1,905 matches
-
găsesc izvorul în voința dezlănțuită a individului de a-și păstra ființa legată de un anumit spațiu și timp. Nichita Stănescu "Sensul iubirii", E. P. L., 1960; O viziune a sentimentelor", E. P. L., 1964; "Dreptul la timp", Editura Tineretului, 1965; "11 elegii", Editura Tineretului, 1966; "Alfa" Editura Tineretului, 1967; "Roșu vertical" E. M., 1967; "Oul și sfera", E. P. L., 1967; "Laus Ptolemaei", Editura Tineretului, 1968; "Necuvintele", Editura Tineretului, 1969; "Un pământ numit România", E. M., 1969; În dulcele stil clasic", Eminescu, 1970; "Belgradul în
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
noțiunea de genunchi/ și mă rog de voi/ nu mă lăsați singur/ și pradă..." Deci, singurele concretizări sunt cuvintele, ele sunt ființe palpabile, sunt măști grimasate ale lumii, de aici foamea teribilă după real, după reprezentările realului cunoscute și în "Elegii": Sunt mâncat/ simt/ foamea și-a făcut patul în existența mea" ("Căderea oamenilor în pământ"). Alteori, lumea este de fapt dematerializată prin cuvânt; cuvântul devine un fel de oglindă barbiană prin care lucrurile își pierd materialitatea, se curăță de contingent
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
din psalmul lui Blaga într-o meditație sobră, fără ostentație, chemări avangardiste și totuși, dincolo de ele, rămâne Nichita Stănescu care a continuat procesul de modernizare al limbajului poetic, într-un fel propriu. Îndoirea luminii (setea de cunoaștere) Cu cele "Unsprezece elegii" pătrundem în lumea conștiinței limitelor umane, a stării faustice a omului. Problematica elegiilor, ca întreaga lirică a lui, reia teme cunoscute: nașterea, moartea, materia și inefabilul, năzuința spre absolut, reprezentate în ecuații matematice sau forme geometrice, pentru a descrie o
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
totuși, dincolo de ele, rămâne Nichita Stănescu care a continuat procesul de modernizare al limbajului poetic, într-un fel propriu. Îndoirea luminii (setea de cunoaștere) Cu cele "Unsprezece elegii" pătrundem în lumea conștiinței limitelor umane, a stării faustice a omului. Problematica elegiilor, ca întreaga lirică a lui, reia teme cunoscute: nașterea, moartea, materia și inefabilul, năzuința spre absolut, reprezentate în ecuații matematice sau forme geometrice, pentru a descrie o lume complexă de fenomene în care mijloacele rațiunii nu-l mai satisfac. Poetul
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
forme geometrice, pentru a descrie o lume complexă de fenomene în care mijloacele rațiunii nu-l mai satisfac. Poetul pendulează între pământ și cer, sfâșiat și chinuit de întrebări, între cunoașterea lumii reale și setea de absolut. Am putea grupa elegiile în elegii ale setei de real și ale setei de absolut, precum și elegii ale contemplației, ale dilemei. În "Elegia a șaptea", autorul își declară opțiunea pentru real, încearcă fuziunea cu realul și, pentru a descoperi esența acestuia, își multiplică organele
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
pentru a descrie o lume complexă de fenomene în care mijloacele rațiunii nu-l mai satisfac. Poetul pendulează între pământ și cer, sfâșiat și chinuit de întrebări, între cunoașterea lumii reale și setea de absolut. Am putea grupa elegiile în elegii ale setei de real și ale setei de absolut, precum și elegii ale contemplației, ale dilemei. În "Elegia a șaptea", autorul își declară opțiunea pentru real, încearcă fuziunea cu realul și, pentru a descoperi esența acestuia, își multiplică organele receptoare: Întind
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
rațiunii nu-l mai satisfac. Poetul pendulează între pământ și cer, sfâșiat și chinuit de întrebări, între cunoașterea lumii reale și setea de absolut. Am putea grupa elegiile în elegii ale setei de real și ale setei de absolut, precum și elegii ale contemplației, ale dilemei. În "Elegia a șaptea", autorul își declară opțiunea pentru real, încearcă fuziunea cu realul și, pentru a descoperi esența acestuia, își multiplică organele receptoare: Întind o mână, care-n loc de degete/ are cinci mâini, care
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
pendulează între pământ și cer, sfâșiat și chinuit de întrebări, între cunoașterea lumii reale și setea de absolut. Am putea grupa elegiile în elegii ale setei de real și ale setei de absolut, precum și elegii ale contemplației, ale dilemei. În "Elegia a șaptea", autorul își declară opțiunea pentru real, încearcă fuziunea cu realul și, pentru a descoperi esența acestuia, își multiplică organele receptoare: Întind o mână, care-n loc de degete/ are cinci mâini, care/ în loc de degete/ au cinci mâini"; poetul
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
