16,923 matches
-
acțiuni ale firmelor subordonate, programate pentru privatizare. În țările recent ieșite din regimuri autoritare, situația era Întru câtva diferită. Sectorul public din Spania postfranchistă, de exemplu, chiar s-a mărit. Cheltuielile publice au crescut constant ca procent din PNB, fiindcă politicienii de centru aflați la guvernare Între 1976 și 1982 au continuat strategia vechiului regim: pentru a evita conflictele sociale, companiile falimentare erau pur și simplu transferate la stat. Nici nu aveau de ales: din varii motive, naționalizarea În această formă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Între 1976 și 1982 au continuat strategia vechiului regim: pentru a evita conflictele sociale, companiile falimentare erau pur și simplu transferate la stat. Nici nu aveau de ales: din varii motive, naționalizarea În această formă era preferată de muncitori, patronat, politicienii de la centru și autoritățile regionale deopotrivă. Oricum, unul dintre argumentele cele mai solide pentru reducerea sectorului public - că statul asistențial pe care acesta Îl personifica era prea costisitor pentru a fi menținut - nu era valabil În Spania, Portugalia sau Grecia
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
să reacționeze cu furie față de manifestul lor, „o scriere cu caracter antistatal, antisocialist, demagogic și abuziv”. Diferiții semnatari erau descriși - Într-un limbaj calchiat după procesele-spectacol ale anilor ’50 - drept „trădători și renegați”: „un lacheu și agent al imperialismului”, „un politician falit” și „un aventurier internațional”. Împotriva lor au fost dezlănțuite represalii și acte de intimidare: pierderea locurilor de muncă, imposibilitatea școlarizării pentru copiii lor, suspendarea permiselor de conducere, exilul forțat și retragerea cetățeniei, detenția, procesul și Încarcerarea. Tratamentul dur suferit
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
finanța economiile autarhice și a evita alegerile dificile. Miklós Németh, ultimul prim-ministru comunist al Ungariei, a recunoscut acest lucru câțiva ani mai târziu. Împrumutul de un miliard de mărci germane acordat de Bonn În octombrie 1987 și prezentat de politicienii vest-germani drept o contribuție la „reforma” economică maghiară a fost În realitate utilizat astfel: „Am cheltuit două treimi din el pe dobânzi și ce a mai rămas, pe importul de bunuri de consum, ca să atenuăm impresia de criză economică”. În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Ba chiar e posibil ca el să fi fost mai consecvent din punct de vedere ideologic decât unii predecesori: dacă Nikita Hrușciov e faimos pentru afirmația că, dacă ar fi britanic, i-ar vota pe conservatori, Gorbaciov Îl prefera, dintre politicienii străini, pe spaniolul Felipe Gonzáles, al cărui model social-democratic avea să-i pară, cu timpul, cel mai apropiat de al său. Lumea Își punea speranțele În Gorbaciov și pentru că opoziția internă din URSS era inexistentă. Numai partidul putea Îndrepta stricăciunile
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de la Început. Renunțând la monopolul de putere și inițiativă al partidului, Gorbaciov și-a redus Însă și propria influență. Ca urmare, el a fost obligat să formeze alianțe tactice și să afișeze o neutralitate prudentă În raport cu pozițiile extreme ale celorlați. Politicienii dintr-un sistem democratic cunosc necesitatea acestei poziții, cu tot disconfortul de rigoare. Însă, În ochii unei națiuni care trecuse prin 70 de ani de dictatură, aceste manevre Îl făceau pe Gorbaciov să pară slab. De la Începutul anului 1989, popularitatea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a 21% din populație. Așadar, cu mult Înainte de a pierde puterea, Gorbaciov ieșise din grațiile opiniei publice. Dar numai acasă: În alte părți, „Gorbimania” era În floare. În vizitele tot mai dese peste hotare, Gorbaciov era copleșit cu onoruri de politicienii vest-europeni și aclamat de mulțimi entuziaste. Către sfârșitul anului 1988, Margaret Thatcher, care se număra printre cei mai Înflăcărați suporteri ai lui Gorbaciov, a proclamat „sfârșitul” Războiului Rece. În Europa de Est această afirmație ar fi putut părea hazardată - dar și acolo
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
făceau la rândul lor iluzii. Repetând de atâtea ori că Ostpolitik avea ca efect reducerea tensiunilor față de Est, ajunseseră chiar să o creadă. Preocupați de „pace”, „ordine” și „stabilitate”, mulți vest-germani au sfârșit prin a Împărtăși punctele de vedere ale politicienilor din Est cu care veneau În contact. Egon Bahr, un proeminent social-democrat, explica În ianuarie 1982 (imediat după proclamarea legii marțiale În Polonia) că, așa cum germanii renunțaseră la dezideratul unității naționale de dragul păcii, polonezii ar trebui să renunțe la aspirațiile
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
