18,277 matches
-
fel sau altul rude cu căpitanul Parker. Acest grup de voluntari făcea parte din „grupa de pregătire” a Lexingtonului, o tehnică de organizare a milițiilor locale datând de pe vremea Puritanilor, și nu ceea ce avea să fie denumită "companie de minutemen". Căpitanul Parker era conștient că era depășit în confruntare și nu era pregătit să-și riște forțele. S-a spus mai târziu că Parker ar fi spus atunci niște cuvinte care astăzi sunt gravate în piatră pe locul bătăliei: „Rămâneți pe
Bătăliile de la Lexington și Concord () [Corola-website/Science/321262_a_322591]
-
dar relatările nu sunt sigure (ar fi putut fi și locotenentul William Sutherland), a trecut în față, și-a ridicat sabia, și a cerut mulțimii adunate să se împrăștie, și le-ar fi cerut și: „puneți armele jos, rebeli nenorociți!” Căpitanul Parker le-a spus, la rândul său, oamenilor lui să se împrăștie și să meargă acasă, dar, din confuzie, din cauza strigătelor din jur și a slăbiciunii glasului lui Parker, unii nu l-au auzit, unii au plecat foarte încet, și
Bătăliile de la Lexington și Concord () [Corola-website/Science/321262_a_322591]
-
că trupele regulate trag doar cu pulbere, fără proiectile, dar când au realizat care e situația, puțini voluntari au reușit să încarce armele și să răspundă la foc. Restul au fugit. Trupele regulate au șarjat apoi la baionetă. Jonas, vărul căpitanului Parker a fost depășit. Opt massachusettseni au fost uciși și zece răniți; un singur soldat britanic din Regimentul 10 Infanterie a fost rănit. Cei opt coloniști uciși au fost John Brown, Samuel Hadley, Caleb Harrington, Jonathon Harrington, Robert Munroe, Isaac
Bătăliile de la Lexington și Concord () [Corola-website/Science/321262_a_322591]
-
voluntarilor a continuat să crească, companiile de "minutemen" alăturându-li-se acolo. Când soldații au ajuns în satul Concord, Smith i-a împărțit în grupe care să îndeplinească ordinele lui Gage. Compania de grenadieri a Regimentului 10 în frunte cu căpitanul Mundy Pole a asigurat South Bridge (Podul de Sud), în timp ce șapte companii de infanterie ușoară în frunte cu căpitanul Parsons, circa 100 de oameni, au asigurat North Bridge (Podul de Nord) în apropiere de forțele lui Barrett. Căpitanul Parsons a
Bătăliile de la Lexington și Concord () [Corola-website/Science/321262_a_322591]
-
Smith i-a împărțit în grupe care să îndeplinească ordinele lui Gage. Compania de grenadieri a Regimentului 10 în frunte cu căpitanul Mundy Pole a asigurat South Bridge (Podul de Sud), în timp ce șapte companii de infanterie ușoară în frunte cu căpitanul Parsons, circa 100 de oameni, au asigurat North Bridge (Podul de Nord) în apropiere de forțele lui Barrett. Căpitanul Parsons a luat patru companii din Regimentele 5, 23, 38 și 52 până la drum, la depărtare de North Bridge în căutarea
Bătăliile de la Lexington și Concord () [Corola-website/Science/321262_a_322591]
-
frunte cu căpitanul Mundy Pole a asigurat South Bridge (Podul de Sud), în timp ce șapte companii de infanterie ușoară în frunte cu căpitanul Parsons, circa 100 de oameni, au asigurat North Bridge (Podul de Nord) în apropiere de forțele lui Barrett. Căpitanul Parsons a luat patru companii din Regimentele 5, 23, 38 și 52 până la drum, la depărtare de North Bridge în căutarea fermei lui Barrett, unde informațiile sugerau că se găsesc proviziile. Două companii din Regimentele 4 și 10 au fost
Bătăliile de la Lexington și Concord () [Corola-website/Science/321262_a_322591]
-
