168,335 matches
-
un joc. Ieșirea dintr-un pește Înseamnă intrarea În alt pește, eliberarea dintr-un cerc existențial este Închiderea În altul, viața, existența este un șir nesfârșit concentric de burți de pești. Ieșirea din limite, Înseamnă intrarea În noi limite (filosofic vorbind): „Toate lucrurile sunt pești”, spune Iona, „Trăim și noi cum putem Înăuntru”. Lanțul acesta nu poate fi rupt decât În nonexistență. Peștele devine astfel o metaforă, iar În pântecele ihtiozaurului, Iona se descoperă pe sine, ca ins captiv Într-un
Repere istorico-literare : univers informaţional pentru cei interesaţi de pregătirea examenului de bacalaureat by Ioan Baban () [Corola-publishinghouse/Science/91623_a_93263]
-
a greșit-o. Trebuia s-o ia În altă parte.” Concluzii: a. În final, Iona se sinucide (gestul sinuciderii) rostind: „Răzbim noi cumva la lumină.” Această replică a dat naștere la diferite interpretări. Eroul aspiră spre un „dincolo intangibil”, biologic vorbind. Sentimentul singurătății metafizice este trăit acut În mijlocul unei lumi condamnate la absența dialogului (comunicării). Iona devine astfel un simbol al tragismului purificator. Prin el, Marin Sorescu se raportează la marii dramaturgi europeni de care totuși se disociază printr-o mare
Repere istorico-literare : univers informaţional pentru cei interesaţi de pregătirea examenului de bacalaureat by Ioan Baban () [Corola-publishinghouse/Science/91623_a_93263]
-
câteva piese de mai mici dimensiuni, cu o valoare estetică, evident mai redusă, decât cele patru capodopere. Este vorba despre „O soacră”, monologul „1 aprilie”, „100 de ani”, „Începem” și opera comică În versuri „Hatmanul Baltag”, despre ea s-a vorbit mai sus. Cele patru capodopere ale comediei românești dintotdeauna au aruncat o foarte serioasă uitare peste cele câteva titluri, despre care nimeni nu-și mai amintește. Dar un loc aparte În creația lui I. L. Caragiale Îl ocupă drama „Năpasta”, apărută
Repere istorico-literare : univers informaţional pentru cei interesaţi de pregătirea examenului de bacalaureat by Ioan Baban () [Corola-publishinghouse/Science/91623_a_93263]
-
din zonele unde acesta se lasă mai ușor definită: familia, școala, birocrația, justiția, cafeneaua, berăria, trenul etc. Tipologia dramaturgului se lărgește cu chipul bucureșteanului, cu cel al amicului, copilului rău crescut, cronicarul monden, teoreticianul aflat În veșnică disponibilitate. Se poate vorbi de o pitorească formă socio-morală, miticismul. Câteva dintre ele sunt: „D-l Goe”, „Vizită”, „Bubico”, „Mici economii”, „Tren de plăcere”, „Reportaj”, „Ultima oră”, „Groaznica sinucidere din strada Fidelității”, „Un pedagog de școală nouă” etc. În unele nuvele, I. L. Caragiale cultivă
Repere istorico-literare : univers informaţional pentru cei interesaţi de pregătirea examenului de bacalaureat by Ioan Baban () [Corola-publishinghouse/Science/91623_a_93263]
-
Iași, a celui din București, apoi și din alte orașe importante ale țării, după Unire. Cel care și-a adus cea mai de seamă contribuție la dezvoltarea instituției teatrale și a pus bazele repertoriului dramatic național, a fost Vasile Alecsandri. Vorbind despre rolul lui la punerea temeliei teatrului național, autorul neuitatelor „Chirițe...” afirma cu oarecare modestie: „Nu știu dacă am creat teatrul românesc, dar știu că i-am adus o mare contribuție.” Afirmația este confirmată și de Titu Maiorescu În articolul
Repere istorico-literare : univers informaţional pentru cei interesaţi de pregătirea examenului de bacalaureat by Ioan Baban () [Corola-publishinghouse/Science/91623_a_93263]
-
critică foarte aspru conducerea acestei prestigioase instituții, căzută sub direcția Academiei, câtă vreme, directorul general este Ion Ghica, președintele Academiei, G. Sion din Pseudo- Ureche. Acest comitet teatral, „bucățică ruptă” din Academie, patronează un teatru „pe a cărei scenă se vorbește o limbă ce numai românească nu-i”. Într-adevăr, autorul are suficiente motive să considere acest lucru ca fiind ciudat. Având vocația teatrului În suflet, Caragiale face câteva observații menite din nou să stărnească râsul, mai ales atunci când afirmă că