multe În comun cu Belgradul și Stockholmul, cu Varșovia și Berlinul de Est șsublinierea Îmi aparțineț, decât cu Londra și Parisul”. Ulterior, a ieșit la lumină faptul că liderii PSD le făcuseră În mai multe rânduri declarații confidențiale și compromițătoare politicienilor est-germani aflați În vizită În Occident. Björn Engholm aprecia În 1987 politica internă a RDG drept „istorică”, iar În anul următor, colegul său Oskar Lafontaine promitea să facă tot posibilul pentru a tempera sprijinul vest-german pentru disidenții est-germani. „Social-democrații”, Își
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
abia mai târziu. Poate se cuvine totuși să facem aici o observație despre rolul Statelor Unite În această poveste. Est-europenii, În special cei din Berlinul de Est, erau perfect conștienți de rolul SUA În stăvilirea Uniunii Sovietice. Ei sesizau diferența dintre politicienii vest-europeni (pe care, În cea mai mare parte, nu Îi deranja existența comunismului câtă vreme erau lăsați În pace) și politicienii americani ca Ronald Reagan, care numeau deschis URSS un „imperiu al răului”. Solidaritatea a fost finanțată de Statele Unite și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cei din Berlinul de Est, erau perfect conștienți de rolul SUA În stăvilirea Uniunii Sovietice. Ei sesizau diferența dintre politicienii vest-europeni (pe care, În cea mai mare parte, nu Îi deranja existența comunismului câtă vreme erau lăsați În pace) și politicienii americani ca Ronald Reagan, care numeau deschis URSS un „imperiu al răului”. Solidaritatea a fost finanțată de Statele Unite și tot Statele Unite au oferit cele mai insistente Încurajări oficiale protestatarilor din Berlin și de oriunde - odată ce s-a văzut că aveau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
brusc pentru critici aduse superiorilor. În acest punct crucial, Elțîn, care avusese destule ocazii să constate cum orice schimbare reală era Înăbușită În fașă de birocrația de partid și de stat, a avut inteligența politică de a se reinventa ca politician rus: remarcându-se mai Întâi ca deputat reprezentând Federația Rusă după alegerile din martie 1990 și apoi ca președinte al Sovietului Suprem rus (Parlamentul rus). De pe această poziție influentă și vizibilă, Elțîn a devenit primul reformist al țării, părăsind demonstrativ
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
dar care ulterior se dovedise mai iscusit decât confrații săi la jocul politic democratic. După alegerile din iunie, el formase un guvern al Consiliului Național Slovac, dar stilul lui rebarbativ a divizat coaliția, iar locul i-a fost luat de politicianul catolic Ján Čarnogurský. Mečiar s-a separat de Opinia Publică Împotriva Violenței, formând Mișcarea pentru o Slovacie Democrată. Din toamna anului 1991 până În vara anului 1992, reprezentanții administrațiilor cehe și slovace au negociat Îndelung, căutând un punct de plecare pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de Opinia Publică Împotriva Violenței, formând Mișcarea pentru o Slovacie Democrată. Din toamna anului 1991 până În vara anului 1992, reprezentanții administrațiilor cehe și slovace au negociat Îndelung, căutând un punct de plecare pentru o Constituție descentralizată, federală, cum preferau cei mai mulți politicieni și votanți de ambele părți. Dar Mečiar, În căutarea unei baze pentru noul lui partid, a Îmbrățișat cauza naționalismului slovac (subiect pentru care nu manifestase până atunci prea mult interes). Slovacii, și-a informat el auditoriul, erau amenințați din toate
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
bun caz urmărind naiv mirajul suveranității, În cel mai rău caz nostalgici după statul-marionetă din timpul războiului. Klaus, culmea, nu Împărtășea prejudecățile liberale și nu se sinchisea defel de trecutul Slovaciei. Era, ca și Mečiar, un realist. Cei doi, acum politicienii cei mai puternici din regiunile lor, și-au petrecut următoarele săptămâni negociind deschis termenii unui tratat de țară pentru o Cehoslovacie federală. Un asemenea acord era greu de atins. Mečiar cerea dreptul de a bate monedă și de a contracta
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
tolerarea iresponsabilă a crimelor locale. Dar sfârșitul Iugoslaviei - asemănător cu descompunerea altor state foste comuniste - a fost opera oamenilor, nu a destinului. Iar responsabilitatea covârșitoare pentru tragedia iugoslavă trebuie căutată nu la Bonn sau În alte capitale străine, ci printre politicienii din Belgrad. Când a murit Iosip Broz Tito, În 1980, la vârsta de 87 de ani, Iugoslavia pe care el o asamblase În 1945 avea o existență reală. Republicile constituente erau entități separate În cadrul unui stat federal prezidat de reprezentanții
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
aveau cele mai bune slujbe și locuințe, precum și alte privilegii sociale. Pentru naționaliștii sârbi, Kosovo avea o semnificație istorică: era ultima fortăreață a Serbiei medievale În calea oștirilor turcești și locul unei bătălii istorice În 1389. Pentru unii intelectuali și politicieni sârbi, preponderența albanezilor În regiune era așadar o amenințare demografică și o provocare istorică - și amintea de faptul că În Bosnia Învecinată musulmanii deveniseră majoritari În locul sârbilor. Aceștia din urmă păreau că pierd teren În defavoarea minorităților altădată supuse, care beneficiaseră
