18,328 matches
-
primul șotron viu l-am văzut pulsând în icoană. Nene Matei, eu sunt o corabie cu venele tăiate, farul de la capătul lumii s-a făcut țăndări pe când un pescăruș a plonjat în lumină; s-a pătat marea de o hemoragie galbenă. Am naufragiat între două intenții, pânza pansează rana zilei de ieri, catargele zgârie cerul pe burtă, plouă cu îngeri pleșuvi deasupra mării. Despre ce minune îmi vorbești, când bătrânul se face a uita să tragă fermoarul? Tata a cărat scrisori
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
lumina, să-i ia cheile, banii, haina, ghetele. Portarul s-a împotrivit, nenea l-a spânzurat de tocul ușii, eu am insistat să evadăm. Peste șotronul Geniei plin de rouă, alt șotron vinețiu, cu ochii ieșiți din orbite, cu buzele galbene de nicotină, cu mâinile noduroase și pline de negi, cu țigara arsă pe jumătate între degete miroase a hoit acest contur lăbărțat de pământ putred. Se desenează singur în mijlocul drumului, are forma pașilor ce fug, părinte. Eu am ucis fetița
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
hoit acest contur lăbărțat de pământ putred. Se desenează singur în mijlocul drumului, are forma pașilor ce fug, părinte. Eu am ucis fetița din grădina botanică. Avea 9 ani și era atât de frumoasă! Alerga după fluturi, semăna cu o statuetă galbenă, de ceară. Nu trebuia să-l conving pe nenea Matei să iasă. Nebunul se temea de propriul sine, de propria nestăpânire se temea nenea Matei. În noaptea evadării, pe o pagină albă, a desenat nuferi, apoi a lipit-o peste
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
într-o dimineață ploioasă de toamnă. Ulițele, țesături de artere, șiroiau nămol și apă tulbure. Țăranii săpau șanțuri și puneau stăvilare saci cu nisip în calea puhoiului, casele de chirpici cădeau retezate de la genunchi. Pârâul se revărsa ca o hemoragie galbenă peste poduri. "Cerul și-a rupt apele, spuneau ursitoarele. Până nu naște una, Dumnezeu nu trage obloanele." Focul în vatră își înghițea fumul precum bolnavul de astm tusea; funinginea pe coșuri sfârâia ca o tigaie încinsă, cenușa era precum o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
Pendulul ceasului bătea ora două. 64. De pe muntele Bârgău, mânăstirea lumina ca o horă de foc. Flăcări roșii, verzi, albastre, prinse de mână, învârteau cercul. Roata Carului Mare mima intențiile cioplitorului de spițe. Schijele de lumină sfâșiau noaptea. O hemoragie galbenă inunda valea până spre culmi. În mijlocul cercului, în mijlocul bisericii, Petru dănțuia Isaia. Biserica destrăma cusuturile nopții, fâșii negre pansau rănile sfinților; din inima horei, limbi de foc până sub tălpile lui Dumnezeu. În câteva minute, nenorocirea s-a extins precum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
pe două rânduri; Dumnezeu tencuia iluzii sub cruce. Relativitatea porților deschise sfida depărtările. Fără să țină seama de marginile ermetice ale nelocuirii, cimitirul își descompunea umbra strict într-o ordine vegetală. Singurătatea, ciob de lună în maxilarul lupului tânăr, sângele galben păta cu înstrăinare gulerul cămășii. (Masochistă, percepția morții sub ruinele bisericii. Sfinții s-au exfoliat precum frunzele în metamorfoza omizilor primăvara.) Într-o dimineață de mai, două șine de cale ferată s-au rupt din pavajul Copoului și au fugit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
primăvara.) Într-o dimineață de mai, două șine de cale ferată s-au rupt din pavajul Copoului și au fugit, de nebune, cu tot cu tramvai în depoul lui Dumnezeu. Într-o noapte de Duminica Tomii, în cer, deasupra bisericii, creșteau iriși galbeni, despletiți iriși creșteau sub roțile Carului Mare. Imponderabilă era cenușa sfinților, ceață pe ochii lui Dumnezeu. Nimic mai relativ ca focul pus sub închipuire. Ardeau icoanele în intenția omului singur. Generozitatea gonflabilă a Tatălui Ceresc scrijelea cifre, 33. Inconștiența de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
de pleoape, ea mi se arată ca fiind acolo, dar, ca să fiu sigur, Întind mîna. O găsesc și am impresia că lumina nu a dispă rut de tot. O reaprinde atingerea metalului cald. E vară. Înseamnă că și uriașa dalie galbenă e la locul ei, uitîndu-se la mine de pe tulpina ei scundă. O ating, iar auriul ei Îmi arde privirea lăuntrică. E și mai strălucitoare acum, după mîngîiere. A doua zi, mă strecor din nou pe poteci. Stropitoarea verde Îmi face
