KorAP: Find »[drukola/base=vorbi & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...6712 6713 6714 ...6734 >

168,335 matches

Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286

Cehoslovaciei de a se opune tiraniei - În 1938, În 1948 și după 1968 - crea o anumită stare de stânjeneală națională. Dintr-un motiv sau altul, Întreaga țară suferea de un sentiment de vină. Václav Klaus știa foarte bine despre ce vorbește. Prima reglementare postcomunistă - o lege din 1990 care a reabilitat persoanele condamnate ilegal Între 1948 și 1989 și a oferit despăgubiri În valoare 100 de milioane de euro - nu a stârnit polemici. I-a urmat Însă o lege a „lustrației

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
recrutarea În rețeaua de spioni a poliției. și, așa cum avertizaseră unii critici, dacă dosarele poliției secrete furnizau date suculente despre cei vizați, ele erau practic mute În privința polițiștilor care efectuau recrutările. O caricatură din cotidianul Lidové noviny Înfățișa doi bărbați vorbind În fața parlamentului din Praga. „Nu mă Îngrijorează lustrația”, spune unul din ei. „N-am fost informator. Eu nu făceam decât să dau ordine”23. Fără a fi o procedură penală, lustrația le-a provocat multora suferințe acute, făcându-i pe

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
elementele ei clasice (gloria imperiului, onoarea armatei, autoritatea Bisericii) și, după căderea lui, cei mai mulți spanioli erau sătui de retorica tradiției. Cum se Întâmplase mai Înainte și cu germanii din generația postautoritară, spaniolii nu se simțeau deloc În largul lor când vorbeau despre „națiune”. Apartenența regională sau provincială, În schimb, nu avea conotații autoritariste; dimpotrivă, cum fusese o țintă predilectă a vechiului regim, ea părea o componentă esențială a tranziției spre democrație. Această asociere Între autonomie, separatism și democrație era mai puțin

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
nivelul național decât de cel catalan. Naționaliștii basci nu au reușit să profite de aceste probleme În mare măsură fiindcă, din cele două milioane de locuitori, majoritatea erau recent stabiliți În regiune - deja, În 1998, numai o persoană din patru mai vorbea euskera, limba bascilor. Cum era de așteptat, ei nu erau deloc interesați de mișcarea separatistă: numai 18% dintre basci s-au pronunțat pentru independență, restul preferând autonomia regională deja obținută. Chiar printre suporterii Partidului Naționalist Basc, majoritatea erau de aceeași

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
datorat mai degrabă nemulțumirilor din prezent. Regiunile disidente prin tradiție se aflau la extremitatea nordică: zone de frontieră unde localnicilor li se atribuise identitatea italiană relativ recent (adesea În urma războiului și cel mai frecvent Împotriva voinței lor) și unde majoritatea vorbeau Încă mai degrabă franceza, gemana sau slovena. Nemulțumirile locuitorilor din aceste zone fuseseră atenuate printr-o serie de acorduri care delimitau regiuni autonome: Val d’Aosta În regiunea alpină din nord-vest unde se Învecinează Italia, Franța și Elveția; Trentino Alto-Adige

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
avantaje politice pe măsura noii lor superiorități economice. Pe scurt, Belgia reunea toate ingredientele mișcărilor naționaliste și separatiste din Europa: o Împărțire teritorială străveche 1, agravată de o prăpastie lingvistică la fel de veche și aparent insurmontabilă (dacă locuitorii din regiunile flamande vorbesc franceza măcar puțin, majoritatea valonilor nu știu o boabă de olandeză) și Întărită de puternice contraste economice, la care se mai adăuga o complicație: În scurta istorie a Belgiei, comunitățile sărace din Flandra rurală au fost dominate de compatrioții lor

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
fost create privilegii speciale, concesii și protecții - o sursă continuă de nemulțumire pentru ambele tabere. Două regiuni, Flandra și Valonia, sunt practic unilingve, cu excepțiile menționate. Regiunea capitalei Bruxelles a fost declarată oficial bilingvă, deși cel puțin 85% din locuitori vorbesc franceza. Pe lângă comunitățile regionale și lingvistice, Belgia a mai fost Împărțită În zece provincii (cinci În Flandra și cinci În Valonia). Acestea au primit, la rândul lor, funcții administrative și guvernamentale. Dar, În urma multiplelor revizuiri ale Constituției, cea mai mare

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
au scindat pe criterii comunitare și lingvistice: În Belgia, creștin-democrații (din 1968), liberalii (din 1972) și socialiștii (din 1978) există fiecare În dublu exemplar - un partid pentru fiecare comunitate lingvistică. Inevitabil, falia dintre cele două comunități s-a adâncit: politicienii vorbesc acum numai pentru „ai lor”2. Domolirea separatiștilor lingvistici și regionali a avut așadar un preț ridicat. În primul rând un cost economic. Nu Întâmplător, Belgia avea la sfârșitul secolului XX cea mai mare datorie publică (raportată la PIB) din

