KorAP: Find »[drukola/base=politician & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...674 675 676 677 >

16,923 matches

Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286

politica parlamentară ( În cazul lui Kis, ca lider al liber-democraților), pentru a reveni apoi la viața academică după câțiva ani agitați petrecuți În arena publică. Însă majoritatea intelectualilor din opoziție din perioada comunistă nu au reușit să se metamorfozeze În politicieni sau figuri publice (cel mult În simboluri ale tranziției), iar mulți dintre cei care au Încercat s-au dovedit ineficienți. Václav Havel a fost unica excepție, dar nici măcar el nu a reușit pe deplin. Cum spunea ironic Burke despre cu

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
ce trebuia făcut cu foștii membri ai Partidului Comunist și șefii miliției? Dacă nu erau acuzați de vreo crimă anume, trebuiau ei să suporte vreo pedeapsă pentru faptele lor trecute? Să li se permită participarea la viața publică, În calitate de polițiști, politicieni sau chiar prim-miniștri? De ce nu? La urma urmei, mulți contribuiseră activ la răsturnarea propriului regim. În caz contrar, dacă erau Însă impuse restricții asupra drepturilor civile sau politice ale unor astfel de oameni, cât timp ar fi trebuit să

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
oameni pe care regimul spera să-i oblige să colaboreze. Printre ele se aflau și numele unor faimoși scriitori cehi, dintre care unii nici măcar nu trăiau În țară. Listele poliției secrete au ajuns curând În presă, publicate și mediatizate de politicieni și candidați la parlament care sperau să Își discrediteze oponenții. Noroiul Împroșcat În toate părțile l-a stropit chiar și pe Havel, cândva candidat la recrutarea În rețeaua de spioni a poliției. și, așa cum avertizaseră unii critici, dacă dosarele poliției

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
și lingvistică și pe afirmația neplauzibilă că, detașându-se de Franța, insula ar Înflori. Dar, ca și ETA, naționaliștii corsicani, cu apetitul lor pentru violență (și răfuieli Între clanuri), nu au atras decât puțini adepți. Specificul Franței este că, În vreme ce politicienii și comentatorii din toată Europa exaltau acum, cel puțin formal, autonomia și guvernarea locală, la Paris orice zvâcnire de separatism regional provoca pe tot spectrul politic un val de dispreț neoiacobin. În plus, provinciile franceze cu cel mai pronunțat caracter

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
slovacilor din fosta Cehoslovacie - mergând până la colaborarea cu ocupantul În al doilea război mondial, În speranța că de la masa nazistă vor pica oarece firimituri de autonomie separatistă. Dar În anii ’60 rolurile s-au inversat: Flandra era prezentată acum de politicienii naționaliști nu după imaginea Slovaciei Înapoiate și defavorizate, ci mai degrabă ca Slovenia (sau, cum poate le-ar fi plăcut, Lombardia) - o națiune modernă și dinamică Încătușată Într-un stat anacronic și disfuncțional. Aceste două fațete ale identității flamande autoatribuite

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Leuven - o versiune neașteptat de șovinistă și provincială a protestelor studențești care aveau loc În alte părți - au dărâmat un guvern și au antrenat o serie de modificări constituționale (șapte În total) În următorii 30 de ani. Deși concepute de politicienii moderați ca niște concesii pentru a-i liniști pe separatiști, noile aranjamente instituționale din Belgia erau pentru aceștia din urmă doar un act preliminar al separării finale. Până la urmă, nici una din părți nu și-a atins scopul, iar statul unitar

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
În Antwerpen și În unele suburbii de limbă olandeză din nordul capitalei Bruxelles, partidele flamande mai tradiționale s-au simțit obligate să adopte și ele poziții intolerante ca să nu rămână mai prejos. În mod asemănător, În Valonia și la Bruxelles, politicienii din partidele francofone obișnuite au adoptat o linie „comunitară” mai radicală pentru a-i satisface pe alegătorii valoni revoltați de ascendentul flamanzilor În politică. Până la urmă, toate partidele clasice s-au scindat pe criterii comunitare și lingvistice: În Belgia, creștin-democrații

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
s-au scindat pe criterii comunitare și lingvistice: În Belgia, creștin-democrații (din 1968), liberalii (din 1972) și socialiștii (din 1978) există fiecare În dublu exemplar - un partid pentru fiecare comunitate lingvistică. Inevitabil, falia dintre cele două comunități s-a adâncit: politicienii vorbesc acum numai pentru „ai lor”2. Domolirea separatiștilor lingvistici și regionali a avut așadar un preț ridicat. În primul rând un cost economic. Nu Întâmplător, Belgia avea la sfârșitul secolului XX cea mai mare datorie publică (raportată la PIB