Repere istorico-literare : univers informaţional pentru cei interesaţi de pregătirea examenului de bacalaureat by Ioan Baban () [Corola-publishinghouse/Science/91623_a_93263]
-
lucru ca fiind ciudat. Având vocația teatrului În suflet, Caragiale face câteva observații menite din nou să stărnească râsul, mai ales atunci când afirmă că la unele spectacole, privirea nu mai joacă, așa ca de obicei, pentru că un artist „părea că vorbește dintr-o pivniță iar altul din podul casei... iar când vorbeau mai mulți, era și mai ciudat”. Observații se fac și În legătură cu figuranții coriști sau În rolurile de-a doua sau de a treia mână. Îndepărtarea acestor „cusururi” ar fi
Repere istorico-literare : univers informaţional pentru cei interesaţi de pregătirea examenului de bacalaureat by Ioan Baban () [Corola-publishinghouse/Science/91623_a_93263]
-
câteva observații menite din nou să stărnească râsul, mai ales atunci când afirmă că la unele spectacole, privirea nu mai joacă, așa ca de obicei, pentru că un artist „părea că vorbește dintr-o pivniță iar altul din podul casei... iar când vorbeau mai mulți, era și mai ciudat”. Observații se fac și În legătură cu figuranții coriști sau În rolurile de-a doua sau de a treia mână. Îndepărtarea acestor „cusururi” ar fi benefică. Cât privește pe actori, după o serie Întreagă de observații
Repere istorico-literare : univers informaţional pentru cei interesaţi de pregătirea examenului de bacalaureat by Ioan Baban () [Corola-publishinghouse/Science/91623_a_93263]
-
elemente teoretice Cătălin Zamfir Conceptul de dezvoltare socială În sociologie, dar și în limbajul curent, „dezvoltarea socială” a apărut ca un concept-cheie, central pentru o preocupare distinctă relativ târziu, cunoscând o tematică aflată încă în cristalizare. Eu cred că putem vorbi de o nouă paradigmă în știință, conținând concepte, teorii, instrumente de cercetare și de construcție de acțiune socială. Aici voi încerca să punctez componentele importante ale acestei paradigme. Este important ca de la început să determinăm cu claritate sensul conceptului de
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
statului”: cum să faci sistemul public mai eficient, mai democrat și controlabil. Preocuparea sistematică față de „administrare a dezvoltării” a apărut spre sfârșitul anilor ’80. Ulterior s-a intensificat implantarea în programele de dezvoltare a tehnicilor managementului. În acest context se vorbește despre „managementul dezvoltării”. În anii 2000 s-a cuplat mai mult abordarea administrării și managementului, apărând „administrarea și managementul dezvoltării” (DAM - development administration and management). Se produce o fuziune între cultura administrării și cea a managementului organizațiilor. Se promovează „un
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
statul nu are puterea să susțină creșterea economică și să distribuie suficiente bunuri, servicii și valori pentru a satisface așteptările maselor” (apud So, 1990, p. 32). Să examinăm mai îndeaproape trăsăturile individualizatoare ale teoriiilor modernizării, trăsături care ne permit să vorbim despre o paradigmă, un mod de gândire larg împărășit de cei care devin, astfel, adepții acestei „teorii” și care sunt, totodată, „optimiștii” modernizării, adică cei ce cred că modernizare înseamnă putere implicită de a induce dezvoltare. Prezumțiile teoriilor modernizării Alvin
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
globale. Teoria „elevatoarelor”: M. Manoilescu Un A.G. Frank dovedește că în periferie efectul de „subdezvoltare” adus de expansiunea sistemului mondial îl depășește pe cel de „dezvoltare”. El numește acest proces „dezvoltarea subdezvoltării”, iar S. Amin, referindu-se la același aspect, vorbește despre „acumularea incapacităților dobândite”. Iată-ne dar, deja, în fața a două mari clase de teorii mondialiste: cele care-și au centrul în „Școala de la Binghamton” și cele croite în jurul grupului de la CEPAL (ECLA), în frunte cu S. Amin și A.G.
