KorAP: Find »[drukola/base=păsa & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...67 68 69 ...145 >

3,617 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425

nu mă mai trezesc. Dragomir își mișca cu bucurie mustățile lungi, mă lăsa cu dorurile mele, mă primea vesel, mă petrecea cu ochi șireți când plecam - și-și făcea afacerile. Dar de ce putea el face în lipsă-mi, nu-mi păsa. Voiam să mă lase în pace toată lumea, de altceva n-aveam trebuință. Și fata părea că n-are nimic în viața ei decât ceasurile șoaptelor de dragoste. Cu frică venea, ori mă aștepta, cu teamă se despărțea de mine. Era

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
mie coraj... Și zice: Măi Petrișor, băiete, om urât nu ești, și ai trecere la femei, da’ păcat că bei... Apoi eu îs om fudul și puțin îmi pasă... De aceea chiar, beau eu vinul cu oala, ca să nu-mi pese... Da’ eu, moșule, am auzit că-i strașnică muiere Anița asta... Da’ de ungur de ce am eu a mă teme? Eu nu mă tem de nimeni... Nici de farmecele lui nu mă tem! Moșneagul își duse mâna pe lângă barbă și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
trecută... Parcă eu pot să-ți spun?... Vrei numaidecât să știi? Eu credeam c-ai să înțelegi, credeam c-ai să te oprești o dată macar într-o sară, să mă întrebi... Totdeauna mă vedeai, și treceai înainte... Nu ți-a păsat niciodată de mine... Acuma știi... Bucșan întinse mâna. Fata se întoarse în loc, și porni în fugă, cu fustele fâlfâind în vânt. El se repezi pe urma ei, o ajunse la șanțul târgului, aproape de îngrămădirea neagră de case, o cuprinse de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
degetelor spre dânsul. Și pipăindu-l, urmărindu-l aproape, pierdută și fericită, gâfâia: — Unde mă duci?... spune-mi unde mă duci?... Vtc "V" Pentru Haia lui Sanis, viața care se mișca în jurul ei nu mai avea nici o însemnătate. Puțin îi păsa de privirile întunecate ale lui tatu-său, de oftările lungi ale maică-sii, puțin îi păsa de planurile de logodnă care se țeseau în jurul ei, în auzul ei. În anul acela nu s-a bucurat ca altădată de sărbătorile mari

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
spune-mi unde mă duci?... Vtc "V" Pentru Haia lui Sanis, viața care se mișca în jurul ei nu mai avea nici o însemnătate. Puțin îi păsa de privirile întunecate ale lui tatu-său, de oftările lungi ale maică-sii, puțin îi păsa de planurile de logodnă care se țeseau în jurul ei, în auzul ei. În anul acela nu s-a bucurat ca altădată de sărbătorile mari ale neamului. În începutul palid de toamnă, de anul nou, privea pe gânduri fără să vadă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
și să nu rămâie un gol în care mânia paznicului s-ar fi putut prăvăli, Bezarbarză tropăi repede în casă și ajută pe femei să iasă. — Stăi să vie și stăpână-tău! țipă aprig nana Floarea. Lui Bezarbarză nu-i păsa de asemenea țipăt. Bătrâna era totdeauna bună cu el. —Ai fiert lapte? —Fiert. —Băut-ai două ulcele? —Ba. Am băut numai una. Atuncea bea și pe cealaltă. Pune fân destul la vaci și, după ce pornim noi la vale, dă o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271

