5,593 matches
-
în mod repetat Kant, are forma categorică „Trebuie!” și nu cea ipotetică „Trebuie să faci cutare lucru dacă dorești anumite consecințe”. Asemenea considerații vor putea fi cu greu armonizate cu sugestia lui Hare potrivit căreia autorul Imm ar fi apreciat moralitatea acțiunilor prin raportare la consecințele lor intenționate. Deosebit de net va fi expimat refuzul de a evalua calitatea și meritul moral al acțiunilor prin raportare la consecințele lor intenționate la începutul secțiunii a doua a Imm, în paragrafele consacrate criticii filosofiei
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
i-a apărut lui Kant drept singura cale de a o scoate din regimul contingenței și relativității, de îndată ce el nu a mai gândit această obligație ca ceva impus din afară de către o instanță transcendentă. Kant pare să fi crezut că moralitatea, ca și cunoașterea cu valoare obiectivă de altfel, nu ar putea fi cu adevărat asigurată decât prin principii care sunt în același timp imanente și pure. Obligația morală este caracterizată drept respect pentru legea pe care o ființă autonomă și-
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
ființă autonomă și-o autoimpune și, prin aceasta, drept expresia supremă a libertății omului. Ca ființă morală, ca ființă liberă, omul este pentru Kant o realitate noumenală, și nu fenomenală. Pe temeiul unei asemenea distincții, Kant tinde să opună orizontul moralității orizontului experienței în termeni ca absolut și relativ, necondiționat și condiționat. Din această perspectivă vom putea înțelege mai bine și sublinierea opoziției dintre imperativul categoric și imperativele ipotetice, dintre legea morală, ca postulat al rațiunii pure, și principii ale acțiunii
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
multe pasaje din Imm și Crp transpare cu claritate preocuparea autorului de a evidenția opoziția dintre legitimarea sau invalidarea morală a unei maxime prin examinarea consecințelor statuării ei drept lege universală și evaluarea ei prin raportare la principiul necondiționat al moralității. Aceste pasaje pot fi citite drept tot atâtea încercări de a sublinia că imperativul categoric nu trebuie confundat cu acel principiu moral familiar care este regula de aur. Filosoful își previne cu insistență cititorul asupra înțelegerii principiului suprem al moralității
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
moralității. Aceste pasaje pot fi citite drept tot atâtea încercări de a sublinia că imperativul categoric nu trebuie confundat cu acel principiu moral familiar care este regula de aur. Filosoful își previne cu insistență cititorul asupra înțelegerii principiului suprem al moralității drept o simplă sublimare teoretică a regulii de aur. Căci regula de aur este un imperativ prin excelență ipotetic. Atunci când omul rațional o acceptă drept principiu al conduitei sale gândul său va fi negreșit acela că el nu este îndreptățit
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
se pot ajuta singuri. A gândi în acest fel înseamnă însă a ne situa pe punctul de vedere al rațiunii morale comune. Atunci când Kant afirma că rațiunea comună este în judecata ei practică în deplin acord cu principiul suprem al moralității, ceea ce avea el în vedere era, desigur, faptul că ea acceptă sau respinge maxime ale acțiunii examinând dacă ele pot fi gândite și voite drept legi universale. Admițând că rațiunea comună se conduce în judecata ei practică după cerința „Acționează
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
susținerea filosofului că omul bun din punct de vedere moral își va percepe îndatoririle ca imperative necondiționate, că el își va îndeplini datoria doar de dragul datoriei, și asigurarea lui repetată că judecata morală practică se conduce după principiul suprem al moralității și este permanent în acord cu acest principiu. Chiar și autori ca Höffe și Ludwig observă că prezentarea pe care o face Kant celor patru exemple conține formulări care nu pot fi armonizate cu poziția lui principială potrivit căreia evaluarea
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
baza unor considerații pur raționale, făcându-se abstracție de consecințele pe care le-ar avea respectarea sau încălcarea lor. Referindu-se la prezentarea exemplului doi, Höffe recunoaște că unele formulări ale lui Kant încurajează „interpretarea empirico-pragmatică” a principiului suprem al moralității. Höffe are în vedere în primul rând afirmația că universalizarea maximei de a face promisiuni pe care nu avem intenția de a le respecta ar submina în mod iremediabil relațiile de încredere reciprocă între oameni.29 Iar Ludwig, referindu-se
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
