16,923 matches
-
a comis cel mai grav atentat din epocă, bombardarea gării din Bologna În august 1980, soldată cu 85 de morți și 200 de răniți), iar În Mezzogiorno, Mafia și-a accentuat strategia de teroare În războiul cu poliția, magistrații și politicienii locali. Dar, În măsura În care reapariția terorii fasciste și resurgența violenței mafiote ilustrau și exacerbau vulnerabilitatea instituțiilor democratice, manifestările lor erau interpretate - probabil corect - de teroriștii de stânga drept o confirmare a propriului succes. Ambele extreme Încercau să destabilizeze statul făcând viața
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
1977 și 1982, țara a fost victima unor acte arbitrare de extremă violență comise deopotrivă de extrema stângă, extrema dreaptă și de criminali plătiți - aceștia sunt anii În care Mafia și alte rețele criminale au asasinat șefi din poliție, procurori, politicieni, judecători și ziariști, de multe ori aproape nepedepsiți. În timp ce amenințările mai serioase veneau dinspre extrema dreaptă - mai bine organizată și mai aproape de inima statului -, teroriștii „roșii” au avut un efect și mai puternic asupra imaginației publice. În parte pentru că manipulau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fragile sunt, de fapt, democrațiile liberale - o lecție ocazional uitată În atmosfera euforică din anii ’60. Efectul net al anilor de pseudosubversiune revoluționară În inima Europei Occidentale nu a fost polarizarea societății, cum plănuiseră și așteptau teroriștii, ci faptul că politicienii de toate orientările au strâns rândurile undeva În centrul sigur al spectrului politic. Pentru viața spirituală, anii ’70 au fost deceniul cel mai trist din secolul XX. Pe de o parte din cauza circumstanțelor evocate mai sus: scăderea economică abruptă și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
muzica rock și noul stil burlesc: garanți au fost Pink Floyd și Led Zeppelin, respectiv George Harrison de la Beatles. Imaginea deplorabilă a figurilor publice oferea material copios unor emisiuni săptămânale precum Spitting Image sau, În Franța, Bebête Show, În care politicienii de frunte erau sistematic desconsiderați și ridiculizați Într-un mod de neimaginat cu câțiva ani În urmă (iar În Statele Unite chiar și astăzi). Intelectualii momentului nu mai erau scriitorii și artiștii, ci satiriștii și comicii politici. Întrebați la Începutul anilor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
iar preferințele politice au Început să reflecte, la Început lent, aceste schimbări. În al doilea rând, prosperitatea și reformele sociale din anii ’60 epuizaseră efectiv programul și viziunea partidelor tradiționale. Succesul lor i-a deposedat de o agendă credibilă pe politicienii stângii și dreptei deopotrivă, În special după ploaia de reforme liberale din anii ’60. Nici instituțiile statului și nici obiectivele generale ale politicii economice nu erau un subiect de controversă. Pe agendă rămăseseră ameliorarea relațiilor de lucru, legislația Împotriva discriminării
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
2.165.000 (5,6% din sufragii), aducându-le pentru prima dată reprezentarea În parlament (27 de locuri). În 1985, „verzii” erau deja Într-un guvern regional important, la conducere aflându-se Hesse În coaliție cu Partidul Social-Democrat (iar tânărul politician ecologist Joschka Fischer era ministrul Mediului și Energiei). Succesul „verzilor” germani nu a fost egalat imediat În alte părți, deși, În timp, partidele din Austria și mai ales Franța vor abține rezultate respectabile. Vest-germanii erau poate un caz neobișnuit. În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nu ale statelor, ci ale indivizilor și popoarelor, detaliate de Principiul VII („Respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, inclusiv libertatea de gândire, a conștiinței, libertatea cultelor și a opiniei”) și Principiul VIII („Egalitatea În drepturi și autodeterminarea popoarelor”). Cei mai mulți politicieni au semnat aceste clauze fără să le dea prea multă atenție - de ambele părți ale Cortinei de Fier se presupunea că erau artificii diplomatice pentru a Îmbuna opinia publică și, În orice caz, imposibil de aplicat: conform Principiilor IV și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
incontestabile ale instituțiilor democratice naționale, pe 21 aprilie un grup de ofițeri sprijinit de venerabile grupări de dreapta din cadrul armatei a confiscat puterea. Sub comanda lui Ghiorghios Papadopoulos, ei au inundat străzile Atenei cu tancuri și trupe speciale, au arestat politicieni, jurnaliști, lideri sindicali și alte figuri publice, au preluat controlul tuturor punctelor-cheie și s-au declarat mântuitorii națiunii: „democrația”, explicau ei, „va fi pusă În ghips”. Fără entuziasm, dar și fără să protesteze, regele Constantin a Încuviințat și i-a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
