1,866 matches
-
scrierii arabe]] ține de firesc. [[Alfabetul arab]] are douăzeci și nouă de litere (inclusiv semnul suplimentar "hamza", „pinten”, care notează consoana [[consoană oclusivă|oclusivă]], [[consoană glotală|glotală]], [[consoană sonoră|sonoră]] cunoscută sub numele de [[ocluziune glotală|stop glotal]]) care notează [[consoană|consoanele]] și [[vocală|vocalele]] lungi. Comparativ cu [[alfabetul latin]], [[alfabetul arab]] nu cunoaște litere mari (majuscule) sau mici (minuscule). De asemenea, nu există litere specific de tipar ori specific de mână, ci doar stiluri de scriere diferite așa cum am arătat
Limba arabă () [Corola-website/Science/296905_a_298234]
-
arabe]] ține de firesc. [[Alfabetul arab]] are douăzeci și nouă de litere (inclusiv semnul suplimentar "hamza", „pinten”, care notează consoana [[consoană oclusivă|oclusivă]], [[consoană glotală|glotală]], [[consoană sonoră|sonoră]] cunoscută sub numele de [[ocluziune glotală|stop glotal]]) care notează [[consoană|consoanele]] și [[vocală|vocalele]] lungi. Comparativ cu [[alfabetul latin]], [[alfabetul arab]] nu cunoaște litere mari (majuscule) sau mici (minuscule). De asemenea, nu există litere specific de tipar ori specific de mână, ci doar stiluri de scriere diferite așa cum am arătat mai
Limba arabă () [Corola-website/Science/296905_a_298234]
-
am arătat mai sus. În schimb, deoarece literele se leagă între ele, în cea mai mare parte a situațiilor, au forme diferite în funcție de relația lor cu celelalte litere din cuvânt. Pentru vocalele scurte se folosesc semne puse deasupra sau dedesubtul consoanelor (numai în cărțile destinate învățării limbii arabe, precum și în cărțile sfinte, [[Coran]] și [[Biblie]], pentru a evita erorile de citire); în textele obișnuite, vocalele scurte nu apar decât pentru a evita confuzii între cuvinte care au același schelet consonantic, dar
Limba arabă () [Corola-website/Science/296905_a_298234]
-
literei arabe „ع”, "‘ayn". Nu există o denumire pentru acest tip de [[transliterare]], dar unii îl numesc "alfabetul arab de chat". Există și alte sisteme de transliterare, ca de exemplu folosirea punctelor sau majusculelor pentru reprezentarea echivalentelor emfatice ale anumitor [[consoană|consoane]]. De exemplu, prin această practică, litera „د”, sau "dal", poate fi transcrisa prin d, iar echivalentul său emfatic, „ض”, poate fi transcris prin majuscula /D/ sau prin minuscula /ḍ/ cu un punct sub ea. Limba arabă are două tipuri
Limba arabă () [Corola-website/Science/296905_a_298234]
-
arabe „ع”, "‘ayn". Nu există o denumire pentru acest tip de [[transliterare]], dar unii îl numesc "alfabetul arab de chat". Există și alte sisteme de transliterare, ca de exemplu folosirea punctelor sau majusculelor pentru reprezentarea echivalentelor emfatice ale anumitor [[consoană|consoane]]. De exemplu, prin această practică, litera „د”, sau "dal", poate fi transcrisa prin d, iar echivalentul său emfatic, „ض”, poate fi transcris prin majuscula /D/ sau prin minuscula /ḍ/ cu un punct sub ea. Limba arabă are două tipuri de
Limba arabă () [Corola-website/Science/296905_a_298234]
-
sau "dal", poate fi transcrisa prin d, iar echivalentul său emfatic, „ض”, poate fi transcris prin majuscula /D/ sau prin minuscula /ḍ/ cu un punct sub ea. Limba arabă are două tipuri de [[silabă|silabe]]: Orice silabă începe cu o consoană - sau o consoană este preluată de la un cuvânt anterior prin elidare - în special în cazul [[articol hotărât|articolului hotărât]], "al" (folosit atunci când se începe o propozitie) sau "-l" (atunci când urmează unui alt cuvânt). De exemplu:"maktabu-l-mutarğim" „biroul traducătorului” devine "mak-ta-bul-mu-tar-ğim
Limba arabă () [Corola-website/Science/296905_a_298234]
-