realul și, pentru a descoperi esența acestuia, își multiplică organele receptoare: Întind o mână, care-n loc de degete/ are cinci mâini, care/ în loc de degete/ au cinci mâini"; poetul trăiește până la delir realul: "trăiesc în numele cailor... nechez". În "A cincea elegie" lumea realului este plină de mister, este enigmatică întocmai "corolei de minuni a lumii", cum ar spune Lucian Blaga: "și mă condamnă, indescifrabil/ la o perpetuă așteptare,/ la o încordare a înțelesurilor în ele însele/ până iau forma merelor, a
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
și mă condamnă, indescifrabil/ la o perpetuă așteptare,/ la o încordare a înțelesurilor în ele însele/ până iau forma merelor, a frunzelor,/ umbrelor/ păsărilor." Poetul pretinde că trăiește în numele merelor, al frunzelor, al cailor, al păsărilor, al pietrei ("A șaptea elegie"). Și iată-l bolnav de realul a cărui esență n-o poate atinge: " Iată-mă, stau întins peste pietre și gem/ organele-s sfărmate, maestrul e nebun căci el suferă/ de-ntreg universul. Mă doare că mărul e măr,/ sunt
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
organele-s sfărmate, maestrul e nebun căci el suferă/ de-ntreg universul. Mă doare că mărul e măr,/ sunt bolnav de sâmburi și de pietre,/ de patru roți, de ploaia măruntă..." Un elogiu adus realului, vieții, nașterii permanente apare în elegia oului, a noua, iar în "A unsprezecea elegie", timpul faptei și al realului ne trimite la "Mirabila sămânță". "A intra curățit în muncile de primăvară,/ a spune semințelor că sunt semințe/ a spune pământului că e pământ". Cu aceste versuri
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
suferă/ de-ntreg universul. Mă doare că mărul e măr,/ sunt bolnav de sâmburi și de pietre,/ de patru roți, de ploaia măruntă..." Un elogiu adus realului, vieții, nașterii permanente apare în elegia oului, a noua, iar în "A unsprezecea elegie", timpul faptei și al realului ne trimite la "Mirabila sămânță". "A intra curățit în muncile de primăvară,/ a spune semințelor că sunt semințe/ a spune pământului că e pământ". Cu aceste versuri, Nichita Stănescu iese din criză, fapta va deveni
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
naște din cunoscuta idee a renașterii permanente, care asigură continuitatea vieții. Ceea ce moare este trupul, esența, sămânța va germina în alt pământ. "Dar mai înainte de toate/ noi suntem semințele și ne pregătim/ din noi înșine și ne azvârlim în altceva". Elegiile îl situează undeva între Dumnezeu și oameni poetul având, ca și Arghezi, conștiința harului: "și coasta cea care mă ține/ îndepărtat prin limita trupească,/ de trupurile celelalte și divine./ Sunt bolnav...". În elegiile setei de absolut își reprezintă divinul sub
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
noi înșine și ne azvârlim în altceva". Elegiile îl situează undeva între Dumnezeu și oameni poetul având, ca și Arghezi, conștiința harului: "și coasta cea care mă ține/ îndepărtat prin limita trupească,/ de trupurile celelalte și divine./ Sunt bolnav...". În elegiile setei de absolut își reprezintă divinul sub forme geometrice, cum ar fi sfera sau punctul: "; de aceea nu are chip/ și nici formă. Ar semăna întrucâtva/ cu sfera,/ care are cel mai mult trup". Demiurgul este în afara spațiului și a
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
este în afara spațiului și a timpului: El este înlăuntrul desăvârșit,/ interiorul punctului, mai înghesuit/ în sine decât însuși punctul". Totul este neputință și necunoaștere, din cauza frânelor transcendentale " Însă el, care știe totul/ la Nu și la Da are foile rupte" ("Elegia întâia"). În "Elegia a doua", "Getica", ce invocă zeii gnomi, păzitori ai lumii, poetul veghează la tot ce poate să se despartă de "Sine", de aici și îngrijorarea sa: Ai grijă, luptătorule, nu-ți pierde/ ochiul,/ pentru că vor aduce și-
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
și a timpului: El este înlăuntrul desăvârșit,/ interiorul punctului, mai înghesuit/ în sine decât însuși punctul". Totul este neputință și necunoaștere, din cauza frânelor transcendentale " Însă el, care știe totul/ la Nu și la Da are foile rupte" ("Elegia întâia"). În "Elegia a doua", "Getica", ce invocă zeii gnomi, păzitori ai lumii, poetul veghează la tot ce poate să se despartă de "Sine", de aici și îngrijorarea sa: Ai grijă, luptătorule, nu-ți pierde/ ochiul,/ pentru că vor aduce și-ți vor așeza
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
zeii gnomi, păzitori ai lumii, poetul veghează la tot ce poate să se despartă de "Sine", de aici și îngrijorarea sa: Ai grijă, luptătorule, nu-ți pierde/ ochiul,/ pentru că vor aduce și-ți vor așeza/ în orbită un zeu". În "Elegia a treia" căutătorul pare că atinge absolutul. Contemplația are loc într-o lume a somnului în care privirea se golește spre interior, în sensul că lumea reală, fixată pe retina ochiului, întoarsă în interiorul spre care se golește, se organizează într-
