KorAP: Find »[drukola/base=politician & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...671 672 673 ...677 >

16,923 matches

Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286

imperiului decât majoritatea metropolitană. Ideea că Algeria ar putea deveni Într-o bună zi independentă (și, prin urmare, condusă de arabi, dată fiind majoritatea covârșitoare a arabilor și berberilor) era de neconceput pentru minoritatea europeană din acest teritoriu. Prin urmare, politicienii francezi au evitat mult timp să se gândească la acest subiect. Nici un guvern francez, cu excepția Frontului Popular al lui Léon Blum În 1936, nu dăduse atenție guvernării scandaloase practicate de administratorii coloniali din Africa de Nord. Naționaliștii algerieni moderați ca Ferhat Abbas

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
timp să se gândească la acest subiect. Nici un guvern francez, cu excepția Frontului Popular al lui Léon Blum În 1936, nu dăduse atenție guvernării scandaloase practicate de administratorii coloniali din Africa de Nord. Naționaliștii algerieni moderați ca Ferhat Abbas le erau bine cunoscuți politicienilor și intelectualilor francezi de dinainte și de după al doilea război mondial, Însă nimeni nu se aștepta ca Parisul să satisfacă prea curând modestele lor doleanțe privind autoguvernarea sau „conducerea internă”. Cu toate acestea, conducătorii arabi au sperat la Început că

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
avantajul său, pentru că electoratul nu mai trecea experiențele realității prin filtrul partidelor politice. Ca și restul Occidentului, britanicii trăgeau spre consum și distracție. Aplecarea spre religie era pe cale de dispariție și, odată cu ea, orice apetit pentru mobilizarea colectivă. Harold Macmillan, politician conservator cu instincte liberale - un cameleon politic din clasa de mijloc care poza În nobil de țară edwardian -, era liderul perfect În acest moment de tranziție, oferind retragerea din colonii În politica externă și o liniște prosperă În țară. Electoratul

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
și cu atât mai puțin o identitate națională modernă. Dimpotrivă, dependența de America ilustra slăbiciunea fundamentală și starea de izolare a națiunii. și astfel, deși practic nimic din instinctul, cultura sau educația lor nu Îi Împingea spre Europa continentală, mulți politicieni britanici - și Însuși Macmillan - realizau că, Într-un fel sau altul, viitorul țării se afla dincolo de Canalul Mânecii. Unde altundeva putea Marea Britanie să-și regăsească reputația internațională dacă nu În Europa? „Proiectul european”, În măsura În care el existase vreodată altundeva decât În mintea

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
În mai puțin de două decenii, liderii politici au trebuit să devină plăcuți În aparițiile televizate: capabili să transmită autoritate și Încredere, concomitent cu simularea confortului egalitar și a caldei familiarități În fața unei audiențe de masă - o performanță pentru care politicienii europeni erau mai puțin pregătiți decât omologii lor americani. Puși În fața camerelor de televiziune, mulți politicieni mai În vârstă au eșuat lamentabil. Aspiranții tineri, mai ușor adaptabili, au profitat enorm. Cum avea să remarce În memoriile lui conservatorul britanic Edward

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
capabili să transmită autoritate și Încredere, concomitent cu simularea confortului egalitar și a caldei familiarități În fața unei audiențe de masă - o performanță pentru care politicienii europeni erau mai puțin pregătiți decât omologii lor americani. Puși În fața camerelor de televiziune, mulți politicieni mai În vârstă au eșuat lamentabil. Aspiranții tineri, mai ușor adaptabili, au profitat enorm. Cum avea să remarce În memoriile lui conservatorul britanic Edward Heath referindu-se la succesul mediatic al adversarului său, liderul laburist Harold Wilson, televiziunea „putea fi

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
a rockerului american de tip Gene Vincent sau Eddie Cochran, a stârnit indignarea unei generații de intelectuali francezi conservatori În 1960, când i-a apărut primul disc. Privind retrospectiv, reacția Îngrozită a părinților, profesorilor, clericilor, liderilor de opinie și a politicienilor din toată Europa de Vest pare bizar de energică. În mai puțin de un deceniu, Haley, Donegan, Steele, Hallyday și gusturile lor vor părea demodate fără speranță, relicve ale unei preistorii inocente. Adolescenții europeni de la sfârșitul anilor ’50 și Începutul anilor ’60

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
au putut baza nici pe stat pentru a compensa impedimentul. Totuși, sub presiune politică intensă de la Londra, ei au construit fabrici și centre de distribuție În zone neavantajoase din țară - pentru a se conforma politicii regionale oficiale și a satisface politicienii și sindicatele locale. Chiar și după ce această strategie economic irațională a fost abandonată, iar companiile britanice de automobile au fost oarecum consolidate, ele au rămas inutil diseminate: În 1968, British Leyland avea 60 de uzine diferite. Guvernele au Încurajat activ