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
1996 dublă față de media celor 15 țări membre UE. Durata medie de viață a bărbaților din Ungaria era cu opt ani mai scurtă decât media europeană, iar În Letonia cu 11 ani. Dacă Ungaria, Slovacia și Lituania - ca să nu mai vorbim de Polonia, cu 38 de milioane de locuitori - ar fi fost admise În UE În aceleași condiții ca și membrii existenți, costul subvențiilor, a ajutorului regional, a fondurilor pentru infrastructură etc. ar fi falimentat Uniunea. În decembrie 1994, Fundația Bertelsmann

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Uniunii. Ideea unui asemenea circ care să cutreiere 25 de capitale diferite, de la Lisabona la Ljubljana, era de-a dreptul absurdă. Mai mult, sistemul de decizie conceput pentru șase state membre și deja greoi pentru 12 state, ca să nu mai vorbim de 15, ar fi fost paralizat de existența a 50 de comisari europeni (câte doi din fiecare țară) sau de un Consiliu al Europei format din reprezentanții a 25 de țări, fiecare cu drept de veto. Semnul acestor dificultăți previzibile

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
unească 450 de milioane de oameni Într-o singură comunitate articulată vag, cu remarcabil de puține divergențe. Dar, pentru că nu este un stat - Întrucât cetățenii rămân legați În primul rând de țara În care se află, a cărei limbă o vorbesc și ale cărei taxe le plătesc -, UE nu deține un mecanism prin care să determine sau să susțină propriile interese de securitate. Aceasta nu Înseamnă că Europa nu are o politică externă comună. Dimpotrivă, de zeci de ani Comunitatea Europeană

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Înaltul Reprezentant nu pot să inițieze o politică proprie, să desfășoare forțe armate ori să emită declarații În numele miniștrilor de externe din statele membre, decât cu o autorizație prealabilă. Întrebarea sardonică a lui Kissinger din deceniul anterior („Dacă vreau să vorbesc cu Europa, ce număr formez?”) nu și-a pierdut valabilitatea. Paradoxal, aceste limitări (deși mare și bogată, Uniunea Europeană nu este un stat și În nici un caz o mare putere) n-au făcut decât să-i accentueze prestigiul, acasă și peste

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
crescut cu 700.000; numărul real era Însă cu mult mai mare. Ca urmare, imigrația, deși descurajată continuu și controlată riguros În toată Europa Occidentală, era Încă un factor demografic major: o treime dintre copiii din cartierele londoneze sărace nu vorbeau engleza ca limbă maternă. E vorba despre copiii refugiaților („azilanți”, cum li se spunea În jargonul vremii, al căror număr explodase În urma războaielor iugoslave), dar și ai muncitorilor imigranți din Asia Centrală și de Sud-Est, Orientul Mijlociu și Africa, mulți dintre ei

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
străvechi linii de hotar au indicat sau nu coordonatele Europei, În funcție de punctul din care erau privite. Să luăm un caz bine cunoscut: În secolul al XVIII-lea, majoritatea locuitorilor Ungariei și Boemiei erau de sute de ani catolici și mulți vorbeau germana. Dar, pentru austriecii luminați, „Asia” Începea cu Landstrasse, șoseaua care iese din Viena pe la răsărit. Părăsind orașul pe la vest, cu direcția Praga, Mozart spunea În 1787 că trece o graniță orientală. Estul și Vestul, Asia și Europa sunt de

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
a disprețului și neîncrederii englezilor față de instituțiile și ambițiile „Europei” și a dorinței naționale de a-și petrece timpul liber și a cheltui banii acolo. Secretul este că britanicii - ca și irlandezii - nu erau nevoiți să Învețe limbi străine. Ei vorbeau deja engleza. În tot restul Europei, competența lingvistică (așa cum remarcam mai devreme) devenea cu rapiditate criteriul principal de diferențiere, indicând statutul social personal și puterea culturală colectivă. În țările mici ca Danemarca sau Olanda era de mult un truism că

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
remarcam mai devreme) devenea cu rapiditate criteriul principal de diferențiere, indicând statutul social personal și puterea culturală colectivă. În țările mici ca Danemarca sau Olanda era de mult un truism că monolingvismul (Într-o limbă pe care nu o mai vorbea aproape nimeni) era pentru nație un handicap riscant. Studenții de la Universitatea din Amsterdam făceau acum cursuri În engleză și până și cel mai mărunt angajat la bancă dintr-un târg danez de provincie trebuia să poată efectua fără probleme o

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
limbile regionale (catalana, de exemplu, sau basca) erau acum limbi oficiale de predare În școli, se Întâmpla frecvent ca tinerii („Generația E”, cum li s-a spus, de la Europa) să Învețe sârguincios limba locală, dar să-și petreacă timpul liber vorbind engleza - din revoltă adolescentină, din snobism social și fiindcă Își cunoșteau interesele. În pierdere ieșea nu limbajul sau dialectul local - care oricum avea o istorie locală subțire și un viitor internațional inexistent -, ci limba națională a statului. Pe măsură ce engleza devenea