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
proces de învățare introducea însă o notă de flexibilitate. Autorii susțineau că până și adaptarea mult dorită de toți doctrinarii și managerii este un concept prea slab pentru obiectivele acestui proces, pentru că se referă la măsuri ce se iau - metaforic vorbind - pentru prinderea poștalionului din urmă, termenul mai potrivit fiind însă anticipare, care ne permite deja să așteptăm poștalionul în stație înainte ca acesta să fi ajuns. Introducând „învățarea anticipativă”, Raportul pleda cauza cercetărilor prospective cărora Clubul de la Roma le acorda
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
socialism. Dintre cei trei factori care, potențial, diferențiază societățile dezvoltate și cele nedezvoltate (Stiglitz, 2001) - informația, cunoașterea și capitalul social și organizațional -, nici unul nu este strict legat de postcomunism. Iată-ne în situația lui Monsieur Jourdain, care a aflat că vorbește în proză fără să o știe. Prea preocupați să luptăm împotriva comunismului, am ajuns în capitalism fără să fim conștienți de asta. Este adevărat, tot ce am reușit să facem până acum este un capitalism subdezvoltat, chiar mai puțin dezvoltat
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
piață confruntării cu acesta, capitaliștii români au compensat slăbiciunea financiară și managerială prin avantaje politice și administrative obținute fie prin politici publice, fie prin simpla concentrare la aceeași persoană a statutelor de om politic, funcționar și om de afaceri. Schumpeter vorbea de nevoia de capitaliști „adevărați”. În lipsa lor, societatea românească a produs „întreprinzătorul-politician-funcționar public”. Mass-media i-au poreclit „baroni locali”, dar cei mai importanți dintre ei nu mai erau de mult locali, ci aveau o importanță națională, iar uneori chiar regională
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
unui raport de nesubordonare între autoritațile centrale și cele locale (așa cum prevede legea) și nu constituie un suport adecvat pentru dezvoltarea economică locală” (Ghinea, Moraru, p. 9). Chiar dacă ideea regionalizării face obiectul a numeroase critici, este evident că nu putem vorbi despre dezvoltare regională în afara regiunilor, oricum ar fi ele concepute. Specificul împărțirii teritorial-administrative deja existente în România ridică întrebarea oportunității realizării unor structuri administrative suprajudețene în condițiile în care unii autori consideră că județele „pot foarte bine să primească și
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
reprezinte interese cu adevărat regionale impactul lor rămânând mai degrabă local, precum și la faptul că „noile structuri administrative consumă o parte din rezervele destinate dezvoltării” (Mărginean, 2003). Soluțiile propuse sunt, de asemenea, opuse. Pe de o parte, susținătorii ideii regionale vorbesc despre întărirea rolului instituțiilor regionale, argumentând faptul că lipsa lor de eficiență este cauzată tocmai de lipsa de libertăți administrative și financiare: „Diferitele modele de organizare din Uniunea Europeană demonstrează faptul că eficiența acestor instituții este dată de gradul mare de
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
libertăți administrative și financiare: „Diferitele modele de organizare din Uniunea Europeană demonstrează faptul că eficiența acestor instituții este dată de gradul mare de autonomie sau chiar de independența de care dispun” (Ghinea, Moraru, p. 9). Pe de altă pare, scepticii ideii vorbesc despre menținerea județului ca principal actor administrativ: „Este de susținut ca județul să fie regiunea de dezvoltare administrativ-teritorială” (Mărginean, 2003, p. 8), iar regiunile să păstreze numai caracterul de „regiune statistică”, în scop comparativ cu alte țări. Dincolo de toate aceste
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
unică a autorităților naționale și regionale. Statele rămân principalii responsabili pentru dezvoltarea zonelor în dificultate. Acest principiu încearcă să preîntâmpine transformarea statelor care primesc fonduri în „țări-recipient”, dependente de ajutorul primit. Datorită creșterii în dimensiune și complexitate a Uniunii se vorbește despre „renaționalizarea” politicilor de dezvoltare regională. Descentralizarea și deconcentrarea se impun pe baza principiului subsidiarității, conform căruia decizia trebuie să fie luată la nivelul optim de identificare a problemelor și orientare a acțiunilor. În România parteneriatul rămâne o verigă lipsă
