18,686 matches
-
ținut un discurs În care a calificat regimul comunist drept „ilegitim și criminal“. Totul Într-un vacarm neînchipuit, stârnit de grupul României Mari, În frunte cu Vadim, care a Înțeles astfel să apere până la capăt memoria comunismului. Parlamentarii P.S.D. au tăcut, deși membri de seamă ai lor, Iliescu În primul rând, au fost incriminați de raport; nu au vrut Însă să se prezinte ca urmași ai defunctului partid. S-a remarcat că România este singura țară care a condamnat În mod
România ţară de frontieră a Europei - ediţia a IV-a by Lucian Boia () [Corola-publishinghouse/Memoirs/587_a_1291]
-
înainte, la New York, versiunea de lucru, care m-a oripilat în secret, dar pe drumul de întoarcere la Mercer în limuzina de serviciu n-am încetat să-l laud până când Jayne, fierbând și privind drept înainte, mi-a spus „Mai tacă-ți gura acum, te rog“. În seara aceea, în limuzină, mi-am dat seama că Jayne era în fond o persoană simplă, privată, o femeie care avusese șansa să reușească într-o carieră care i se părea prea rapidă și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
în garaj, îmi spuse: - Te-ai descurcat foarte bine acolo. - Jay, are șase ani și crede că pasărea-păpușă e vie, i-am spus exasperat. Zi-mi, vrei să mă-ntorc acolo și să mă ocup de asta sau vrei să taci din gură și să tragi o linie cu mine? - Tu chiar nu te pricepi la chestia asta, nu-i așa? - La ce? Să dau un chef de groază? - Nu. Să fii însurat. Să fii tată. - O, e OK să fii
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
dat seama că întreaga scenă a suburbiei era o mare idee a ta. Apropo, zise el, arătând spre scheletul de plastic care atârna de grindă, așa arată casa asta în mod normal? - Da, lui Jayne îi place la nebunie. A tăcut câteva clipe. - Adică dormi tot pe canapea? - E doar camera de oaspeți și nu-i decât o fază - da’ ia stai, cum de știai? A tras din țigară, dezbătând dacă să-mi spună sau nu. - Jay? am insistat. De ce crezi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
întrebat. Tipul în costumul Armani stropit cu bulion. - Habar n-am. Un student de-al tău? Unul dintre nenumărații tăi fani? Ce-ți pasă? - Păi...nu l-am recunoscut, am bâiguit. Credeam... - Ce credeai? Că-l cunoști? - Nu contează. Am tăcut și m-am gândit o vreme. Și ai aflat până la urmă ce s-a întâmplat în camera lui Sarah? am întrebat cu blândețe. Pentru că, Jayne, eu cred că ea a făcut-o. Am lăsat o pauză de efect. Însă mie
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
fost în bucătărie astă-noapte?!? - Da. Se drogau în bucătăria noastră, Bret. A recitat replica asta cu aceeași mină războinică, cu mâinile în șold. - Iubito, ascultă, poate s-au consumat droguri, dar sunt convins că în liniște și cu discreție. Am tăcut neputincios. - Și mai știu că și tu consumi. Ceva i-a rămas în gât, sarcasmul i se evaporase și se întoarse din nou cu spatele. A lăsat capul în jos. Am observat că avea o mână încleștată strâns. Puteam auzi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
Omar frecă cu palma peretele casei (m-am cutremurat) apoi s-a șters pe pantaloni. - Arată ca niște urme de... gheare, zise el. - Adică o sculă? am întrebat. Ce-i aia urmă-de-gheară? - Nu - ca și cum scurmă vreaun animal. După care Omar tăcu. Dar nu știu cum s-a urcat animalul ăsta - sau ce-o fi fost - tocmai acolo sus. - Cine a locuit aici înainte? am întrebat. Poate e normal să se scorojească. Apoi le-am adus aminte de ploile puternice de la sfârșitul lui august
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
ei - când mă întorsesem s-o conduc pe Sarah spre cea mai apropiată bancă - menționase numele de Maer Cohen. Când am auzit rostit numele acela m-am întors brusc spre ei și doi dintre băieți i-au făcut semn să tacă celui care spusese numele. Au observat expresia mea de uimire și au adoptat poza aceea detașată. Poză adoptată în ciuda faptului că Maer Cohen era un băiat ca ei, de vârsta lor, un băiat care locuia doar la câteva minute de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
crezut că o să mi se facă iarăși rău, dar când am coborât, nu era decât Victor care zgâria ușa de la bucătărie, vrând să-l las înăuntru, dar apoi se răzgândi. M-am uitat pe fereastră după mașină, dar strada era tăcută în seara asta, ca întotdeauna, nimeni nu era afară. Ce puteam să le spun lui Jayne sau Robby și Sarah ca să mă creadă? Orice aș fi vrut să le spun despre ceea ce mi se întâmplase n-ar fi servit decât
