător francez de bunuri electrice și electronice) și giganții industriei fierului și oțelului, Usinor și Sacilor. În spatele acestor măsuri nu exista o strategie economică pe termen lung. Se vorbea, ce-i drept, de revigorarea economiei franceze printr-o injecție de capital guvernamental - ceea ce nu era o idee nouă, și nici una foarte socialistă: la mijlocul anilor ’70, prim-ministrul Chirac luase În calcul proiecte de dezvoltare asemănătoare. Naționalizările din 1981-1982, ca

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
două ori mai mare decât toată Bursa pariziană. Mai important era faptul că o asemenea manevră ar fi declanșat separarea și poate chiar excluderea Franței din Comunitatea Europeană, ale cărei acorduri cu privire la tarife, piețe și alinieri valutare - ca să nu mai vorbim de proiectul iminent al pieței unice - limitau deja strict libertatea de mișcare a statelor membre. Aceste considerații par să fi influențat decisiv gândirea lui Mitterrand; lor li se adăugau, fără Îndoială, panica tot mai mare din cercurile de afaceri și

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
monopolul de stat era „vital pentru misiunea lor”, clauză suficient de vagă și interpretabilă pentru a-i permite guvernului să se adapteze la normele europene și În același timp să răspundă presiunilor locale. Deși la Bruxelles (și la Londra) se vorbea cu Însuflețire despre deschidere și competiție, febra privatizării europene a adus probabil mai puține schimbări decât au promis sau sperat adepții ei. Vocile critice avertizaseră că rezultatul va fi nu o competiție sporită, ci pur și simplu un transfer de

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
ar fi fost cu putință. XVIIItc "XVIII" Puterea celor fără de puteretc "Puterea celor fără de putere" Marxismul nu e o filosofie a istoriei, este singura filosofie a istoriei, și să renunțăm la ea Înseamnă să săpăm groapa Rațiunii istorice. Maurice Merleau-Ponty Vorbesc despre drepturi fiindcă numai ele ne vor permite să ieșim din acest joc de lumini și umbre. Kazimierz Brandys Societatea totalitară este oglinda deformată a Întregii civilizații moderne. Václav Havel Presiunea aparatului de stat nu e nimic pe lângă presiunea unui

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
litera propriei Constituții. Discuția teoretică despre drepturi avea exact scopul de a ilustra absența lor În practică, reamintindu-le observatorilor de acasă și de peste hotare cât de puțin libere erau, de fapt, aceste societăți. În loc să Înfrunte autoritățile comuniste, noua opoziție vorbea În mod deliberat pe deasupra lor. Pentru disidenți ca Haraszti sau polonezul Adam Michnik, al cărui eseu Un nou evoluționism (1976) conține strategia opoziției poloneze din anii următori, aceasta Însemna o despărțire radicală de aderența lor energică din tinerețe la marxism

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Căci autorul... comite adesea un infanticid: terorizat de mintea cenzorului, el ucide vlăstarul propriei gândiri”. Acesta era doar un tip de complicitate parțială. Altul era tăcerea - emigrarea interioară a lui „Ketman” din Gândirea captivă de Czes³aw Mi³osz. Însă cei care vorbeau liber, diseminându-și operele prin copii ilegale făcute la indigo, se confruntau cu perspectiva sumbră a unei invizibilități aproape totale, ideile și arta lor fiind restrânse la un cerc minuscul și Închis - simțind, În cel mai bun caz, așa cum remarca cu

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Moscovei. Mai mult, Europa Centrală era „destinul Vestului, Într-o formă concentrată”. Havel era de aceeași părere: comunismul era oglinda Întunecată pe care istoria o punea În fața Occidentului. Polonezii (cum ar fi Michnik) nu foloseau termenul „Europa Centrală” și nu vorbeau atât de mult despre „Întoarcerea În Europa” - În parte pentru că, spre deosebire de cehi, aveau posibilitatea de a urmări obiective mai apropiate, tangibile. Ceea ce nu Înseamnă că polonezii și ceilalți nu visau că Într-o bună zi vor fi părtași la beneficiile

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
eră a cinismului. Energia anilor ’60 se risipise, idealurile politice Își pierduseră credibilitatea morală, iar angajamentul În folosul interesului public cedase locul calculelor ce vizau avantajul personal. Lansând o conversație despre drepturi, atrăgând atenția asupra conceptului confuz de „societate civilă”, vorbind neobosit despre tăcerile din prezentul și trecutul Europei Centrale - predicând cu nerușinare, ca să spunem așa -, Havel și ceilalți disidenți construiau un fel de spațiu public „virtual” În locul celui distrus de comunism. Un lucru despre care intelectualii disidenți nu vorbeau foarte

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
civilă”, vorbind neobosit despre tăcerile din prezentul și trecutul Europei Centrale - predicând cu nerușinare, ca să spunem așa -, Havel și ceilalți disidenți construiau un fel de spațiu public „virtual” În locul celui distrus de comunism. Un lucru despre care intelectualii disidenți nu vorbeau foarte mult era economia. Iar asta tot din realism. Încă de pe vremea lui Stalin, creșterea economică - mai exact, industrială - constituise atât țelul socialismului, cât și principalul său criteriu de evaluare a succesului. După cum am văzut În capitolul XIII, mecanismele economice

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
conservatori. În noua eră a realismului, Edward Gierek la Varșovia (n. 1913), Gustáv Husák la Praga (n. 1913), Erich Honecker la Berlin (n. 1912), János Kádár la Budapesta (n. 1912) și Todor Jivkov la Sofia (n. 1911) - ca să nu mai vorbim de Enver Hoxha la Tirana (n. 1908) și Iosip Broz Tito la Belgrad ( n. 1892) - erau cei mai realiști dintre toți. La fel ca Leonid Brejnev - născut În 1906, decorat de șapte ori cu Ordinul Lenin, de patru ori Erou

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
să cuvânteze În Polonia nu ar fi făcut decât să-i amplifice succesul și să Întoarcă Împotriva comunismului milioane de admiratori ai suveranului pontif. Chiar după decretarea legii marțiale, când papa a vizitat Polonia În iunie 1983 și le-a vorbit „compatrioților” din Catedrala Sf. Ioan din Varșovia despre „dezamăgirea și umilința lor, suferința și lipsa de libertate”, liderii comuniști nu au putut decât să asculte neputincioși. „Polonia”, Îi spunea Ioan Paul al II-lea, Într-un discurs televizat, unui Jaruzelski

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
criticii conservatori din aparatul de partid au transformat dinamica perestroikăi. Pornit ca reformator În interiorul partidului, secretarul general acționa acum tot mai mult, dacă nu Împotriva partidului, cel puțin pentru a dejuca rezistența acestuia la schimbare. În octombrie 1987, Gorbaciov a vorbit În public pentru prima dată despre crimele staliniste și a avertizat că, dacă partidul nu promovează reforma, avea să-și piardă rolul conducător În societate. La Conferința partidului din iunie 1988, Gorbaciov și-a reiterat atașamentul față de reformă și relaxarea

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]