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
cu colegii, simțind că le disting trăsăturile: cutare era tot roșu În obraji, celălalt negricios, profesorul Secășan apărea Îmbrăcat Întotdeauna În halat alb, cel de matematică Într-un costum gri, iar doamna de botanică purta o eșarfă cu mari pete galbene, care-mi plăcea mult. Totul plutea scăldat În lumina de amurg a unei veri nespus de strălucitoare. Cicatricea din frunte mă incomoda, copcile fuseseră extrase, dar rămăsese o umflătură pe care o cercetam mereu cu degetele. Oglinzi nu aveam la
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
cifre, discret și fidel, nici o pie dică să-l cercetezi cu degetele pe Întuneric. Sub pleoape Însă, aceeași inundație, o amurgire fără sfîrșit. Era mijloc de noiembrie și vara din ochiul meu ciudat și invizibil, ascuns, nu dispăruse. Nici șalul galben de la gîtul profesoarei mele favorite nu se Îndepărtase de chipul ei, nici halatul de doctor al dascălului Sorin Secășan și nici pantofii lui roșietici, lucitori de te puteai oglindi În ei, nu-și schimbaseră stăpînul. Colegii mei, la rîndul lor
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
asta puțin adîncă și Întortocheată fusese, pare-se, cel mai mare coșmar din viața lui. În ceea ce mă privește, iubeam cu toate fibrele din mine Valea aceea a unei Mării, iată, de neuitat prin Însuși numele firului domol de apă galbenă. Petrecusem vreo șapte veri mai mult pe malurile și prin nămolurile ei decît acasă. O singură adiere de gînd mi-a dat fiori după, ce mai!, o viață de om... Pe Ionel Caița nu-l mai Întîlnisem de vreo patruzeci
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
acumulării lente a cărții de față, o fi simțit și Ionel respirația brumată a amurgului generației noastre și o fi legat picatul meu ca din cer de regăsirea la fel de neașteptată a gustului vieții, atunci, demult, la desprinderea chinuită din Îmbrățișarea galbenă a Măriei. Cărțile bătrînului Weisz Într-adevăr, pe Ioan Caița l-am simțit a-mi fi cel mai apro piat prieten, poate singurul, prin locurile În care am fost izgonit din paradis, mai cu seamă după izgonire. Dar prie tenul
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
timp. Ce ascunzătoare minunată, ne gîndeam, am putea să ne facem noi acolo ca să pîndim ieșirea din pădure a vulpilor despre care se vorbea mult, dar dintre care nu văzuserăm nici una. Moșul lui Zoli știa ceva mai sus o groapă galbenă cu lut moale, bun pentru uns casa lui măruntă pe dinăuntru și pe dinafară. Ajunși la fața locu lui, am dat și noi, băieții, din hîrlețe și din lopeți cum ne-am priceput pînă cînd, Încet-Încet, un dîmbuleț galben, bine
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
groapă galbenă cu lut moale, bun pentru uns casa lui măruntă pe dinăuntru și pe dinafară. Ajunși la fața locu lui, am dat și noi, băieții, din hîrlețe și din lopeți cum ne-am priceput pînă cînd, Încet-Încet, un dîmbuleț galben, bine rotunjit a ajuns să umple carul. Ne-am cocoțat veseli deasu pra, Înfi gînd lopețile În lutul cleios și rece. Schimpf bácsi mîna mulțumit calul pe drumul de Întoarcere, iar noi spo ro văiam Înainte. Zoli s-a ridicat
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
era post și i se datorau frică și respect. Mătușa cu regretul și cu nostalgia se poto lea, vinul spumega În pahare cu ajutorul apei minerale Borsec, Bodoc sau Buziaș (un leu și cinci bani sticla de-un litru, eti chetă galbenă cu roșu, ușor de desprins cu puțină apă), iar vinul acela se bea de regulă după heringi la butoi, cu ceapă tocată mărunt. Clădirea primăriei din Rătești se uita la lume cu o față deschisă, de culoarea argilei gata de
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
instanței separatoare, a cauzei izvorîrii continue a depărtării: „Atîta apă este, că-i numa’ apă!“ De pe Coasta Dalmată pînă În portul New York, memoria mea e purtată de o succesiune de imagini, nu de șiruri de evenimente: un vapor mare și galben Încărcat cu mulțime de oameni la Fiume, păsări albe Însoțindu-l de dimineața pînă la asfințit, dar rărindu-se de la o vreme și dispărînd de tot, lacrimile Floarei, rămasă În lipsa lor fără nici o legătură cu pămîntul... O furtună pornită În
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