fi transcrisa prin d, iar echivalentul său emfatic, „ض”, poate fi transcris prin majuscula /D/ sau prin minuscula /ḍ/ cu un punct sub ea. Limba arabă are două tipuri de [[silabă|silabe]]: Orice silabă începe cu o consoană - sau o consoană este preluată de la un cuvânt anterior prin elidare - în special în cazul [[articol hotărât|articolului hotărât]], "al" (folosit atunci când se începe o propozitie) sau "-l" (atunci când urmează unui alt cuvânt). De exemplu:"maktabu-l-mutarğim" „biroul traducătorului” devine "mak-ta-bul-mu-tar-ğim" când este rostit
Limba arabă () [Corola-website/Science/296905_a_298234]
-
poate face o idee generală. La fel ca în multe alte [[limbile semitice|limbi semitice]], structura [[verb]]ală arabă se bazează, de obicei, pe o rădăcină triconsonantică, care nu este prin natura sa un [[cuvânt]], dar conține sensul [[semantică|semantic]]. Consoanele "š-r-b", de exemplu, arată rădacina care înglobează sensul larg de „a bea”, "s-r-q", „a fura”, "‘-k-l", „a mânca” etc. Cuvintele se formează prin atașarea la radăcina triconsonantică (sau, rareori, cvadriconsonantică) a unei structuri [[vocală|vocalice]] și a unor [[morfem|afixe
Limba arabă () [Corola-website/Science/296905_a_298234]
-
sfârșitul [[verb]]ului, [[substantiv]]ului sau prepozițiilor și exprimă complementele verbale și prepozitionale sau posesia, în cazul [[substantiv]]elor. Pronumele afix pentru persoana întâi singular are forme enclitice diferite pentru [[verb]]: (/-ni), iar pentru prepoziții și [[substantiv]]e(/-y/ după [[consoană|consoane]], /-ya/ după [[vocală|vocale]]). [[Substantiv|Substantivele]], [[Verb|verbele]], [[Pronume|pronumele]] și [[Adjectiv|adjectivele]] se acordă unele cu altele în toate privințele. Totuși, pluralul substantivelor neumane fac acordul cu femininul singular. Mai mult, un [[verb]] într-o poziție inițială în cadrul
Limba arabă () [Corola-website/Science/296905_a_298234]
-
verb]]ului, [[substantiv]]ului sau prepozițiilor și exprimă complementele verbale și prepozitionale sau posesia, în cazul [[substantiv]]elor. Pronumele afix pentru persoana întâi singular are forme enclitice diferite pentru [[verb]]: (/-ni), iar pentru prepoziții și [[substantiv]]e(/-y/ după [[consoană|consoane]], /-ya/ după [[vocală|vocale]]). [[Substantiv|Substantivele]], [[Verb|verbele]], [[Pronume|pronumele]] și [[Adjectiv|adjectivele]] se acordă unele cu altele în toate privințele. Totuși, pluralul substantivelor neumane fac acordul cu femininul singular. Mai mult, un [[verb]] într-o poziție inițială în cadrul [[propoziție
Limba arabă () [Corola-website/Science/296905_a_298234]
-
maghiare sunt grupate în zece regiuni dialectale, fiecare cuprinzând două sau mai multe grupuri de dialecte: Sistemul fonologic al limbii maghiare standard este format din șapte perechi de vocale, una scurtă și una lungă per pereche, și din 25 de consoane, fiecare din acestea având o variantă scurtă și una lungă. Opoziția scurtă - lungă are valoare funcțională, adică sensul cuvintelor poate fi diferențiat prin cantitatea unei vocale sau a unei consoane. se caracterizează și prin armonie vocalică, adică, de regulă, un
Limba maghiară () [Corola-website/Science/297059_a_298388]
-
scurtă și una lungă per pereche, și din 25 de consoane, fiecare din acestea având o variantă scurtă și una lungă. Opoziția scurtă - lungă are valoare funcțională, adică sensul cuvintelor poate fi diferențiat prin cantitatea unei vocale sau a unei consoane. se caracterizează și prin armonie vocalică, adică, de regulă, un cuvânt conține numai vocale caracterizate printr-o trăsătură comună: sunt fie anterioare, fie posterioare. Scrierea limbii maghiare este fonemică, aproximativ în aceeași măsură în care este și cea a limbii
Limba maghiară () [Corola-website/Science/297059_a_298388]
-
