17,675 matches
-
decât cel mai presant și mai apropiat − regatul ungar − nu putea fi, evitând prin ricoșeu Roma, decât Bizanțul. După cum a demonstrat istoriografia de specialitate, această opțiune s-a făcut pe fundamentul unei teologii ortodoxe infiltrate deja în spiritualitatea românească. Momentul așezării bazelor instituției clericale în Țara Românească și în Moldova coincide însă și cu demersurile pe care puterea imperială de la Constantinopol începe să le facă în vederea realizării unei apropieri de Roma și de papalitate, cu dorința de a obține ajutor politic
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
elementele culturii ortodoxe, mentalitățile și structurile majore ale imaginarului au fost mai curând împrumuturi decantate în timp îndelungat, realizate prin contacte între nordul și sudul Dunării, decât transferarea lor, după vreun program sistematic al centrului constantinopolitan de asimilare a teritoriilor. Așezarea vlahilor nord-dunăreni alături de statele ortodoxe a fost o alegere care respecta tradiția religioasă, dar și tradiția conștiinței istorice, aceea a apartenenței la o familie de etnii individualizate în imperiul bizantin sau în marginea acestuia, moștenitor de drept (o chestiune discutabilă
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
integral); faptul este însă firesc, ținând cont de formele în care se dezvoltau în acele secole (XIV-XV) viața socială a comunităților românești, producția și comerțul. Introducerea în sistemul cvasi-oral al normelor juridice a unor seturi de legi care să ateste așezarea în descendență bizantină se dovedea probabil extrem de anevoioasă. Cum s-ar fi putut realiza combinația elementelor juridice sau absorbția acestui nivel foarte înalt al "noutăților" în dreptul cutumiar românesc? În ce măsură ar fi fost necesar acest fapt și pe ce anume s-
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
cunoașterii înțelepte". Din această perspectivă, filosofia apare ca o "știință" ce-și reprezintă într-un mod critic, reflexiv, propriul demers, instanțele, mijloacele, agenții, rezultatele sale parțiale, chiar și în momentele dogmatice ale istoriei sale. Aparent, acest ideal are doar o așezare epistemică, referitoare numai la puterea de pătrundere a demersului corespunzător lui în "taina lumii" pe care el, idealul, o face să fie, deoarece este vizat actul cunoașterii prin cunoașterea înfăptuită deja, prin ceea ce epistemologii contemporani numesc "contextul justificării" (în deosebire
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
și că doar ea poate corespunde adevărului, cunoștința prin care ființa este "dată" căpătând ea însăși statut de adevăr. Adevărul adică ființa însăși nu este condiționat în vreun fel, ci actul prin care el este dobândit apare condiționat, cumva, de așezarea sa, în vederea cunoașterii, în orizontul adevărului. Și se poate întâmpla aceasta, fiindcă ființa, în acest orizont, este tot una cu gândirea; în alți termeni, ființa se caută pe sine, dar cel care caută, anume ființa, trebuie, cumva, gândit în diferență
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
găsirea obiectului. Desigur, conceptul este, în expunerea teoretică, punctul de plecare; dar conceptul nu are nici o "valoare" prin sine, ci numai prin "obiectul" care poate cădea sub el; ceea ce înseamnă că timpul decide, aici, acest "eveniment", prin el devenind posibilă așezarea, în spațiul logic, alături de timp, a celuilalt element fundamental: subiectul. În fapt, conceptul, fiind nesaturat inițial, are poziția logică a unui predicat posibil, fiind nedeterminat, pentru că nu și-a primit "obiectul"; odată primit acesta prin intervenția timpului (sau prin timporizare
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
identității (alături de contradicție și terț exclus) în privința aspectului formal al cunoașterii o identitate implicând gândul diferenței, atât într-un sens ontologic, cât și în unul cognitiv este o chestiune "judicativă", dependentă, prin urmare, de principiul judicativ S este P. Astfel, așezarea identității între principiile gândirii (ale gândirii cunoscătoare, căreia îi este proprie valoarea adevărului, așa cum este înțeleasă de Aristotel 38) și încrederea care, încă înaintea Stagiritului, a fost acordată ideii de principiu formal (în genere) au făcut cu putință concentrarea celor
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
ontic, dominat de fel de fel de condiționări (substratul, totuși, nu ființează prin el însuși). Predicatul însă nu devine element al acestui spațiu decât prin exercițiul funcției sale. Altfel, el este, în primă instanță, o entitate exclusiv "logică". Dar prin așezarea alături a celor doi termeni, în forma logică a judecății, subiectul pătrunde în spațiul logic, devenind astfel ceva ce se găsește și în lotul onticului și în cel al logicului, așa cum predicatul se va găsi, de asemenea, în ambele locuri
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