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
noastră relație era reconfigurată. Visul se destrăma. Nadine sorbea din pahar și se uita fix spre un punct invizibil din întuneric. Verdeața foșnea în jurul nostru. Am evitat să mă uit la ea și m-am ridicat în picioare. Nadine fusese tăcută atât de mult încât nu credeam că va observa, dar capul îi tresări în momentul în care m-am mișcat; m-a apucat de braț, trăgându-mă spre ea. Mă fixa intens acum - ochii îi sângerau de teamă - și a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
ca răspuns, simțindu-mi gâtul inflamat. - Mi-a spus să-l strig așa de-acum înainte. Continuau să șușotească. Nu puteam decât să mă zgâiesc la păpușa aceea. De afară, ca la comandă, l-am auzit pe Victor lătrând, apoi tăcu. - Terby e viu, tati? (Haide, uită-te la tăietura din palmă. A greșit mâna, Bret. Voia mâna care ținea pistolul, dar te-a ciupit de cealaltă mână.) - De ce? am întrebat, ezitant. Tu crezi că e viu? Îmi tremura vocea. A
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
confirmat că nu există nimeni cu numele de Clayton - nici ca nume, nici ca prenume, nici ca al treilea nume - care să fie înscris la noi. Nu era doar informația, ci mai ales tonul ei care m-a făcut să tac: ar fi trebuit să știu din primul moment în care venisem la Registratură că a da de Clayton era dificil dacă nu imposibil. Investigația secretarei îmi dăduse un anume răspuns, însă un alt început fals mi se deschidea. M-am
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
contopească cu întrebările lui. Îi simțeam îndoielile în timp ce rămase rigid în fața mașinii. Îl imploram să se miște. Trebuie să te supui, îl imploram. Trebuie să-mi dai altă șansă. Scriitorul era pe cale să sâsâie ceva, dar l-am făcut să tacă. Apoi, ca și cum m-ar fi auzit, Robby își târî picioarele, forțându-se să zâmbească. Își luă ghiozdanul de pe umăr înainte de a deschide ușa din dreapta. - Care-i treaba? Zâmbea larg în timp ce își puse ghiozdanul jos. După ce s-a așezat a închis
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
de contur. Am simțit din nou greutatea de pe piept. Robby vorbea în întuneric: - Tată, cred că e cineva în casă. Robby se întinse spre veioza de pe noptieră. Robby a aprins veioza. Dincolo de pleoapele mele închise ardea o lumină portocalie. Robby tăcu. Contempla ceea ce vedea. Imaginea contemplată alungă momentan frica și o înlocui cu o curiozitate nesuferită. Tăcerea lui era cauzată de ebrietatea mea. Din nou greutatea de pe piept. - Tată, zise încet Robby. - Robby, am oftat. - Tată, e ceva pe tine. Am
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
Dacă e ceva în casă, nu cred că o să rezist. Am ezitat, după care m-am îndreptat cu pași grăbiți spre ușa de la intrare. Am introdus cheia în broască. Am deschis ușa de la intrare. Am intrat pe hol. Casa era tăcută. Miller era lângă mine. - Unde au avut loc evenimentele culminante? am fost întrebat. Cei trei bărbați așteptau să-i ghidez spre coridorul cu aplice pâlpâitoare, în dormitorul matrimonial care fusese invadat, prin camera de zi care era acum camera de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
să desfac hârtia în care era învelit hamburgerul, apoi l-am dus la gură și am mușcat o bucățică mică. Robby stătea în fața mea, dar n-am putut să mă uit la el sau să spun ceva. El era la fel de tăcut. Când l-am privit își dăduse jos ochelarii și mă fixa foarte trist. Am început să plâng în timp ce mestecam și mi-am șters fața în timp ce încercam să înghit. Tot ce-am putut îngăima înainte de a-mi întoarce capul a fost
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
important, avem scriitori foarte buni - îmi „dezvolt”, pe un ton doar aparent ironic, nedumerirea și amărăciunea, însă vorbesc tot pentru mine, pentru că femeia s-a retras, zâmbind, la colegele de la casierie. O scenă ridicolă, pe care mi-o asum integral. Tac și număr cărțile autorilor albanezi, destul de multe... Librăria Mollat e fabuloasă. Autori și titluri care te intimidează. Cum să mai înghesui lumea cu scrisul tău? Săli și compartimente dintre cele mai bizare: chiromanție, alimentarea câinilor, creșterea florilor, vampirism, magie etc.