ebraic fiecare semn denotă un anumit sunet. În total alfabetul conține 22 de semne, toate fiind consonante. În ebraică nu există semne alfabetice care ar fi vocale, dar unele litere (alef, ain, iud și vav) și-au pierdut calitatea de consoane și sunt folosite ca vocale. Scrierea literelor se face una după alta, fără legătură, de la dreapta spre stânga. Acest mod de scris se datorează faptului că primele scrieri s-au făcut pe dale de piatră, cu dalta și ciocanul, dalta
Limba ebraică () [Corola-website/Science/297509_a_298838]
-
prima jumătate a mileniului 1 î.Hr. în timpul Epocii Fierului, în partea nordică a Europei. Proto-germanica, împreună cu toate limbile care au derivat din aceasta, este caracterizată de un număr de proprietăți lingvistice unice. Cea mai renumită dintre acestea este schimbul de consoane, cunoscut și sub numele de Legea lui Grimm. Varietăți timpurii ale limbii au început să apară odată cu migrația triburilor germanice din nordul Europei în secolul al II-lea î.Hr. spre partea central-nordică a continentului. Cele mai vorbite limbi germanice sunt
Limbi germanice () [Corola-website/Science/296679_a_298008]
-
care a persistat până în secolul al XVIII-lea. În timpul Evului Mediu Timpuriu, grupa vestică a limbilor germanice a fost separată în primul rând de către dezvoltarea insulară a englezei medii, iar în al doilea rând de către fenomenul lingvistic de schimb al consoanelor care s-a manifestat în cadrul germanei; în acest fel, s-au creat două varietăți principale de germană (inferioară și superioară) și alte varietăți gradate, denumite centrale (sau mijlocii). Până la începutul erei moderne, aceste schimbări au dus la crearea unor diferențe
Limbi germanice () [Corola-website/Science/296679_a_298008]
-
care se crede că au fost moștenite de la o limbă proto-germanică. Din punct vedere fonologic, asta include schimbările importante de sunete cunoscute și sub denumire de Legea lui Grimm și Legea lui Verner, care au introdus un număr mare de consoane fricative; limbile proto-indo-europene (PIE) au avut doar una singură, /s/. Cea mai importantă dezvoltare vocalică este contopirea (în majoritatea cazurilor) a vocalelor lungi și scurte /a/ și /o/, creându-se /a/ și /ō/ lung. Asta a afectat, de asemenea, și
Limbi germanice () [Corola-website/Science/296679_a_298008]
-
urmă, acestea au dus practic, în unele limbi (ca engleza modernă), la pierderea tuturor vocalelor ce urmează după accentul principal și la creșterea constantă a unui număr mare de cuvinte monosilabice. Tabelul următor ilustrează rezultatele principalele efecte ale vocalelor și consoanelor din proto-germanică asupra altor limbi vechi. Pentru vocale, doar efectele în silabele accentuate sunt ilustrate. Efectele din silabele neaccentuate sunt relativ diferite, variind de la limbă la limbă, și depinzând de un număr de factori diverși (cum ar fi, dacă silaba
Limbi germanice () [Corola-website/Science/296679_a_298008]
-
În limba română această literă notează o vocală deschisă centrală nerotunjită. Semiții numeau primul semn al scrierii lor "alpha", "alphu" și chiar "aleph" (cu "ph" pronunțat ca un "p" aspirat, , nu ). Această primă literă nu era o vocală, ci o consoană - explicația acestui fapt este că primele scrieri se folosesc nu de litere separate, ci de silabe („silabare”), diferențiate prin consoanele pe care le conțin. De aceea, denumirile „alfabet” și „literă” sunt improprii pentru acest stadiu de evoluție, fiind de preferat
A () [Corola-website/Science/296728_a_298057]
-
și chiar "aleph" (cu "ph" pronunțat ca un "p" aspirat, , nu ). Această primă literă nu era o vocală, ci o consoană - explicația acestui fapt este că primele scrieri se folosesc nu de litere separate, ci de silabe („silabare”), diferențiate prin consoanele pe care le conțin. De aceea, denumirile „alfabet” și „literă” sunt improprii pentru acest stadiu de evoluție, fiind de preferat „silabar”, respectiv „semn (grafic)”. Din perspectiva modernă, efectul este apropiat de o scriere abreviată, unde sunt notate majoritar consoanele (iar