informațiile sugerau că se găsesc proviziile. Două companii din Regimentele 4 și 10 au fost puse să păzească ruta de întoarcere și o companie din Regimentul 43 a rămas de pază la pod. Aceste companii, aflate sub comanda relativ neexperimentatului căpitan Walter Laurie, știau că sunt depășite numeric de cei peste 400 de voluntari aflați la doar câteva sute de metri depărtare. Căpitanul Laurie, îngrijorat, a trimis un curier la Smith cerând întăriri. Folosind informațiile detaliate date de spionii loialiști, companiile
Bătăliile de la Lexington și Concord () [Corola-website/Science/321262_a_322591]
-
o companie din Regimentul 43 a rămas de pază la pod. Aceste companii, aflate sub comanda relativ neexperimentatului căpitan Walter Laurie, știau că sunt depășite numeric de cei peste 400 de voluntari aflați la doar câteva sute de metri depărtare. Căpitanul Laurie, îngrijorat, a trimis un curier la Smith cerând întăriri. Folosind informațiile detaliate date de spionii loialiști, companiile de grenadieri au căutat provizii militare în micul oraș. Când au ajuns la taverna lui Ephraim Jones, de lângă arestul de pe drumul South
Bătăliile de la Lexington și Concord () [Corola-website/Science/321262_a_322591]
-
Dealul da fost ocupat de cinci companii de "minutemen" și de încă cinci de voluntari din Acton, Concord, Bedford și Lincoln, în timp ce soseau din ce în ce mai multe grupuri de oameni, totalizând cel puțin 400 de oameni împotriva companiilor de infanterie ușoară ale căpitanului Laurie, o forță de 90-95 de soldați. Barrett a ordonat localnicilor din Massachusetts să formeze o linie lungă pe două rânduri pe drumul ce ducea la pod, după care a cerut o nouă consultare. Privind North Bridge din vârful dealului
Bătăliile de la Lexington și Concord () [Corola-website/Science/321262_a_322591]
-
a ordonat localnicilor din Massachusetts să formeze o linie lungă pe două rânduri pe drumul ce ducea la pod, după care a cerut o nouă consultare. Privind North Bridge din vârful dealului, Barrett, lt. Col. John Robinson din Westford și ceilalți căpitani au discutat alternativele. Căpitanul Isaac Davis din Acton, ai cărui soldați sosieră mai târziu, și-a declarat disponibilitatea să apere un alt oraș decât al lui, declarând „nu mă tem să plec, și nu am niciun om căruia să-i
Bătăliile de la Lexington și Concord () [Corola-website/Science/321262_a_322591]
-
Massachusetts să formeze o linie lungă pe două rânduri pe drumul ce ducea la pod, după care a cerut o nouă consultare. Privind North Bridge din vârful dealului, Barrett, lt. Col. John Robinson din Westford și ceilalți căpitani au discutat alternativele. Căpitanul Isaac Davis din Acton, ai cărui soldați sosieră mai târziu, și-a declarat disponibilitatea să apere un alt oraș decât al lui, declarând „nu mă tem să plec, și nu am niciun om căruia să-i fie teamă”. Barrett le-
Bătăliile de la Lexington și Concord () [Corola-website/Science/321262_a_322591]
-
împiedica înaintarea coloniștilor, dar maiorul Buttrick a început să strige la soldați să nu mai distrugă podul. "Minutemanii" și milițiile au avansat în coloană către infanteria ușoară, rămânând pe drum, deoarece el era înconjurat de apele revărsate ale râului Concord. Căpitanul Laurie a luat atunci o hotărâre tactică nefericită. Întrucât cererile de ajutor nu dăduseră rezultat, le-a cerut soldaților săi să formeze posiții de „foc de stradă” în spatele podului într-o coloană perpendiculară pe râu. Această formație era potrivită pentru
Bătăliile de la Lexington și Concord () [Corola-website/Science/321262_a_322591]
-
au tras imediat după aceea în râu și grupul din față, crezând probabil că s-a dat ordin de tragere, a tras o salvă neregulată înainte de a putea fi opriți de Laurie. Doi minutemen din Acton, soldatul Abner Hosmer și căpitanul Isaac Davis, erau în fruntea coloanei ce mărșăluia spre pod și au murit pe loc. Alți patru oameni au fost răniți, dar milițiile s-au oprit doar când maiorul Buttrick a strigat: „Foc, pentru Dumnezeu, soldații mei, foc!” În acest