în sine a lingvisticului, acesta părând a fi logicul însuși. Dar aporia judecății, fundamentală pentru sensul de judicativ, are, deocamdată, doar o susținere strict formală. Semnifică ea și dincolo de limitele "logice" ale formalului? Pentru a răspunde, trebuie revenit asupra momentului așezării alături ("legării") a celor doi "termeni" (S și P), al pătrunderii sensului fiecăruia dintre ei în spațiul "semantic" propriu celuilalt. Revenind, înțelegem de la bun început că dobândește sens ceva din afara cercului de înțelesuri care au fost constituite până acum: este
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
o primă vedere, conștiința care caută și alte rosturi ale disciplinelor logice (analitica și dialectica), preînțelegându-le și ca modele de discurs ale judicativului pe care l-am numit deja "constitutiv", trece dincolo de atitudinea "naturală" prin care ar putea doar vedea "așezarea faptelor logice", către o atitudine propriu-zis filosofică, interesată de "rațiunile" proiectării discursului în aceste două forme. De asemenea, constatând că analitica și dialectica sunt atotprezente în spațiul logicului, al discursului, în genere, acolo unde prind sens toate regulile gândirii discursive
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
care constituie tradiția de cunoaștere a momentului său cultural și filosofic. Dintr-o perspectivă eleată, de exemplu, cunoașterea veritabilă nu poate avea drept obiect decât ceea-ce-este, în vreme ce cunoașterea părelnică are drept obiect ceea-ce-nu-este, adică opusul celui dintâi obiect. Astfel de așezări ale relațiilor dintre formele de cunoaștere și obiectele corespunzătoare sunt teoretizate înaintea lui Aristotel, nu doar de către Parmenide, ci și de Heraclit, Socrate, Platon, printre alții. Aristotel însuși, în contexte diferite ale operei sale, îl gândește pe cel-ce-este într-un
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
are, de vreme ce noi căutăm un temei pentru ceea ce am stabilit deja (relația dintre S și P în concluzie).86 În fond, nu este vorba despre așa ceva. Aristotel este un "constructivist". Silogismul este o construcție, care nu se reduce, structural, la așezarea judecăților (premise și concluzie) în relații determinate de reguli stricte; dacă ar fi fost vorba despre o inversiune a sensului operațiilor de constituire silogistică, atunci demersul său nu ar avut șansa de a fi cel "corect". Așadar, chiar această direcție
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
el pe o "formă" logică, noțiunea, tematizată în funcție de participarea sa la constituirea judecății. Ceea ce este stabilit în această lucrare, semnificativ pentru proiectul logicii-organon, are semnificație doar în sensul dictaturii judicativului. Demersul despre topoi contribuie, în ultimă instanță, la mai buna așezare a convențiilor judicativului constitutiv în orizontul gândirii, rostirii și făptuirii. Și chiar dacă obiectul tematizării nu este reprezentat de "forme" logice care să asigure, prin operarea cu ele și prin raporturile lor, adevărul fără a fi pusă în discuție corectitudinea formală
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
autonomie, fiind legat, în mod necesar, de subiect: ale acestuia din urmă sunt cele trei "facultăți" prin care timpul apare; e drept, ca formă sau condiție a priori. De aceea, el încă își păstrează la Kant sensul "substanțialist" (în sensul așezării sale pe un anumit suport și al preluării, de la acesta, a unor însușiri proprii unei ființări în orizontul "lumii date") pe care el l-a căpătat și l-a păstrat în istoria filosofiei. De asemenea, rămâne în afara semnificațiilor timpului (configurate
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
Datorită unei astfel de tehnici de construcție filosofică, Heidegger se apropie de gânditorii presocratici; dar trebuie să observăm, în lucrarea citată precum și în altele, că nu este vorba despre un gest de consimțire asupra unor gânduri ale anticilor, cât despre așezarea gândului său asupra ființei, ființei ființării și ființării, al căror "sens" constă într-o legătură cu însuși faptul de a fi Dasein, în forma "scoaterii la iveală" a unui temei pe calea "punerii sale în evidență", formă a gândirii proprie
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
abundentă a elementelor de metodologie filosofică în Ființă și timp, în Probleme fundamentale ale fenomenologiei, chiar în Scrisoare despre umanism (adică și în lucrări mai târzii) etc. Aceste fapte, care pot fi luate, cumva, drept probe în susținerea ideii despre așezarea după coordonate judicativ-constitutive a ontologiei heideggeriene a umanului, sunt dublate de îndoieli și uimiri, așa încât opusul acestei evaluări este plauzibil. De asemenea, înseși temeiurile pe care se ridică analitica existențială a Dasein-ului, adică ontologia umanului, atât cât ea a fost
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
adevărului întreg?). De aici poziția sa privilegiată pentru constituirea structurii (existențiale a) Dasein-ului. Neuitând, desigur, limitele sale în această privință, semnalate mai sus, precum și alte limite ale sale descinse din condiționările (existențial-ontologice) diverse sub care se află, de exemplu, de așezarea sa într-o anumită poziție în structura existențial-ontologică a Dasein-ului.174 Deși Heidegger nu o spune răspicat, dintre cele trei "descoperiri fundamentale ale fenomenologiei"175, pe lângă intenționalitate se-nțelege, și prin forma sa ca intuiție categorială (în sens fenomenologic) operează