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Miloševiæ sau omologul lui croat, Franjo Tudjman. Formând o nouă bază electorală, ei și-au aranjat ieșirea din comunism jucând o carte etnică indisponibilă În restul Europei - pe care au substituit-o dezideratului democrației. În Ucraina, Slovacia sau țările baltice, politicienii de după 1989 au putut face apel la independența națională pentru a lăsa În urmă trecutul comunist (clădind concomitent un stat nou și o democrație nouă), Însă ei nu aveau grija minorităților. În Iugoslavia, fragmentarea federației În republici constituente Însemna că
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
unei mulțimi de un milion de oameni, Miloševiæ i-a asigurat pe sârbii din regiune că „și-au recăpătat integritatea statală, națională și spirituală... Până acum, sârbii s-au simțit vinovați față de alții și față de ei Înșiși pentru că liderii și politicienii au avut o mentalitate de vasali. Situația a durat zeci de ani, dar astăzi, pe câmpul de luptă din Kosovo, putem spune că lucrurile s-au schimbat”. Câteva luni mai târziu, În urma unor ciocniri sângeroase Între poliție și demonstranți, soldate
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
deși nu reușise să obțină suspendarea tuturor sancțiunilor (acesta e motivul pentru care cooperase atât de prompt cu trupele americane În Bosnia), Iugoslavia nu mai era o paria. Dar, cum numele său era legat de o serie de eșecuri și politicienii naționaliști din Belgrad Îi reproșau compromisul cu „dușmanii”Serbiei, Miloševiæ a revenit la Kosovo. În primăvara anului 1997, raportorul ONU pentru drepturile omului din regiune, Elisabeth Rehn, semnala un dezastru iminent În provincia Kosovo: Belgradul persecuta majoritatea albaneză, respingând toate
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Miloševiæ va fi „personal răspunzător”), a președintelui francez Jacques Chirac și a secretarului general al NATO Javier Solana. Ca și Saddam Hussein câțiva ani mai târziu, Miloševiæ era la curent cu opiniile occidentale și convins că-i poate manipula pe politicienii străini. Nu era exclusiv vina lui. Flatat de vizitele frecvente ale unor diplomați americani - teribil de mândri de talentele lor de negociatori -, dictatorul iugoslav putea crede că era privit În Vest nu ca un dușman de moarte, ci ca un
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
celelalte țări. În fiecare etapă a intervenției internaționale, inițiativa le-a aparținut americanilor, o umilință În serie pentru aliații vest-europeni. Dar și americanii s-au mișcat Încet - În mare parte fiindcă mai-marii apărării americane nu voiau să riște și mulți politicieni americani continuau să creadă că țara lor nu avea nimic „de câștigat” din acest război. Desfășurarea trupelor NATO În aceste circumstanțe fără precedent - sau ideea că SUA ar putea interveni unilateral În treburile interne ale unui stat suveran cu care
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
publice au fost dezmembrate și redistribuite Între reprezentanții puterii, care extrăgeau și Își apropriau tot ce mișca sau Îi putea fi transferat legal unui proprietar particular. Rusia a fost cazul extrem, dar nici Ucraina nu era departe. Kucima și alți politicieni au câștigat alegerile cu sprijinul financiar uriaș al unor „oameni de afaceri” care nu făceau, practic, decât să dea un avans pentru avantajele obținute ulterior. În Ucraina postsovietică, după cum au Înțeles prea bine acești indivizi, puterea aducea bani, și nu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ruptura și dislocarea erau totale, iar democrația nemaivăzută. Sărac lipit, nesigur și plin de resentimente față de noua prosperitate afișată ostentativ de o minoritate, electoratul vârstnic - și mai puțin vârstnic - din Rusia și Îndeosebi din Ucraina era o pradă ușoară pentru politicienii autoritari. Dacă inventarea constituțiilor-model și a partidelor democratice În țările postcomuniste se dovedise destul de facilă, crearea unui electorat capabil de discernământ era cu totul altceva. Primele alegeri au favorizat mai peste tot alianțele liberale sau de centru-dreapta care facilitaseră răsturnarea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cărui platformă combina nostalgia iredentistă cu atacurile asupra minorității maghiare și afișa un antisemitism deschis. În alegerile prezidențiale din decembrie 2000, unul din trei votanți români a optat pentru Tudor; singura alternativă era fostul aparatcic Ion Iliescu 18. Chiar și politicienii naționaliști care Își Începuseră cariera În calitate de critici ai comunismului - cazul mișcării „național-patriotice” ruse Pamiat („Memorie”) - au alunecat cu destulă ușurință spre o simpatie simbiotică pentru trecutul sovietic, Îmbinând resentimentul naționalist cu nostalgia pentru moștenirea sovietică și monumentele ei. Același amalgam
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]