Bătăliile de la Lexington și Concord () [Corola-website/Science/321262_a_322591]
-
depășite numeric și tactic. În lipsa unei conduceri eficiente și speriați de numărul superior al dușmanului, soldații demoralizați și neexperimentați și-au abandonat răniții și s-au refugiat în apropierea companiilor de grenadieri care soseau dinspre centrul satului, izolându-i pe căpitanul Parsons și pe companiile sale care căutau arme la ferma lui Barrett. Coloniștii au fost și ei uimiți de succesul repurtat. Nimeni nu credea că vreuna din părți va deschide focul asupra celeilalte. Unii au avansat; mai mulți s-au
Bătăliile de la Lexington și Concord () [Corola-website/Science/321262_a_322591]
-
din Bedford după o ambuscadă reușită lângă limita dintre Lincoln și Lexington, dar pierderile britanicilor creșteau cu fiecare ciocnire și erau amplificate de tirul persistent la distanță, iar soldații extenuați începeau să-și epuizeze muniția. După ce au trecut în Lexington, căpitanul Parker, conform unei singure surse (memoriile lui Ebenezer Munroe din 1824), a așteptat pe un deal cu Grupa de Pregătire Lexington readunată, cu unii răniți bandajați din ciocnirea anterioară din Lexington. Aceștia, conform acestei relatări scrisă cu doar trei ani
Bătăliile de la Lexington și Concord () [Corola-website/Science/321262_a_322591]
-
a mamei și a fraților săi. Bine păzit, M. de Schaller - însoțit de servitorul său M. François - inspectează locația viitoarei mări pentru a verifica soliditatea zonei și să stabilească amplasamentul porturilor. Printre cei care îl însoțesc, comandând muncitorii, se numără căpitanul Hardigan, locotenentul Villette și responsabilul cu logistica Nicol. În final, încrederea arogantă în potențialul oamenilor de a controla și redesena lumea este zdruncinată de un cutremur cataclismic, al cărui rezultat îl constituie tocmai formarea unei asemenea mări. "", a cărei acțiune
Invazia mării () [Corola-website/Science/321320_a_322649]
-
de Jules Verne apărut în 1891. Opera a fost serializată în "Magasin d'éducation et de récréation" al editorului Hetzel între 1 ianuarie și 15 decembrie, apoi a fost publicată în volum cartonat în același an. este tânăra soție a căpitanului John, un marinar având 29 de ani la începutul narațiunii și care pleacă din orașul San Diego într-o călătorie spre Singapore. Micul lor fiu, Wat, moare la puțin timp după plecarea lui John, ceea ce o face pe soția lui
Doamna Branican () [Corola-website/Science/321318_a_322647]
-
înființa un orfelinat și pentru a sponsoriza o serie de expediții menite să dea de urma soțului ei dispărut. Expedițiile se dovedesc în cele din urmă a avea succes, una dintre ele găsind pe o insulă urme ale naufragiului vasului căpitanului John. Acolo sunt regăsite cadavrele unei părți a echipajului, restul reușind să plece înapoi pe mare și să ajungă în Australia, unde este capturat de un trib de indigeni. Singurii supraviețuitori în mâinile canibali, John Branican și Harry Felton, sunt
Doamna Branican () [Corola-website/Science/321318_a_322647]
-
orice pentru a găsi urmele soțului ei. Este una dintre rarele ocazii în care într-un roman vernian femeia ocupă rolul eroului, din acest punct de vedere cartea de față putân fi comparată cu "Ținutul blănurilor" (Paulina Barnett) și "Copiii căpitanului Grant" (Lady Glenarvan). Căutarea ființei iubite este tema comună împărtășită de acest roman și de "Copiii căpitanului Grant". Pe lângă aceasta, se regăsește tema nebuniei, prezentă deja în romane cum sunt "Căpitanul Hatteras" (1866), "Un oraș plutitor" (1871) și "Casa cu