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
viața de zi cu zi de la Strasbourg până la Riga8. Dar, odată cu lichidarea evreilor, expulzarea germanilor și sosirea sovieticilor, Europa Centrală și de Est a pierdut contactul cu germana. Orășenii mai În vârstă au continuat să citească și (mai rar) să vorbească nemțește, iar În comunități săsești izolate din Transilvania și din alte părți germana s-a menținut ca limbă marginală, cu o utilitate practică redusă. Toți ceilalți au Învățat - sau cel puțin li s-a predat - limba rusă. Asociată cu ocupația

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
rusa Își pierdea tot farmecul, chiar și În țări ca Polonia sau Cehoslovacia, unde contiguitatea lingvistică o făcea accesibilă. Deși cetățenii din statele-satelit erau obligați să studieze rusa, cei mai mulți n-au făcut nici un efort să stăpânească limba și nu o vorbeau decât dacă erau siliți 9. În câțiva ani de la căderea comunismului s-a putut constata că, paradoxal, ocupația germană și cea sovietică au eradicat familiaritatea cu limbile respective. În teritoriile strivite atâta timp Între Rusia și Germania nu mai conta

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
germană și cea sovietică au eradicat familiaritatea cu limbile respective. În teritoriile strivite atâta timp Între Rusia și Germania nu mai conta acum decât o singură limbă străină. Îndeosebi pentru tineri, a fi european În Est după 1989 Însemna a vorbi engleza. Pentru vorbitorii nativi de germană din Austria, Elveția și chiar Germania, provincializarea treptată a limbii lor (În asemenea măsură, Încât nici măcar olandezii, a căror limbă este strâns Înrudită cu germana, nu o mai studiau sau nu o mai Înțelegeau

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
limba oficială dominantă În primii ani ai Comunității, ceea ce le dădea vorbitorilor nativi din administrație un avantaj psihologic și practic semnificativ, lucrurile se schimbaseră. Nu atât intrarea Marii Britanii În UE a produs o modificare (toți funcționarii civili subordonați de la Londra vorbeau curent franceza), cât aderarea scandinavilor, care vorbeau fluent engleza, expansiunea comunității germanofone (grație unificării Germaniei și aderării Austriei), ce renunța treptat la reticența postbelică, și perspectiva noilor membri din Est. În ciuda traducerii simultane (care acoperea 420 de combinații posibile Între

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Comunității, ceea ce le dădea vorbitorilor nativi din administrație un avantaj psihologic și practic semnificativ, lucrurile se schimbaseră. Nu atât intrarea Marii Britanii În UE a produs o modificare (toți funcționarii civili subordonați de la Londra vorbeau curent franceza), cât aderarea scandinavilor, care vorbeau fluent engleza, expansiunea comunității germanofone (grație unificării Germaniei și aderării Austriei), ce renunța treptat la reticența postbelică, și perspectiva noilor membri din Est. În ciuda traducerii simultane (care acoperea 420 de combinații posibile Între limbile celor 25 de state membre), comunicarea

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
mulți tineri francezi studiau engleza și călătoreau În străinătate pentru a o folosi, poziția oficială a devenit categoric defensivă: fără Îndoială fiindcă declinul limbii franceze coincidea neplăcut cu diminuarea rolului internațional al țării - fenomen care a ocolit Marea Britanie, fiindcă americanii vorbesc engleza. Prima reacție a francezilor la această tendință lingvistică defavorabilă a fost să insiste ca alții să folosească În continuare limba lor: cum spusese președintele Georges Pompidou la Începutul anilor ’70, „dacă franceza nu ar mai fi prima limbă a

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
mai fi prima limbă a Europei, Europa Însăși nu ar mai fi pe de-a-ntregul europeană”. Dar s-a dovedit curând că era o cauză pierdută, iar intelectualii și politicienii au adoptat o mentalitate de asediu: dacă nu mai era vorbită dincolo de granițele țării, franceza trebuia să aibă monopolul În interiorul lor. O petiție semnată În iulie 1992 de 250 de personalități (printre care Régis Debray, Alain Finkielkraut, Jean Dutourd, Max Gallo și Philippe Sollers) solicita ca guvernul să legifereze utilizarea exclusivă

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Dutourd, Max Gallo și Philippe Sollers) solicita ca guvernul să legifereze utilizarea exclusivă a limbii franceze În conferințele și Întâlnirile organizate pe teritoriul francez, filmele realizate cu fonduri franceze etc. Altfel, avertizau ei, „«anglogloții» ne vor face pe toți să vorbim engleza sau, mai bine zis, americana”. Guvernele franceze, indiferent de culoarea politică, s-au conformat cu plăcere, cel puțin pour la forme. „E indispensabil să ne luptăm pentru limba franceză”, declara ministrul socialist Catherine Tasca. „În organizațiile internaționale, În științe

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]