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
făcut schimbări radicale În politica socială sau economică. Wilson Însuși, ca și celebrii săi predecesori Attlee și Beveridge, era fabian În teorie și keynesian În practică și nu se dădea În vânt după inovații economice (sau politice). Ca mai toți politicienii britanici, indiferent de culoarea politică, el era extrem de convențional și pragmatic, mândru de propria miopie În problemele de interes public: „o săptămână e un veac În politică”. Cu toate acestea, statul social-democrat britanic avea specificitatea lui și nu e vorba

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
același ton, complexul South Bank reunea un evantai prețios de instituții artistice, dar clădirile sale scunde, aleile măturate de vânt și fațadele de ciment crăpate ilustrează, din păcate, ceea ce marea urbanistă Jane Jacobs numea „plaga insipidului”. Nu e limpede de ce politicienii și edilii din perioada postbelică au comis atâtea greșeli, chiar admițând că după două războaie mondiale și o criză economică prelungită exista un apetit pentru orice lucru nou și fără legătură cu trecutul. Nu Înseamnă că nu sesizau sluțenia mediului

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
britanici ai conservării au fondat Societatea Victoriană, o organizație de voluntari tipic britanică, ce urmărea identificarea și salvarea patrimoniului arhitectural național. Însă În deceniul următor, peste tot În Occident au apărut rețele similare care Îi Îndemnau pe locuitori, savanți și politicieni să acționeze Împreună pentru a preveni viitoare distrugeri. Acolo unde era prea târziu pentru salvarea unui cartier sau edificiu, ei au reușit măcar să păstreze ce mai rămăsese - pe Corso Magenta din Milano, de pildă, fațada și curtea interioară a unui

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
locuința sa de la țară, unde a mai trăit doar câteva luni. Între timp, s-a dovedit că Pompidou avusese dreptate să aștepte sfârșitul demonstrațiilor studențești. Când manifestațiile și grevele erau la apogeu, câțiva lideri ai studenților și o mână de politicieni de altfel experimentați (printre care fostul prim-ministru Pierre Mendès-France și viitorul președinte François Mitterrand) au declarat În pripă falimentul autorității: puterea era a nimănui. Declarații periculoase și iresponsabile: după cum nota Raymond Aron, „un președinte ales prin sufragiu universal nu

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
ambelor comisii era să recunoască Întrucâtva crimele din trecutul recent al partidului, fără a slăbi controlul asupra prezentului. Pe termen scurt, acest obiectiv a fost atins. Victimele proceselor staliniste au fost eliberate și reabilitate - În multe cazuri, la ordinul acelorași politicieni, judecători, procurori și anchetatori care Îi condamnaseră. Foștii prizonieri au primit Înapoi carnetul de partid, o sumă de bani, cupoane (pentru o mașină, de exemplu) și, În unele cazuri, chiar apartamentul. Soțiile și copiii lor puteau din nou să aibă

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
și estul țării era mai săracă și mai rurală decât cehii din nord-vest. Eliberați de sub stăpânirea maghiară În 1918, slovacii erau rudele sărace În Cehoslovacia multietnică dintre cele două războaie mondiale, iar Praga nu-i trata Întotdeauna bine. Astfel, mulți politicieni slovaci au Întâmpinat cu bucurie scindarea țării În 1939 și apariția, sub oblăduirea naziștilor, a unui stat-marionetă „independent”, cu capitala la Bratislava. Invers, cehii din Boemia și Moravia, urbani și preponderent social-democrați, au fost cei care au votat pentru comuniști

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Trezoreria britanică și-a continuat În schimb venerabila tradiție de manipulare macroeconomică prin impozite, rate ale dobânzii și subvenții mascate. Dar e izbitor cât de puțin difereau măsurile sub aspect politic. Social-democrații germani și suedezi, creștin-democrații italieni, gaulliștii francezi și politicienii britanici de toate culorile s-au agățat la Început instinctiv de consensul postbelic, căutând pe cât posibil ocuparea completă a forței de muncă sau compensând În caz contrar prin creșteri salariale pentru cei cu loc de muncă, transferuri sociale pentru cei

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
compensând În caz contrar prin creșteri salariale pentru cei cu loc de muncă, transferuri sociale pentru cei fără și subvenții directe pentru angajatorii În dificultate din sectorul public și din cel privat. Dar În cursul anilor ’70 tot mai mulți politicieni au ajuns la concluzia că inflația era mai periculoasă decât șomajul - mai ales acum, când diferite instituții amortizau costul uman și politic al șomajului. Inflația nu putea fi combătută În absența unor acorduri internaționale pentru reglementarea valutelor și a ratelor

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
riscuri. Un stat european care nu mai reușea să rezolve problemele ocupării complete a forței de muncă, salariilor reale susținute și creșterii economice) era sortit să Înfrunte mânia acelor cetățeni care se simțeau trădați. După cum am notat, reacția instinctivă a politicienilor de pretutindeni a fost să trateze Împăciuitor cu proletariatul industrial masculin: În parte fiindcă acesta era cel mai afectat, În parte fiindcă era categoria cea mai susceptibilă de a organiza proteste serioase. Dar s-a dovedit că adevăratul pericol era