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
aceea, panteistic, lumea de obiecte poartă în ea fanta divină: "Retina omului-fantă este lipită/ de retina lucrurilor./ Se văd împreună, deodată,/ unul pe celălalt,/ unii pe ceilalți,/ ceilalți pe ceilalți,/ Nu se știe/ cine îl vede pe cine." "A patra elegie" și "A șasea elegie" sunt elegiile meditației. În "A patra elegie" asistăm la sfâșierea teribilă între "visceral" și "real", a luptei pentru refacerea unității, unitate generată de împreunarea cărnii și a spiritului, asemeni îmbrățișării bărbatului cu femeia; trupul teribil îl
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
obiecte poartă în ea fanta divină: "Retina omului-fantă este lipită/ de retina lucrurilor./ Se văd împreună, deodată,/ unul pe celălalt,/ unii pe ceilalți,/ ceilalți pe ceilalți,/ Nu se știe/ cine îl vede pe cine." "A patra elegie" și "A șasea elegie" sunt elegiile meditației. În "A patra elegie" asistăm la sfâșierea teribilă între "visceral" și "real", a luptei pentru refacerea unității, unitate generată de împreunarea cărnii și a spiritului, asemeni îmbrățișării bărbatului cu femeia; trupul teribil îl prăbușește seară de seară
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
în ea fanta divină: "Retina omului-fantă este lipită/ de retina lucrurilor./ Se văd împreună, deodată,/ unul pe celălalt,/ unii pe ceilalți,/ ceilalți pe ceilalți,/ Nu se știe/ cine îl vede pe cine." "A patra elegie" și "A șasea elegie" sunt elegiile meditației. În "A patra elegie" asistăm la sfâșierea teribilă între "visceral" și "real", a luptei pentru refacerea unității, unitate generată de împreunarea cărnii și a spiritului, asemeni îmbrățișării bărbatului cu femeia; trupul teribil îl prăbușește seară de seară în somn
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
omului-fantă este lipită/ de retina lucrurilor./ Se văd împreună, deodată,/ unul pe celălalt,/ unii pe ceilalți,/ ceilalți pe ceilalți,/ Nu se știe/ cine îl vede pe cine." "A patra elegie" și "A șasea elegie" sunt elegiile meditației. În "A patra elegie" asistăm la sfâșierea teribilă între "visceral" și "real", a luptei pentru refacerea unității, unitate generată de împreunarea cărnii și a spiritului, asemeni îmbrățișării bărbatului cu femeia; trupul teribil îl prăbușește seară de seară în somn, vrând să-l ucidă cu
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
cărnii și a spiritului, asemeni îmbrățișării bărbatului cu femeia; trupul teribil îl prăbușește seară de seară în somn, vrând să-l ucidă cu disperarea amneziei, după atingerea absolutului: "și neucigându-mă/ ca să poată fi, totuși trăit de cineva". "A șasea elegie" este a dilemei. În "Engrame" I. Negoițescu apelează, comentând-o, la poemul "Între două nopți" al lui Tudor Arghezi: "Nichita Stănescu opune temei argheziene estetica sa existențială a golirii și a umplerii, a opțiunii imposibile între neantul plin și realul
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
într-un peisaj expresionist: "și plouă mărunt, topind pământul/ sub oasele albe, și nu pot să aleg.../ Stau cu o lopată în mână, între două gropi,/ și nu pot, în ploaia măruntă/ să aleg prima pe care voi astupa-o". "Elegia e opta Hiperboreeana" urcă în zonele reci, propice creației. Trimiteri se pot face la Eminescu, la poezia lui G. Călinescu și la Camil Petrescu: "Aș vrea să fugim în/ Hiperboreea/ și să te nasc viu,/ urlând, alergând, zdrobită de zimții
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Enigel" ale lui I. Barbu. Poetul rămâne însă bolnav de cunoaștere, de salt în cunoaștere: "Sunt bolnav nu de cântece,/ ci de ferestre sparte,/ de numărul unu sunt bolnav,/ că nu se mai împarte/ la două țâțe, la două sprâncene..." ("Elegia a zecea"). Problematica elegiilor o vom descoperi de-a lungul celorlalte volume, repetată obsesiv; putem afirma chiar că, la Nichita Stănescu, căutările rămân aceleași; poetul însă le nuanțează sau împrospătează limbajul, căutând alte formule de expresie. În "Oul și sfera
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Barbu. Poetul rămâne însă bolnav de cunoaștere, de salt în cunoaștere: "Sunt bolnav nu de cântece,/ ci de ferestre sparte,/ de numărul unu sunt bolnav,/ că nu se mai împarte/ la două țâțe, la două sprâncene..." ("Elegia a zecea"). Problematica elegiilor o vom descoperi de-a lungul celorlalte volume, repetată obsesiv; putem afirma chiar că, la Nichita Stănescu, căutările rămân aceleași; poetul însă le nuanțează sau împrospătează limbajul, căutând alte formule de expresie. În "Oul și sfera", lumea se desfășoară între
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]