iar Papadopoulos a fost numit prim-ministru. Lovitura de stat organizată de colonei era un pronunciamento clasic. Mereu opresivi și la Început chiar brutali, Papadopoulos și colegii lui au concediat aproape o mie de funcționari civili, au exclus sau arestat politicieni de centru și de stânga și, timp de șapte ani sufocanți, au ținut Grecia sub control. Antimoderni până la caricatură, coloneii au cenzurat presa, au interzis grevele, muzica modernă și fustele scurte. Au proscris studiul sociologiei, limbilor rusă și bulgară, pe lângă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
centru-stânga (Mișcarea Socialistă Panelenă, al cărei lider era Andreas Papandreu, fiul școlit În America al răposatului Ghiorghios Papandreu). Întoarcerea lină la democrație s-a datorat și capacității lui Karamanlis de a lăsa În urmă trecutul, cultivând simultan o imagine de politician longeviv și experimentat. În loc să reînvie discreditata Uniune de Centru, el a fondat un nou partid. În decembrie 1974 a propus un referendum pe tema monarhiei compromise și, când 69,2% dintre participanți au cerut abolirea acesteia, a purces la Întemeierea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
exclusiv de Turcia - și prin sporadice ciocniri diplomatice pe motive teritoriale În estul Mării Egee. Ciprul a devenit astfel un subiect de Îngrijorare internațională, iar diplomații și avocații ONU au pierdut decenii Întregi Încercând În zadar să rezolve disensiunile din insulă. Politicienii greci, scăpați de o grijă (deși jocul politic intern Îi obliga În continuare să-și manifeste interesul pentru soarta insulei), și-au Îndreptat privirea spre orizonturi mai senine. La mai puțin de un an după căderea coloneilor, În iunie 1975
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
partidelor socialist și comunist din Portugalia să se Întoarcă din exil, legalizând aceste formațiuni politice după aproape 50 de ani de interdicție. Revoluția s-a bucurat peste tot de o popularitate uriașă 9. Spínola a inclus În guvernul său provizoriu politicieni de centru și socialiști, iar În iulie a făcut publică intenția de a le acorda coloniilor africane dreptul deplin la autodeterminare. În mai puțin de un an, toate coloniile erau independente, iar Timorul de Est intrase sub controlul Indoneziei. Decolonizarea a fost
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
propriul partid să demisioneze - nu din cauza eșecurilor (alegerile generale din 1979 s-au soldat cu o nouă victorie pentru UCD), ci din cauza reușitelor și a stilului personal autocratic. Nici nu i-a urmat bine În funcție Calvo Sotelo (un alt politician din UCD), că provinciile basce au fost cuprinse de o grevă generală. Pentru opoziția de dreapta, Spania democratică fără stăpân părea În pragul colapsului. Pe 23 februarie, trupele locotenent-colonelului Antonio Tejero Molina din Garda Civilă au arestat Cortes. Într-o
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
indexate și prețurile subvenționate de guvern au degenerat În hiperinflație. Dacă acest lucru nu s-a Întâmplat, meritul revine În mare măsură semnatarilor așa-ziselor Pacte de la Moncloa din octombrie 1977, primele dintr-o serie de acorduri negociate prin care politicienii, patronatul și liderii mișcării muncitorești se angajau să Întreprindă o vastă paletă de reforme: devalorizarea monedei, o politică a veniturilor, controlul cheltuielilor guvernamentale și reforma structurală a sectorului de stat, gigantic și aducător de pierderi. Moncloa și acordurile următoare (ultimul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pe propriii suporteri În chestiunea apartenenței la NATO, pe care acum o susținea 18. Aceste schimbări de direcție l-au Înstrăinat pe González de socialiștii tradiționali, care simțeau că partidul se abate de la străvechea linie marxistă 19. Dar pentru un politician votat În special de oameni prea tineri ca să-și amintească războiul civil și al cărui scop declarat era să surmonteze Înapoierea Spaniei (faimosul atraso, „decalajul” care afecta peninsula de la sfârșitul Epocii de Aur), vechea stângă ideologică reprezenta o piedică, nu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
partidul socialist local - clandestin și declarat anticapitalist cu doar câțiva ani Înainte - era acum forța politică dominantă, guvernând practic dintr-o poziție politică de centru. Regimurile lui Salazar și Franco au dispărut nu numai de la putere, ci și din amintire: politicieni dintr-o nouă generație se Întreceau pentru a câștiga susținerea unui electorat tânăr și „modern”. Acest fenomen are mai multe cauze. Prima, după cum am remarcat deja, este că, Îndeosebi În Spania, statul politic, și nu societatea În general, fusese cel
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
forță de muncă. Până și Portugalia lui Salazar ținea, evident, de sistemul capitalist internațional - deși Împrumutase din el ce era mai rău. Noua clasă de mijloc, Îndeosebi În Spania, Își modela ambițiile și garderoba după directorii, oamenii de afaceri, inginerii, politicienii și funcționarii publici din Franța, Italia sau Marea Britanie. Deși Înapoiate, societățile din sudul Europei aparțineau deja unei lumi din care voiau acum să facă parte cu drepturi egale, iar oportunitatea care li se oferea În această direcție era cel mai