chipul era același. Privirea mea scufun dată, deșteptată brusc, urcase pînă aproape de suprafață, iar acum o contempla În voie. Nici nu puteam s-o văd altfel decît ca-n urmă cu mai bine de 25 de ani — cu o șuviță galbenă lunecîndu-i pe frunte ca ea s-o dea mereu la o parte, cu ochii de o culoare neobișnuită și cu pielea atît de albă, că eu, sora ei, Eva, și sora mea, Lia, susțineam că, dacă va conti nua să
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
tocuri pe drumul spre casă, nici măruntă nu mai era ca În copilărie, după cum mi-o Înfățișa retina mea interioară ori de cîte ori Îmi retrăgeam mîna de pe trupul ei. M-a rugat chiar să nu-i mai caut șuvița galbenă de pe frunte. Nu mai avea cum să se găsească acolo, iar părul, În răstimpul de două decenii și jumătate, căpătase o culoare ceva mai Închisă. Eu trebuie să fi avut cel mult zece ani cînd o zărisem pentru ultima oară
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
zărit doar frînturi. Răteștii Însă Îi cunosc pe toate cusăturile și cred că mă descurc destul de bine și cu Pișcarii. Syrioții ar putea observa, cercetînd cristalele din capul meu, că de Rătești e legată culoarea verde, iar de Pișcari cea galbenă. E satul părin ților mei care mă trimiteau aici vara, pe cîte o săptămînă-două, la mama Maria și moșu’ Ștefan Ruba, la altă mamă Mărie și la moșu’ Ioan Costin, adică la cele două perechi de bunici. Ajungeam uneori și
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
caii țîșneau Înainte ieșind din pădure În latura dinspre Ghirișa. De aici pînă la Pișcari, nu ne mai pîndea nici o primejdie. Dar să te ferească Dumnezeu să fi ajuns la Pișcari vara, după ploaie! Te Înfundai Într-un noroi preistoric, galben și lipicios, care nu te-ar fi lăsat să răzbați mai departe nici În ruptul capului. Erai al lui, numai al lui. Tocmai de aceea oamenii Își duraseră poteci de scîndură prin mijlocul trotuarelor ca să se știe deasupra nămolului, iar
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
nu e chiar tîmpit. De cum am ajuns mi-a arătat cărți care se rotesc. Am sesizat intenția de seducție dar Într-adevăr nu se vedeau Însă se auzeau trecînd prin fața mea Maestrul iar apoi Margareta cu buchetul ei de flori galbene Într-o primăvară moscovită. Îmi pusese o bandă magnetică mare cît un sombrero. Se descolăcea Înainte iar textul cărții odată cu ea nevăzut dar pretutindeni auzit pretutindeni simțit. Asemănător veți proceda și dumneavoastră mi-a spus vocea este tocmai ce ne
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
împuns de taur! Conexiunile scripturistice trimit la Zaharia 11,12 (kaˆ œsthsan tÕn misqÒn mou tri£konta ¢rguroàj) și, desigur, la episodul vinderii lui Iosif de către frații săi ismaeliților. După Gen. 37,28, Iosif a fost vândut pe douăzeci de galbeni, la originea târgului aflându-se celălalt Iuda, fiul lui Iacob. El „le-a zis fraților săi: Ce folos dacă-l vom ucide pe fratele nostru și-i vom ascunde sângele? Haideți să-l vindem acestor ismaeliți și mâinile noastre să
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
ismaeliți și mâinile noastre să nu se atingă de el, fiindcă este fratele nostru și carne din carnea noastră”. „Testamentul lui Gad”, din Testamentul celor doisprezece patriarhi, spune că Iuda și Gad s-au tocmit cu ismaeliții pe treizeci de galbeni, ei doi oprindu-și zece și împărțindu-i pe ceilalți douăzeci cu restul fraților. O legendă târzie, creată de un anume frate Faber, pelerin din Nürnberg, povestește următoarele: cele treizeci de monede de argint au fost bătute de Tharé, tatăl
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
un cristal de ametist. Așa violet cum era, toate celelalte i se plecau pline de respect, ca unui înțelept doar se știe că el fusese printre pietrele alese de Dumnezeu pentru preoții Lui. "Așa e! și citrinul se aprinse mai galben lângă ametist. Noi înflorim în inima pământului, toată lumea spune că e stâncă acolo dar, niciodată, nici o inimă nu e mai caldă, mai bună, mai sigură, mai... fidelă... decât inima Pământului. Și înflorim acolo, pentru Dumnezeu, rămânem acolo pentru El și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
cu gândul, caută-l cu inima, caută-l și cu sufletul și găsește-l, te rog. Așa cum ești, cu ochii închiși, uită-te după el: o dată s-a rătăcit într-o floare de păpădie și era așa de moale pufușorul galben, că a adormit dus înăuntru și, dacă nu-i era frig de la o rază de lună, cine știe ce se mai întâmpla. Altă dată, s-a dus să-i cânte unui ou de colibri fiindcă era tocmai pe măsura lui și vroia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]