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
afla în alt stadiu de regulativitate și constitutivitate a cunoștinței adevărate: firesc, în stadiul postkantian. Timpul, în ipostaza de ceea- ce-este dictatura judicativului, își face mai puțin mediat prezența în discurs, de fapt, în reconstrucția filosofică. Iar pentru o așezare a filosofiei heideggeriene pe firul reacției non-judicative, încadrată ea însăși, totuși, în orizontul dictaturii judicativului, am putea reveni la un gând "aristotelic" formulat în prima aplicație: diferența dintre gândirea-care-se-gândește-(numai)-pe-sine (nous) ca inteligență divină și gândirea care nu se
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
ceea ce este non-judicativ totuși, după convențiile "tari" ale judicativului constitutiv, cum am constatat în cele trei cazuri prezentate în capitolul anterior au făcut obiect de reflecție din timp (din noțiunea acestuia), fiecare propunând un sens al său care nu convenea așezării sale preeminente într-o structură alethică. S-ar putea spune că Aristotel însuși, Augustin, Kant, Bergson, Husserl, Heidegger se află într-o astfel de situație. Dar care este raportul gândurilor acestora față de judecată ca operație constitutivă pentru orice reconstrucție filosofică
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
condițiile în care acesta nu este omul? Un răspuns simplu poate fi dat: este cu putință, dar numai printr-un fenomen "temporal" pe care Heidegger îl numește "intratemporalitate" și care constă, în termenii cei mai simpli, în faptul încadrării temporale (așezare în "ordinea" temporală) a oricărei ființări, timpul fiind, așadar, simpla ordine de succesiune a făpturilor lumii. Dacă omul este încadrat temporal, prin viața sa aflată în desfășurare neîncetată, atunci putem spune că avem de-a face cu intratemporalitatea. Un timp
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
formei logice). Nu trebuie să înțelegem cuvintele lui Wittgenstein în sensul de a crede că acesta mai vorbește despre adevăr în felul în care a vorbit Aristotel și urmașii săi până la inventarea logicii simbolice. "Lumea", potrivit filosofului austriac, are o așezare logică; stările de fapt au o formă, care este însăși forma logică; singurul element al "lumii" care pare a scăpa logicizării este "obiectul", ce poate fi doar lăsat să se manifeste el însuși, nu exprimat: "Firește că există inexprimabilul. Acesta
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
la această trecere, pentru a reface sensul fundamental în care este predat discursului și istoriei filosofiei logos-ul formal, adică sensul în care se constituie dictatura judicativului, desigur, nu în linie istorică, ci sistematic-fenomenologică. "Lucrarea" timpului nu se reduce la așezarea sa în poziția unui punct de perspectivă. După cum am văzut deja prin operarea reducției, timpul este tot una cu ființarea pe care o timporizează (o în-ființează), iar primele sale timporizări sunt aplicate elementelor din structura judecății (S și P, "este
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
mai vast, pe care deja l-am numit "judicativ", chiar "dictatură a judicativului". Actele constitutive ale recondiționării temporale a celor două "poziții" din judecată, S și P, sunt: (1) părtinirea (împărțirea funcțiilor "logice", dar, în consecință, și ontologice); (2) ordonarea (așezarea ierarhică a funcțiilor logice și a "demnităților" ontologice); (3) autorizarea (supunerea față de "autorități" și acreditarea faptelor "bune" sau "bine formate"). Toate aceste acte au un evident rost pragmatic, spre deosebire de actele aparținând primei timporizări a subiectului și predicatului, preponderent "sintactice". Pozițiile
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
fiecare act de gândire, rostire, făptuire. Ele sunt, de fapt, acte de re-timporizare, cu valabilitate pentru condiția strict formală a judicativului, dar, totodată, fundamente solide pentru actele de autorizare din orizontul dictaturii judicativului. Părtinirea (împărțirea funcțiilor "logice" și ontologice), ordonarea (așezarea ierarhică a funcțiilor logice și a "demnităților" ontologice) și autorizarea (supunerea față de "autorități" și acreditarea gândurilor, rostirilor și făptuirilor "bune", "reale", "bine formate") sunt înseși formele "raționalității dominante" în "lume". Din ele au rezultat, prin accentuarea rolului reglator al ideologiilor
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
public, despre care a fost vorba legat de a doua timporizare a elementelor judecății în faza anterioară a operării reducției judicative a dictaturii judicativului. Este vorba despre: părtinire, ca împărțire a funcțiilor logice și ontologice în orizontul judicativului, ordonare, ca așezare ierarhică a funcțiilor logice și a demnităților ontologice, autorizare, ca supunere față de "autorități" și ca acreditare a gândurilor, rostirilor și făptuirilor "bune". Din această perspectivă, ideologia reprezintă însăși aplicația "finală" a judicativului constitutiv, ipostaza funcțională desăvârșită a dictaturii judicativului. Istoria
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]