A () [Corola-website/Science/296728_a_298057]
-
prin consoanele pe care le conțin. De aceea, denumirile „alfabet” și „literă” sunt improprii pentru acest stadiu de evoluție, fiind de preferat „silabar”, respectiv „semn (grafic)”. Din perspectiva modernă, efectul este apropiat de o scriere abreviată, unde sunt notate majoritar consoanele (iar vocalele sunt evitate aproape sistematic, cel mult semivocalele fiind notate alături de consoane), lucru care nu ridica probleme vorbitorilor nativi ai limbii. Însă pe măsură ce textele au trebuit să fie puse la dispoziția unor persoane străine de limba în cauză, problema
A () [Corola-website/Science/296728_a_298057]
-
improprii pentru acest stadiu de evoluție, fiind de preferat „silabar”, respectiv „semn (grafic)”. Din perspectiva modernă, efectul este apropiat de o scriere abreviată, unde sunt notate majoritar consoanele (iar vocalele sunt evitate aproape sistematic, cel mult semivocalele fiind notate alături de consoane), lucru care nu ridica probleme vorbitorilor nativi ai limbii. Însă pe măsură ce textele au trebuit să fie puse la dispoziția unor persoane străine de limba în cauză, problema notării vocalelor s-a impus treptat. Același semn cu cel fenician este pe
A () [Corola-website/Science/296728_a_298057]
-
clasică "lax, lactis") - rom. "lapte", it. "latte"). În română, se remarcă un număr de adaptări ale vocalei: „A-” privativ provine din „ņ” indo-european, prefix negativ, realizat în greaca veche fie ca „a-”, fie ca „an-” - forma „a-” e prezentă înaintea consoanelor, iar „an-” înaintea vocalelor. Din φονη (grc. „voce”), limba română păstrează „afon”, iar din αλφάβητος (grc. „alfabet”) vom avea „analfabet”. De regulă, particula semnifică absența. Sub această formă, „a” provine din prepoziția latină „ad” (lat. „la”, „spre”, „către”). În limba
A () [Corola-website/Science/296728_a_298057]
-
retoromana (sau romanșa, vorbită în două-trei cantoane estice ale Elveției de circa 55 000-65 000 de oameni) are accentul distinctiv, în timp ce latina are o lungime a vocalelor distinctivă. În limbile italiană și sardă ("sardo logudorese") există o lungime distinctivă a consoanelor și accent, pe când în spaniolă doar un accent distinctiv. În limba franceză accentuarea se face "qvasi-moton", pe absolut fiecare silabă a oricărui cuvânt (în vorbire), astfel făcând accentul nedistinctiv. În română accentul este folosit doar în vorbire (cu foarte rare
Limba latină () [Corola-website/Science/296747_a_298076]
-
să aibă oficial nume latine. Romanii sunt creatorii alfabetului latin care avea, în epoca clasică, literele următoare: Literele "k", "y" și "z" sunt rare : "k" nu exista în alfabetul latin, fiind folosit un "c" în fața lui "a", "o" și în fața consoanelor ; "y" și "z" au fost adăugate pentru transcrierea cuvintelor grecești începând din epoca clasică. Quintilian se plângea că această îmbogățire a alfabetului permite transcrierea mai bună a cuvintelor grecești decât a celor latine. Latina are un sistem gramatical flexibil extins
Limba latină () [Corola-website/Science/296747_a_298076]
-
anglo-saxonă are doar rimă internă, fiind construită pe patru silabe accentuate (vârfuri) care alternează cu un număr nedefinit de silabe neaccentuate (depresiuni), legate unele de altele de litere care seamănă unele cu altele. Toate vocalele rimează cu tot restul, dar consoanele rimează doar cu celelelte consoane. Acest lucru este neobișnuit pentru urechile noastre moderne, pentru poezia pe care o cunoaștem acum, ea fiind deseori caracterizată de rimă și de un număr constant de silabe neaccentuate. În poezia anglo-saxonă, deseori consoana inițială
Literatura anglo-saxonă () [Corola-website/Science/318148_a_319477]