nu o putem face altfel decât examinând consecințele universalizării unor maxime alternative. Pare plauzibil că filosoful nostru a atribuit capacitatea de a realiza o asemenea evaluare rațiunii morale comune atunci când afirma că aceasta are permanent în fața ochilor principiul suprem al moralității. Așadar, a admite că îndatoririle morale sunt imperative necondiționate nu este ceva ireconciliabil cu recunoașterea și cu sublinierea faptului că rațiunea morală comună poate identifica aceste îndatoriri examinând consecințele acțiunilor conduse de anumite maxime. Că așa a gândit Kant pare
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
cu rațiunea morală comună. Kant a crezut în mod ferm că oameni fără preocupări intelectuale pot fi majori din punct de vedere moral în măsura în care ei sunt capabili să se folosească de propria lor rațiune. Familiarizarea cu reflecția filosofică asupra bazelor moralității nu este necesară pentru ca oamenii să deosebească binele de rău și să acționeze în consecință în împrejurările obișnuite ale vieții. Cine ar putea afirma că fără asistența reflecției filosofice ei nu ar ști ce sunt datori să facă, nu ar
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
mijlocul extrem pe care îl reprezintă amenințarea cu tortura, și decizia de a nu atenta la demnitatea unei ființe omenești cu riscul de a fi compromisă orice șansă de salvare a vieții alteia, cad ambele sub sancțiunea principiului suprem al moralității, în formularea pe care i-a dat-o Kant. Nu știm ce ar fi spus Kant dacă ar fi fost pus în fața unei asemenea dileme. Kantienii ar putea sugera drept cale de ieșire din impas formularea unei maxime superioare, maximă
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
punct de vedere moral. Dacă resursele rațiunii comune sunt în asemenea cazuri pe deplin suficiente, aceasta arată încă o dată că ele conduc la maxime de acțiune care sunt convergente cu cele pe care le susține o reflecție filosofică asupra bazelor moralității. Ar fi însă îndreptățită concluzia că cercetarea kantiană a bazelor moralității este, ce-i drept, o realizare speculativă sublimă, care poate procura cea mai înaltă desfătare cunoscătorilor, dar lipsită de orice utilitate practică? Nu cred acest lucru. Experiența vieții, modele
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
cazuri pe deplin suficiente, aceasta arată încă o dată că ele conduc la maxime de acțiune care sunt convergente cu cele pe care le susține o reflecție filosofică asupra bazelor moralității. Ar fi însă îndreptățită concluzia că cercetarea kantiană a bazelor moralității este, ce-i drept, o realizare speculativă sublimă, care poate procura cea mai înaltă desfătare cunoscătorilor, dar lipsită de orice utilitate practică? Nu cred acest lucru. Experiența vieții, modele exemplare de comportament, marea literatură sunt în măsură să fortifice, să
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
confirma adesea în judecata lor morală, dar îi vor putea și avertiza atunci când ea șchioapătă deoarece ei nu mai percep clar și distinct glasul rațiunii. Kant recunoaște și subliniază că rațiunea comună are permanent în fața ochilor săi principiul suprem al moralității. În măsura în care acesta este cazul, ea va fi pe deplin competentă să distingă binele de rău, să asigure orientarea acțiunii în împrejurările curente, normale ale vieții. Omul de rând cu minte luminată poate spera să reușească tot atât de bine ca și filosoful
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
comun, dar judecata lui poate fi ușor derutată de o mulțime de considerente ce nu țin de problema în discuție și care îl îndepărtează de la calea cea bună”.39 Se poate presupune că lui Kant o întemeiere filosofică a principiului moralității îi apărea importantă nu numai deoarece ea face posibilă derivarea interdicțiilor și îndatoririlor morale general recunoascute de către oamenii raționali din conceptul unei ființe raționale în genere. El nu a subapreciat, desigur, o asemenea realizare. Avem însă bune motive de a
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
și p. 148. 12. Vezi Întemeierea metafizicii moravurilor, ed. cit., p. 8. Iată și răspunsul dat de Kant, îmtr-o notă de subsol a „Prefeței” sale la Crp, unui recenzent care îi reproșa că „nu a stabilit un principiu nou de moralitate, ci numai o nouă formulă”: „Dar cine ar voi să introducă un nou principiu al oricărei moralități și oarecum s-o descopere el cel dintâi? La fel ca și cum înaintea lui lumea ar fi fost cu privire la datorie ignorantă sau într-o
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
Kant, îmtr-o notă de subsol a „Prefeței” sale la Crp, unui recenzent care îi reproșa că „nu a stabilit un principiu nou de moralitate, ci numai o nouă formulă”: „Dar cine ar voi să introducă un nou principiu al oricărei moralități și oarecum s-o descopere el cel dintâi? La fel ca și cum înaintea lui lumea ar fi fost cu privire la datorie ignorantă sau într-o totală eroare. Cine știe însă ce înseamnă pentru un matematician o formulă, care definește precis ceea ce e