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
exagerat principiul relativismului cultural potrivit căruia economia poate diferi enorm în culturi diferite. Aceast dialog urmează o serie de conferințe ținute de alți antropologi, de asemenea foarte cunoscuți în interiorul disciplinei, în fața unor audiențe ale angajaților Băncii Mondiale. Arjun Appadurai a vorbit despre relația dintre globalizare, sărăcie și cultură. Katherine Verdery și Sara Berry au discutat problemele legate de privatizarea drepturilor de proprietate asupra pământului în România (și Europa de Est în general), respectiv Zimbabwe. În momentul de față, cultura - contribuția cea mai importantă
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
dintre variabilele luate în considerare la elaborarea și implementarea proiectelor de dezvoltare. În urma „auditului” a 68 de proiecte realizate de Banca Mondială, antropologul Conrad Kottak (1990) a produs o clasificare a acestora din punctul de vedere al compatibilității culturale. El vorbește despre proiecte compatibile din punct de vedere cultural și proiecte incompatibile cultural. Deși multor practicieni din industria de dezvoltare cultura le poate părea o componentă soft, statisticile realizate de Kottak arată că proiectele care iau în considerare compatiblitatea culturală sunt
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
din trecut (Rao, Walton, 2004b). Mai degrabă decât a fi privită ca un mod practic de a rezolva probleme cotidiene, cultura este considerată ca „tradiție”, adică un registru în care sunt depozitate elementele simbolice și cele legate de identitate. Atunci când vorbesc de cultura unui grup, cei mai mulți oameni se gândesc la artifacte, muzică, limbaj, mâncare, patrimoniu, simboluri, mituri și arhietipuri - cu alte cuvinte, o sumă de obiecte noneconomice și nonsociale, „plutind” undeva, deasupra societății. Aceasta se suprapune stereotipurilor potrivit cărora societățile „moderne
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
să lucreze pentru asigurarea bunăstării individuale. Însă, așa cum arăta Sandu (1996), „statul nu este pur și simplu minimal sau maximal în reprezentările publice” (p. 6). Același autor arată că la nivelul reprezentărilor asupra rolului statului în domeniul politic se poate vorbi de un „model al controversei”, pe când, în ceea ce privește protecția socială există un „model al consensului”, opțiunile îndreptându-se către un stat eficient în acest domeniu. Este de așteptat ca, deși opțiunile populației converg spre un stat „puternic” în domeniul protecției sociale
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
bunăstării. Acest lucru este cauzat de slaba utilizare în cadrul societății a unor mecanisme alternative cum ar fi familia, comunitatea, organizațiile nonguvernamentale, sindicatele, precum și de slabele performanțe economice, economia nefiind capabilă să asigure prosperitatea pentru toți cetățenii. Însă nu se poate vorbi de un consens în ceea ce privește gradul de intervenție a statului în diverse domenii ale furnizării bunăstării. Conform opiniei dominante, statul trebuie să intervină în controlul prețurilor, reducerea șomajului și construirea de locuințe. Cu toate acestea, nu se poate vorbi de paternalism
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
se poate vorbi de un consens în ceea ce privește gradul de intervenție a statului în diverse domenii ale furnizării bunăstării. Conform opiniei dominante, statul trebuie să intervină în controlul prețurilor, reducerea șomajului și construirea de locuințe. Cu toate acestea, nu se poate vorbi de paternalism și pasivism din partea populației. Deși oamenii consideră că statul joacă un rol important în furnizarea bunăstării, datele analizate indică faptul că majoritatea populației crede că individul este cel responsabil pentru propria bunăstare. Mentalul colectiv susține ideea bunăstării bazate
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]