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
anarhie. Exista apoi o anxietate mai concretă provocată de inflație și pierderea locurilor de muncă, În privința cărora guvernele păreau neputincioase. Faptul că liderii europeni păreau să fi pierdut controlul era În sine o sursă de angoasă publică - mai ales că politicienilor le convenea Într-un anumit sens, după cum am văzut, să-și exhibe neputința. Denis Healey, ministru de Finanțe În nefericitul guvern laburist de la jumătatea deceniului, deplora un continent Înecat În miliarde de eurodolari, opera unor „oameni fără chip care administrează

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
vorbit chiar, la un moment dat, de inadecvarea instituțiilor democratice În fața crizelor moderne, iar presa a făcut speculații pe marginea avantajelor unui guvern de tehnocrați sau ale unei alianțe „corporatiste” de experți „apolitici”. Ca și de Gaulle (În mai 1968), politicieni importanți din Marea Britanie au considerat necesar să stea de vorbă cu poliția și șefii armatei pentru a se asigura de sprijinul lor În cazul unor tulburări publice. Chiar și În Scandinavia și În țările de Jos, unde legitimitatea fundamentală a instituțiilor reprezentative

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
cităm definiția fanatismului dată de George Santayana. Finanțată prin extorcări și activități ilegale, constrânsă tot mai mult să opereze de peste graniță, din departamentele basce din sud-vestul Franței, ETA a supraviețuit și supraviețuiește și azi, ucigând din când În când un politician sau un polițist de la țară. Dar ea nu a izbutit nici să mobilizeze sentimentul basc de susținere a independenței politice, nici să strângă cu ușa statul spaniol. Cel mai mare „succes” al ETA s-a produs la Începutul anilor ’80

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
pe cât posibil situația delicată pe care o moșteniseră În Ulster, unde majoritatea protestantă Îi domina pe catolicii locali prin „aranjamente” la circumscripțiile electorale, clientelism politic, presiuni sectare asupra angajaților și monopolul slujbelor În domeniile-cheie: administrația, justiția și, mai ales, poliția. Politicienii din restul Marii Britanii preferau să ignore aceste lucruri. Partidul Conservator obținea prin aripa „unionistă” (născută din campania de secol al XIX-lea pentru a menține Irlanda alipită Regatului Unit) un număr decisiv de fotolii parlamentare; de aceea, el era În

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
ulterior de alte sondaje, majoritatea covârșitoare a locuitorilor din Ulster doreau să mențină legăturile cu Marea Britanie 9. Campania IRA nu a unit Irlanda. Nu i-a scos pe britanici din Ulster. Nici nu a destabilizat politica britanică, deși asasinarea unor politicieni și figuri publice (În special a lordului Mountbatten, fost vicerege al Indiei și nașul prințului de Wales) a șocat efectiv opinia publică de pe ambele țărmuri ale Mării Irlandei. Dar „tulburările” au Întunecat și mai mult un deceniu deja sumbru În viața

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
i se spunea colocvial, avea să răpună regimul succesor ciuruindu-l de jos. Între 1970 și 1978, RAF și vlăstarele ei au adoptat o strategie a terorii deliberat arbitrare, asasinând militari, polițiști și oameni de afaceri, atacând bănci și răpind politicieni cunoscuți. Pe lângă cei 28 de oameni uciși și 93 de răniți În atentatele din acești ani, ei au luat 162 de ostatici și au spart peste 30 de bănci - pentru a finanța organizația, dar și pentru a-și face publicitate

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
care l-au făcut este cât se poate de real. Între 1970 și 1981, În Italia nu a trecut un singur an fără crime, mutilări, răpiri, atacuri și alte acte de violență publică. Într-un deceniu au fost asasinați trei politicieni, nouă magistrați, 65 de polițiști și alți 300 de oameni. La Început, Brigăzile Roșii și celelalte organizații s-au limitat la răpirea și, ocazional, Împușcarea unor directori de fabrici și a altor oameni de afaceri mai mărunți: „lacheii capitalismului”, servi

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
unor directori de fabrici și a altor oameni de afaceri mai mărunți: „lacheii capitalismului”, servi del padrone, ceea ce reflecta interesul lor inițial pentru democrația la nivelul clasei muncitoare. Dar, la mijlocul anilor ’70, ei au trecut la asasinate politice (mai Întâi politicieni de dreapta, apoi polițiști, ziariști și procurori), strategie menită să „sfâșie masca” legalității burgheze, obligând statul la represiune brutală și polarizând astfel opinia publică. Până În 1978, Brigăzile Roșii nu au reușit să provoace reacția dorită, În ciuda unui crescendo de atacuri

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]