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
fost implementate reformele constituționale, problema separatistă a Încetat să mai fie urgentă. Vechii „stâlpi” comunitari (rețele sociale și politice dispuse ierarhic, care țineau locul statului-națiune) intraseră deja În declin. Belgienii mai tineri nu mai reacționau la stimulul afinității sectare, deși politicienii În vârstă nu au Înțeles imediat acest lucru. Declinul practicilor religioase, accesibilitatea Învățământului superior și migrația de la sat la oraș au slăbit influența partidelor tradiționale. Din motive evidente, acest lucru era și mai valabil pentru „noii” belgieni: sutele de mii

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
erau trecerea la o nouă monedă comună și transpunerea În practică a planurilor de integrare instituțională elaborate la Maastricht. În Germania, creșteau neliniștile privind costurile și dificultățile integrării fostei RDG. Iar catastrofa iugoslavă - care la Început servise drept avertisment pentru politicienii din Occident că era riscant să subestimezi problemele postcomuniste - devenise o adevărată obsesie. Intelectualii marcanți aveau deja alte preocupări (un barometru sigur al modelor politice trecătoare). Cu numai câțiva ani În urmă, comentatorii redescoperiseră „Europa Centrală”, iar Havel, Kundera, Michnik

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
mai interesat decât pe turiști și pe oamenii de afaceri. Bernard-Henri Lévy și Susan Sontag puteau fi găsiți mai degrabă la Sarajevo. Momentul de glorie al Europei Centrale trecuse și, odată cu el, imperativul absorbției ei În instituțiile occidentale. În public, politicienii și managerii de la Bruxelles continuau să susțină că doresc ca Uniunea să se extindă spre est „la momentul oportun”. În particular, erau mai sinceri. Cum remarca la mijlocul anilor ’90 un Înalt funcționar din Comisia Europeană, „aici nimeni nu se gândește

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
responsabilitatea. În aceste circumstanțe, deficitul democratic al UE se putea transforma oricând din dezinteres În ostilitate, În sentimentul că „acolo” se iau decizii care ne afectează pe noi „aici” și asupra cărora „noi” nu avem nici o putere - prejudecată pe care politicienii iresponsabili din diverse partide nu o contrazic, iar demagogii naționaliști o alimentează cu osârdie. Nu Întâmplător, la aceleași alegeri europene din 2004 care au ilustrat o scădere bruscă a interesului electorilor, mulți dintre cei care s-au ostenit să participe

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
pe altul În „fermitate” referitor la legile ce reglementau statutul azilanților și al rezidenților străini. După ce partidul său câștigase 12% din voturi În alegerile din 2001, Kjærsgaard putea spune: „Noi deținem puterea”24. și avea dreptate, În sensul că nici un politician din marile formațiuni de stânga sau de dreapta nu mai Îndrăznea să pară „blând” În astfel de probleme. Până și micul Partid Național Britanic (PNB) a reușit să influențeze politicile guvernelor noilor laburiști. Periferic prin tradiție (cel mai bun rezultat

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
milioane În aprilie 2002, când liderul FN a obținut un succes fără precedent, ieșind pe locul al doilea, cu 17% din voturi, și eliminându-l din cursă pe candidatul stângii, nefericitul premier socialist Lionel Jospin. Ca și În alte țări, politicienii tradiționali din Franța au conchis că trebuiau să Împrumute ceva din atracția lui Le Pen, Însușindu-și preocupările lui și promițând măsuri severe În privința „securității” și imigrației, fără a aproba explicit limbajul folosit de Le Pen sau programul său („Franța

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
o societate modernă. Politica (stafful, publicitatea, consilierii) costă. Fondurile publice de care dispun partidele politice sunt În Europa strict limitate prin lege și tradiție și folosite de obicei numai pentru campania electorală. În trecut, dacă aveau nevoie de mai mult, politicienii apelau la susținătorii obișnuiți: colegi de partid, sindicate (În cazul stângii), afaceriști și corporații private. Aceste resurse erau acum pe sfârșite: numărul membrilor de partid scăzuse, sindicatele erau În declin și, din cauza unui consens tot mai evident pe probleme economice

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
apariția unui nou val de partide populiste de dreapta, ci neputința lor cronică de a obține rezultate mai bune, de a exploata tulburările și nemulțumirile de după 1989. Exista un motiv pentru acest lucru. Chiar dacă europenii și-au pierdut Încrederea În politicieni, În inima sistemului european de guvernare există un lucru pe care nici partidele antisistem cele mai virulente nu au Îndrăznit să Îl atace fățiș și care continuă să suscite o simpatie cvasiuniversală. Acel ceva nu este, cu siguranță, Uniunea Europeană, În ciuda

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
centrul și estul Europei. Europa nu este așadar atât o chestiune de geografie absolută - unde se află de fapt o țară sau un popor -, cât de geografie relativă: unde se află unele față de altele. La sfârșitul secolului XX, scriitorii și politicienii din țări precum Republica Moldova, Ucraina sau Armenia se declarau europeni nu cu argumente istorice sau geografice (care puteau fi plauzibile sau nu), ci Împotriva istoriei și geografiei. Eliberate În pripă din imperiul moscovit, statele postimperiale orfane Își Îndreptau acum privirile