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
ce ascultă glasul conștiinței morale. Raportându-se critic la punctul de vedere potrivit căruia respectul față de legea morală reprezintă unicul țel al omului drept în această lume, Kant va scrie: „Potrivit teoriei mele, singurul scop al Creatorului nu este, nici moralitatea omului în sine, nici fericirea pentru sine, ci cel mai înalt bun posibil constă în unirea și acordul ambelor.” 2 Kant susținea, prin urmare, că omul nu poate și nici nu trebuie să renunțe la acea înclinație naturală care este
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
că sunt moarte din punct de vedere moral. Kant recunoștea că urmarea neabătută a legii morale de către o ființă rațională imperfectă, expusă tot timpul unor înclinații contrare datoriei, poate cere sacrificii dureroase. Există totuși o deosebire esențială între afirmația că moralitatea deplină este condiția sine qua non a fericirii omului și aceea că ele ar fi în genere incompatibile, că prețul rectitudinii morale ar fi renunțarea la fericire. Punctul de vedere potrivit căruia Kant ar fi fost un rigorist moral în
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
non a fericirii omului și aceea că ele ar fi în genere incompatibile, că prețul rectitudinii morale ar fi renunțarea la fericire. Punctul de vedere potrivit căruia Kant ar fi fost un rigorist moral în sensul că el a opus moralitatea fericirii și mulțumirii nu găsește nici un sprijin în scrierile sale, și nici în ceea ce știm despre modul cum a trăit el. Angajamentul lui Kant față de prescripțiile rațiunii practice era, ce-i drept, unul neobișnuit de ferm. În vremuri și în
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
care a crezut că nu stau în calea îndeplinirii datoriilor pe care le avem față de noi înșine și față de semeni. El a visat o societate în care fericirea unui număr cât mai mare de oameni să poată fi armonizată cu moralitatea. Într-o altă interpretare, strâns înrudită cu prima, rigorismul moral kantian s-ar exprima în exigențe apreciate drept excesive față de o ființă atât de slabă, de imperfectă, cum este omul. Este avută în vedere cu deosebire îndatorirea autoperfecționării morale, așa cum
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
determina să acționăm împotriva convingerilor noastre morale, refuzând mari onoruri, favoruri sau foloase personale, care reprezintă prețul pentru încălcarea a ceea ce știm prea bine că trebuie să facem.) Kant nu a afirmat că absența înclinației este o condiție necesară a moralității unei acțiuni. Ideea lui dragă, insistent reluată și reafirmată, a fost aceea că au valoare morală doar acele fapte ale noastre a căror sursă este rațiunea, și nu înclinația. Într-un pasaj celebru din Secțiunea întâi a Imm, Kant caracterizează
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
ale binelui și, respectiv, ale răului absolut, mai poate fi văzută și astăzi drept dogma fondatoare a filosofiei morale a lui Kant. Într-o lucrare foarte recentă, constatarea că filosoful a contestat cu energie afectivitatea drept sursă și temei a moralității îl determină pe autor să socotească îndreptățită concluzia că în acest fel rațiunea ar fi opusă „frontal exclusivist” afectelor bune9. În capitolul intitulat „Rigorismul etic și moralitatea umilită” se susține, cu referire la un pasaj din Crp că, afirmând supremația
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
constatarea că filosoful a contestat cu energie afectivitatea drept sursă și temei a moralității îl determină pe autor să socotească îndreptățită concluzia că în acest fel rațiunea ar fi opusă „frontal exclusivist” afectelor bune9. În capitolul intitulat „Rigorismul etic și moralitatea umilită” se susține, cu referire la un pasaj din Crp că, afirmând supremația legii morale a rațiunii, Kant „nu poate ocoli cu totul o viziune înstrăinată asupra omului și a moralității”10. În sprijinul acestei aprecieri, bazate pe supoziția că
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
exclusivist” afectelor bune9. În capitolul intitulat „Rigorismul etic și moralitatea umilită” se susține, cu referire la un pasaj din Crp că, afirmând supremația legii morale a rațiunii, Kant „nu poate ocoli cu totul o viziune înstrăinată asupra omului și a moralității”10. În sprijinul acestei aprecieri, bazate pe supoziția că filosoful german ar fi elaborat „un model rigorist al moralității absolute”, se citează un fragment dintr-un cunoscut pasaj al Crp. Iată acest pasaj, în întregime: Dar ceea ce dăunează îngâmfării noastre
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]