să constituie subiectul unei confesiuni nocturne, dar împrejurările au dictat o dezvăluire matinală - în dimineața ce a urmat primei noastre nopți împreună, când el a început să se comporte ciudat. Am întârziat la lucru din cauza asta, dar nu mi-a păsat. Trebuia să știu. Pe scurt: Aidan și Janie fuseseră împreună în jur de... o sută șaizeci și opt de ani. Crescuseră la câteva mile distanță unul de celălalt în Boston și fuseseră un cuplu mult, mult timp, încă din liceu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
pe care a trebuit să-l semnăm, prin care ei declinau orice formă de responsabilitate în caz de deces, mutilare, atacuri ale rechinilor, sindrom de stres posttraumatic, degete accidentate, unghii rupte, pierderea protezelor sau orice altceva. Dar nu ne-a păsat nici cât negru sub unghie, noi ne distram de minune, ghemuiți în bazinul minuscul de antrenament, cu alți nouă începători, făcând semne de OK cu degetul mare și cu arătătorul, chicotind și dându-ne coate ca niște școlari. În a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
fuseseră bunicii și bunicele mele, dar în cazul lor te aștepți să moară; erau bătrâni, era firesc. Dar Aidan era tânăr și puternic și frumos și era cu totul nefiresc. Când îmi muriseră bunicii, fusesem prea mică sau nu-mi păsase îndeajuns încât să mă întreb dacă s-au dus cu adevărat în rai (sau în iad - Buni Maguire era cu siguranță un mușteriu pentru locul cu pricina). Acum mă vedeam obligată să meditez la viața de apoi, și lipsa oricărei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
un autobuz, o pereche de blugi de mărimea potrivită - aveam obiceiul să spun că „n-a fost să fie“, ca și cum ar fi existat o divinitate, un fel de păpușar binevoitor, care avea un scenariu pentru noi toți. Unul căruia îi păsa de hainele pe care le purtam. Dar acum când eram încolțită, acum când chiar conta, realizam că nu știam ce să cred. Nu credeam că Aidan era în rai. Nu credeam deloc în rai. Nici măcar nu credeam că există Dumnezeu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
scos mobilul din geantă și, cu degetele tremurând de speranță, am sunat la acel număr. A răspuns o femeie. —Sunteți Morna? am întrebat. — Da. —Aș vrea să-mi ghiciți. Puteți veni acum? Am o fereastră. Sigur! Da! Absolut! Cui îi păsa de serviciu? Morna mi-a explicat cum să ajung la un apartament situat la două străzi mai încolo. Urcând cu liftul care mă zdruncina, inima îmi bătea așa tare încât m-am trezit întrebându-mă cum ar fi să fac

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
cu schepsis pentru încă un an, așa că trăiserăm de pe urma cărților de credit și ignoraserăm cu brio datoriile în continuă creștere. Totuși, eram mai mult decât fericită să mă înglodez și mai mult în datorii pentru această Neris Hemming - nu-mi păsa cât ar fi costat. Mitch se uita lung la agendă, cu o figură confuză. — Nu e aici. Aș fi putut să jur că era. Mi se tot întâmplă asta, adică, tot pierd lucruri... Și eu pățeam la fel. De atâtea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
una, uite încă una! Mami, uite, încă una! Al doilea leu de mare era și mai mare decât primul și valul pe care l-a stârnit la întoarcerea în apă a stropit jumătate din mulțime. Nu că i-ar fi păsat cuiva. Făcea parte din experiență. Am așteptat până când al patrulea leu de mare a mâncat un pește, apoi Mitch m-a privit. —Mergem mai departe? Sigur. Am lăsat în urmă oamenii care priveau încă fascinați și în culmea bucuriei. Ce

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
corpului prefera) de la Tattoos and Screws, salonul de body-art de pe strada 11 colț cu strada 3. Apoi s-au citit scorurile. Echipa Optsprezece (eu și Mitch) se descurcase destul de prost, eram cam pe locul cinci din coadă, dar nu ne păsa. Ne umpluse aproape toată după-amiaza de duminică, asta era ceea ce conta. —OK. Mitch s-a ridicat în picioare, aruncându-și pe umăr omniprezentul sac de antrenament. —Mulțumesc pentru asta. Eu o iau spre sală. Ne vedem săptămâna viitoare. Da, ne

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
seară? Toate companiile de taxiuri din Manhattan fuseseră luate cu asalt și am ajuns ciuciulete de la metrou până acasă; punga pe care mi-o pusesem pe cap nu mă apărase câtuși de puțin de ploaie. Nu că mi-ar fi păsat, pluteam. M-am învârtit prin cameră, ștergându-mi părul cu un prosop și întrebându-mă de la ce oră se poate considera oficial „după apusul soarelui“. Când începuse furtuna, se făcuse întuneric ca noaptea, dar mă temeam că, doar pentru că era

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
pregătesc să plece. Chiar așa era! S-au ridicat și Joey a aruncat pe masă câteva bancnote de douăzeci și se tot scuzau în timp ce-și făceau loc să iasă. — Pleacă acasă devreme ca să facă sex, fără să le pese cât de nepoliticos poate să pară, a oftat Brooke, pierdută în reverie. Nici măcar nu lasă destui bani ca să-și acopere partea lor din consumație pentru că sunt atât de îndrăgostiți încât își închipuie că toată lumea le-o va acoperi cu bucurie

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
e genul acela de întâlnire, Leon. Poți să ajungi în douăzeci de minute la Dom’s Diner? —OK. M-am adresat birourilor din jurul meu: — Plec în zece minute, iau prânzul mai devreme. Lauryn nici măcar nu mi-a răspuns. Nu-i păsa. O dădusem așa rău în bară prin faptul că aproape că nu ajunsesem la prezentare încât probabil că aveam să fiu concediată oricum. Către: Magiciansgirl1@yahoo.com De la: Thewalshes 1@eircom.net Subiect: Totul a ieșit la iveală Dragă Anna