Doamna Branican () [Corola-website/Science/321318_a_322647]
-
vernian femeia ocupă rolul eroului, din acest punct de vedere cartea de față putân fi comparată cu "Ținutul blănurilor" (Paulina Barnett) și "Copiii căpitanului Grant" (Lady Glenarvan). Căutarea ființei iubite este tema comună împărtășită de acest roman și de "Copiii căpitanului Grant". Pe lângă aceasta, se regăsește tema nebuniei, prezentă deja în romane cum sunt "Căpitanul Hatteras" (1866), "Un oraș plutitor" (1871) și "Casa cu aburi" (1880, cu enigmaticul personaj al "Flăcării rătăcitoare") și pe care Jules Verne o va aborda din
Doamna Branican () [Corola-website/Science/321318_a_322647]
-
fi comparată cu "Ținutul blănurilor" (Paulina Barnett) și "Copiii căpitanului Grant" (Lady Glenarvan). Căutarea ființei iubite este tema comună împărtășită de acest roman și de "Copiii căpitanului Grant". Pe lângă aceasta, se regăsește tema nebuniei, prezentă deja în romane cum sunt "Căpitanul Hatteras" (1866), "Un oraș plutitor" (1871) și "Casa cu aburi" (1880, cu enigmaticul personaj al "Flăcării rătăcitoare") și pe care Jules Verne o va aborda din nou în "Castelul din Carpați" (1892) și "În fața steagului" (1896). Dar tema centrală a
Doamna Branican () [Corola-website/Science/321318_a_322647]
-
câteva studii geologice și mineralogice independente pe Insulele Kerguelen, iar acum se află în portul Christmas-Harbour în căutarea unei nave pentru a pleca înapoi în Statele Unite ale Americii. Goeleta "Halbrane" este una dintre primele nave care ajung în port, iar căpitanul acesteia, Len Guy, cam fără tragere de inimă, este de acord să-l ia pe Jeorling la bordul navei. Pe mare, se întâlnesc cu un aisberg rătăcitor care avea un cadavru pe ea, care se dovedește a fi un marinar
Sfinxul ghețarilor () [Corola-website/Science/321321_a_322650]
-
un aisberg rătăcitor care avea un cadavru pe ea, care se dovedește a fi un marinar de pe goeleta "Jane" (nava din romanul "Aventurile lui Arthur Gordon Pym"). Câteva notițe găsite asupra mortului indică faptul că el și mulții alții, inclusiv căpitanul de pe "Jane", William Guy, au supraviețuit tentativei de asasinat de pe Tsalal. Guy, care îi povestise anterior lui Jeorling despre Pym, se dovedește a fi fratele lui William Guy. El decide să vină în ajutorul echipajului de pe "Jane". După ce se aprovizionează
Sfinxul ghețarilor () [Corola-website/Science/321321_a_322650]
-
ajungă singuri la mările libere și condamnându-i pe cei părăsiți la perspectiva îngrozitoare a iernării în Antarctida. La scurt timp după acest incident, cei lăsați în urmă capturează o barcă indigenă care plutește pe ape. În ea se află căpitanul William Guy și patru supraviețutori ai echipajului lui "Jane", în stare de inconștiență și foarte aproape de o moarte prin înfometare. Peters îi aduce la țărm, iar oamenii de pe "Halbrane" îi ajută să își revină în puteri. William Guy își spune
Sfinxul ghețarilor () [Corola-website/Science/321321_a_322650]
-
au desfășurat mai multe romane ale lui Jules Verne, cum este cazul în "De la Pământ la Lună", "Întâmplări neobișnuite", "Testamentul unui excentric" și "Stăpânul lumii". În unele romane, el reprezintă punctul de pornire ("Robur Cuceritorul", "César Cascabel") sau de terminare ("Căpitan la cincisprezece ani"), sau doar o etapă a călătoriei ("Ocolul Pământului în 80 de zile"). De fiecare dată însă, Verne prezintă la modul general istoria și geografia locurilor, fie apelând la un joc pentru a străbate cât mai mult din
Nord contra Sud () [Corola-website/Science/321315_a_322644]