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sau chiar independența națională deplină. Dar existau două mari tipuri. Provinciile bogate erau nemulțumite că sunt obligate să subvenționeze regiuni mai sărace din propriile țări, iar zonele istoric dezavantajate sau recent dezindustrializate erau Înfuriate de indiferența cu care le tratau politicienii naționali. În prima categorie se aflau Catalonia, Lombardia, Flandra belgiană, Baden-Württemburg și Bavaria În Germania și regiunea Ron-Alpi din sud-estul Franței (care, Împreună cu Île-de-France, furniza În 1990 aproape 40% din produsul intern brut al Franței). În a doua categorie intrau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
era minată de propriile realizări. Metehnele bine cunoscute ale mediilor politice locale - clientelismul, corupția, manipularea - despre care se crezuse că au dispărut printr-o mai bună guvernare a statelor-națiuni ieșeau din nou la suprafață, de această dată la scară continentală. Politicienii naționali deplasau prudent responsabilitatea publică pentru „euro-scandalurile” ocazionale pe umerii unei clase invizibile de „eurocrați” nealeși, a căror proastă reputație nu avea costuri politice. Între timp, bugetul exagerat al Comunității era apărat de beneficiarii și promotorii săi deopotrivă, În numele „armonizării
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
semnificativ, după cum jubilau oponenții ei cârcotași, mai ales În Marea Britanie. Efortul de a depăși fragmentarea continentului prin măsuri strict tehnice era evident politic, Însă Îi lipsea legitimitatea pe care o are un proiect politic tradițional, propus de o clasă de politicieni cunoscuți, aleși prin vot direct. În măsura În care „Europa” avea un țel distinctiv, strategia sa economică se baza Încă pe calculele și ambițiile anilor ’50. În ceea ce privește politica, tonul intervenționist și sigur al edictelor Comisiei Europene, Împreună cu felul autoritar și generos În care
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Chimistă și apoi specialistă În drept fiscal, a reușit să intre În parlament În 1959, câștigând un loc În districtul conservator Finchley, pe care a continuat să-l reprezinte până În 1992, când a intrat În Camera Lorzilor. Înainte de a devansa politicieni conservatori cu vechime și a ajunge În fruntea partidului În 1975, Margaret Thatcher era cunoscută În Marea Britanie drept ministrul Educației din guvernul Heath care a desființat laptele gratuit din școli pentru a atinge obiectivul reducerii bugetului. Decizia (luată după multe
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
un impediment pentru ascensiunea doamnei Thatcher - faptul că nu se sfia să frizeze și să Înfrunte nepopularitatea nu i-a dăunat În cadrul partidului, ba chiar a contribuit la farmecul ei. Iar farmecul era indubitabil. O gamă surprinzător de largă de politicieni experimentați din Europa și din Statele Unite au mărturisit, deși nu În public, că o găseau pe doamna Thatcher destul de sexy. François Mitterrand, un cunoscător În domeniu, considera că ea are „ochii lui Caligula și buzele lui Marilyn Monroe”. Putea să
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nu În public, că o găseau pe doamna Thatcher destul de sexy. François Mitterrand, un cunoscător În domeniu, considera că ea are „ochii lui Caligula și buzele lui Marilyn Monroe”. Putea să intimideze și să constrângă așa cum nu mai făcuse nici un politician britanic de la Churchill Încoace, dar era În același timp seducătoare. Din 1979 până În 1990, Margaret Thatcher a intimidat, constrâns (și sedus) electoratul britanic, impunând o revoluție politică. „Thatcherismul” Însemna multe lucruri: piață liberă, impozite reduse, libertatea inițiativei, privatizarea industriei și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lor față de intelighenția progresistă care domina anterior scena publică. Dar thatcherismul Însemna Înainte de toate „pumnul În masă” al unui guvern ferm. La sfârșitul anilor ’70 se discuta mult și aprins despre așa-zisa „neguvernabilitate” a Marii Britanii: impresia generală era că politicienii au pierdut controlul nu numai ca factori de decizie, ci și ca patronat sau forțe de ordine. Partidul Laburist, vulnerabil de obicei la acuzația că nu putea dirija economia, după „iarna vrajbei” a fost acuzat că nu putea să conducă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
au format un efemer Partid Social-Democrat care avea să fuzioneze ulterior cu liberalii, eternul partid terț al Marii Britanii. Cei mai mulți au rămas, deși cu mari emoții. Pesimismul lor era justificat. Condus de Michael Foot, un lider cu virtuți intelectuale, dar slab politician, partidul s-a prezentat la alegerile generale din 1983 cu o platformă jenant de anacronică, ce urmărea să anihileze nu numai thatcherismul, dar și multe dintre compromisurile guvernelor laburiste din trecut. Regatul Unit urma să părăsească arena economică internațională (și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]