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
germana, nu o mai studiau sau nu o mai Înțelegeau) era un fapt consumat, iar regretele erau inutile. În anii ’90, Siemens și alte mari firme germane au transformat nevoia În virtute, impunând engleza ca limbă utilizată În mediul corporatist. Politicienii și managerii germani se mișcau remarcabil de ușor În cercuri anglofone. Cu totul altceva era declinul limbii franceze. Pentru uzul zilnic, ea nu mai jucase un rol important În Europa de la declinul aristocrațiilor imperiale din vechile regimuri. În afara Franței, doar

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
președintele Georges Pompidou la Începutul anilor ’70, „dacă franceza nu ar mai fi prima limbă a Europei, Europa Însăși nu ar mai fi pe de-a-ntregul europeană”. Dar s-a dovedit curând că era o cauză pierdută, iar intelectualii și politicienii au adoptat o mentalitate de asediu: dacă nu mai era vorbită dincolo de granițele țării, franceza trebuia să aibă monopolul În interiorul lor. O petiție semnată În iulie 1992 de 250 de personalități (printre care Régis Debray, Alain Finkielkraut, Jean Dutourd, Max

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
era, indiscutabil, un risc de securitate. și, cu cât Europa Își lărgea frontierele, cu atât devenea mai acută nevoia (inclusiv printre autorii proiectului de Constituție din 2004) de a preciza ce anume definește Uniunea Europeană. Aceasta i-a Împins pe câțiva politicieni din Polonia, Lituania, Slovacia și alte țări, ca să nu mai vorbim de pontiful polonez al Romei, să propună (fără succes) ca preambulul noului text constituțional să menționeze că Europa a fost cândva Europa creștină. Nu spusese Václav Havel, Într-un

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
aceasta un motiv de Îngrijorare), cât utilizarea trecutului În scopuri publice. Lucru banal În societățile autoritariste - dar Europa, așa cum se autodefinise, era postautoritaristă. Guvernele nu mai exercitau un monopol asupra cunoașterii, iar istoria nu putea fi prelucrată sumar În folosul politicienilor. și nici nu era, În cea mai mare parte. Istoria era amenințată În Europa nu de distorsionarea deliberată a trecutului În scopuri ascunse, ci tocmai de ceea ce, la prima vedere, este un complement firesc al cunoașterii istorice: nostalgia. În ultimele

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Acestea „sunt” Franța. Dacă ele se pierd sau nu mai sunt Împărtășite, Franța Încetează să fie ea Însăși - la acest lucru se referea Charles de Gaulle când declara că „Franța nu poate fi Franța fără glorie”. Premise Împărtășite deopotrivă de politicieni, intelectuali și oameni cu opinii politice din cele mai diverse - de aceea Les lieux de mémoire a avut atât de mult succes, rezumând pentru zeci de mii de cititori o francitate evanescentă care În viața de zi cu zi le

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
mai Îngrijorător. În multe locuri, extrema dreaptă profita din plin de prejudecățile rasiale; pentru prima oară În 40 de ani, antisemitismul se accentua În Europa. Văzut de peste Atlantic, antisemitismul din Franța, Belgia sau Germania a devenit un laitmotiv În discursul politicienilor eurofobi și al experților neoconservatori, fiind echivalat spontan cu o Întoarcere la trecutul sumbru al continentului. În mai 2002, influentul editorialist George Will scria În Washingon Post că recrudescența sentimentelor antievreiești În Europa e „a doua - și ultima? - fază a

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Pe scurt, fotbalul era un joc foarte european. S-a sugerat uneori că, polarizând atenția publică europeană, fotbalul ținea loc acum nu doar de război, ci și de politică. Cert este că el ocupa mai mult spațiu În presă, iar politicienii de pretutindeni aveau grijă să-i omagieze pe eroii sportului, demonstrând că sunt la curent cu victoriile sportivilor. Politica, la rândul ei, Își pierduse În Europa aerul agresiv. Dispariția metanarațiunilor (socialism contra capitalism; proletari contra proprietari; imperialiști contra revoluționari) nu

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
a rămas doar pe gustul unei minorități. În țări precum Bulgaria sau Ungaria el era acum o expresie indirectă, acceptabilă a nostalgiei pentru național-comunism - și, ca de atâtea ori În trecut, un surogat convenabil al antisemitismului. Dar și comentatorii, și politicienii echilibrați au Încetat să vadă În instituțiile sau practicile americane o sursă de inspirație sau un model de invidiat. Multă vreme America fusese un alt timp: viitorul Europei. Acum era doar un alt loc. Bineînțeles, mulți tineri visau În continuare

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]