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
pe anul ăsta când se simțea că a venit toamna; frunze căzute se învolburau în jur, se lăsase frig și era un iz de fum de lemne în aer. N-aveam să mă deranjez să deschid cutia poștală. Ce îmi păsa că primisem corespondență? Dar ceva mi-a spus să deschid cutia. Apoi, imediat, o altă voce mi-a spus să plec. Dar era prea târziu. O descuiam și acolo, în cutia poștală, mă aștepta o scrisoare, care îmi era adresată

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
lui Joey. Sunt total împăcată în privința lui. E doar din cauza hormonilor. Când nu eram cu Jacqui, ieșeam la cumpărături și aruncam frenetic cu banii. Tocmai îmi luasem salariul și l-am cheltuit pe tot, inclusiv banii de chirie. Nu-mi păsa. Am dat o avere pe două costume negre, pantofi negri cu toc, ciorapi de mătase și o poșetă Chloe. Exagerat de mult. De fiecare dată când semnam pentru o nouă achiziție, îmi aminteam de cele două mii jumate pe care i

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
atunci când te-au mușcat, aș fi fost interesată s-o fac. Eu: Am fost cât pe-aci. Dar încercam să-mi împlinesc misiunea. Tessie (cu o figură compătimitoare): Înțeleg ce vrei să spui. Dar adevăratului psihopat nu i-ar fi păsat de misiune. Apoi s-au auzit tropote de pași pe scări. Detta: La naiba! A tras în mine și a ratat cam cu o milă. Tessie: Potolește-te, Detta. Apoi Tessie a tras în ea. Profitând de confuzie, am fugit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366

Nu eram sigur că ajunsesem la o bună învoială și nici că voi avea curajul s-o respect. Măcar credeam că-mi fixasem limitele aventurii în care mă lăsasem târât. Cât despre Nur, mi s-a părut strălucitoare. Puțin îi păsa de reticențele mele, atâta timp cât nu se așezau de-a curmezișul drumului ei. Din vorbele mele foarte limpede înfățișate, ea n-a auzit decât „da“-ul pe care nici măcar nu-l rostisem. Și deja, fără să mai aștepte, în timp ce ticluiam în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389

văzut niciodată un om atât de avar... Vă aduceți aminte că ne plătea din ce în ce mai puțin? De când a venit Vitellius, lucrurile s-au mai schimbat... deși, după mine, se arată binevoitor ca să atragă armata de partea lui, nu pentru că i-ar păsa de noi. Eu cred că, în taină, visează să devină împărat și să-l înlăture pe Galba. Dar cine era Capito? îl întrebă în șoaptă Listarius pe Lucilius. — Era guvernator aici, în Colonia, înainte de Vitellius. Se spune că i s-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
era. Îl părăsise. Ce simțea era nu numai disperare, ci și altceva, mai îngrozitor. Era o indiferență cumplită - avea inima înghețată. Nimic nu mai conta pentru el, nici măcar arta vindecării, căreia până atunci îi dedicase viața lui. Nu-i mai păsa că e medic. Nu-i mai păsa de cei din jur. Putea doar să stea la soare... Nu mai voia să trăiască, dar nu avea curaj să se sinucidă. Nu-i păsa nici măcar că Vitellius, ucigașul, se oprise tocmai acolo

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
numai disperare, ci și altceva, mai îngrozitor. Era o indiferență cumplită - avea inima înghețată. Nimic nu mai conta pentru el, nici măcar arta vindecării, căreia până atunci îi dedicase viața lui. Nu-i mai păsa că e medic. Nu-i mai păsa de cei din jur. Putea doar să stea la soare... Nu mai voia să trăiască, dar nu avea curaj să se sinucidă. Nu-i păsa nici măcar că Vitellius, ucigașul, se oprise tocmai acolo, în orașul unde ajunsese și el, ducând

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
atunci îi dedicase viața lui. Nu-i mai păsa că e medic. Nu-i mai păsa de cei din jur. Putea doar să stea la soare... Nu mai voia să trăiască, dar nu avea curaj să se sinucidă. Nu-i păsa nici măcar că Vitellius, ucigașul, se oprise tocmai acolo, în orașul unde ajunsese și el, ducând urna cu cenușa Velundei. Oftă și privi în jur, amețit din cauza oboselii. Se uită absent la mulțimea care invadase orașul în acele zile de sărbătoare

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]