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
doar 20 de ani, dă un interviu în germană unui post de televiziune. Lasha a prins Trenul Literaturii în ultima clipă, înlocuindu-l pe un scriitor mai în vârstă, care a abandonat din motive de sănătate. Tânărul georgian este destul de tăcut, nu l-am văzut să participe la discuții și nici să citească în fața publicului, iar în discuții particulare se recomandă cu multă încredere drept dramaturg. Mi-a spus că îi place mult Eugen Ionesco. „Scrii teatru absurd?” - l-am întrebat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
respingere - No, I can’t believe, I can’t imagine!. Și Andrei Bodiu a avut mari probleme când a încercat să dea un scurt telefon la Brașov. Când e surprins, nedumerit sau derutat de ceva, Andrei te privește intens și tace... Mergem la o expoziție de tipărituri și cărți vechi. Obișnuita cuvântare introductivă, interminabilă, cu traduceri în engleză și franceză, deși nu este nevoie de așa ceva - toate exponatele au comentarii bilingve. Urmează o vizită într-o galerie de ambre - fabuloasă. Toată lumea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
Moldova Sovietică erau interzise cărțile românești, cum limba română era exilată la bucătărie, cum jumătate dintre materiile studiate la universitate se predau în limba rusă, deși eu mă pregăteam pentru o carieră de ziarist care scrie în limba română... Publicul tace și ascultă. Ajung cu discursul meu până acolo că le sugerez să revină, prin referendum, la vechea denumire a orașului - Königsberg, pentru că astfel vor atrage mai multe investiții și vor scăpa de sărăcie. Nici o reacție, stau liniștiți și mă ascultă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
prea multe, îi impunea însă prezența noastră în Trenul Scriitorilor. Avusese grijă să se informeze din timp și să aibă inițiativa acestei întâlniri, susținută de dl State - un prosper om de afaceri basarabean, însurat cu o rusoaică - femeia, sobră, a tăcut tot timpul, nevorbind română, ci doar încuviințând la frazele pe care i le mai traducea soțul. Am spus „sentimente amestecate”, pentru că exista, cred, și o anumită conștiință, inegal distribuită, a limitelor, a frânelor, pe care cei prezenți și le impuneau
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
le soarbe până la genunchi, colțul inimii mi-l izbește, pe gură îmi dansează. Ceea ce nu e fără Timp este, ca amintirea. E asemenea văzului mâinilor, asemenea auzului ochilor. ... Ieși din cort, prietene, să stăm față în față, privindu-ne, să tăcem împreună, mereu întrebându-ne în sine celălalt dacă e... Un elogiu, poate, o „presimțire” a divinității, a Zeului, căruia „îi dă ocol”, așa cum face Rilke („Ich kreise um Gott, um den uralten Turm...” - „Eu îi dau ocol lui Dumnezeu, străvechiul
(Memorii II). In: Sensul vietii by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2354_a_3679]
-
așa cum o va face în 11 Elegii, o încercare de definire „a Sa”, a Zeului - „ceea ce nu e pretutindenea este”, de fapt singura afirmare a unei „posibile” Existențe, în acest poem. Nesiguranța persoanei, a realității esențiale ce e ființa: „...să tăcem împreună, mereu întrebându-ne celălalt dacă e”. Desigur, există mai multe ars poetice în arta mare a lui Nichita, dar, lângă mine - sau, dacă vreți, cu anii în care am trăit în deplină solidaritate nu numai socială, profesională, dar și
(Memorii II). In: Sensul vietii by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2354_a_3679]
-
muncii, cu o legislație ce apără produsele acestei munci”, or, acel manuscris, am repetat de câteva ori, „este produsul muncii mele și proprietatea mea în consecință”. În acel moment a intervenit Pleșiță, pe care l-am cunoscut cu acea ocazie, tăcut până atunci și lăsându-i pe adjuncții săi să mă „înghesuie”, care, cu un surâs și jucând pe insul degajat, a declarat că „la urma-urmei, aveam dreptate”. Era un bărbat nu înalt, cu părul argintiu, cu o față oarecare, nu
(Memorii II). In: Sensul vietii by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2354_a_3679]
-
la urma-urmei, aveam dreptate”. Era un bărbat nu înalt, cu părul argintiu, cu o față oarecare, nu neplăcută și, cum erau cu toții în civil, nu mi-am dat seama cine e și ce grad poartă. De cum a luat cuvântul au tăcut cu toții și fețele li s-au destins - din aceasta am dedus că el „e șeful”. Mi s-a dat voie să plec, unul din colonei mi-a purtat manuscrisul gros până la ieșire. Urma să-l văd pe același Pleșiță, după
(Memorii II). In: Sensul vietii by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2354_a_3679]