KorAP: Find »[drukola/base=pin & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...67 68 69 ...196 >

4,896 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914

capul gol, cu sabia-n dinți și mînele-narmate de pistoale-ntinse, pe care le slobozi drept în capetele celor ce stăteau în ușă. In urma lui o ceată de oameni înarmați cu lănci împungeau în dreapta și-n stânga și, răzbind pin ei, fugiră mereu până în risipiturile unei stânci, prin cari pierzîndu-se nu vedeai în lună decât oțelul țevelor întinse și împușcăturile trimise în cei ce acuma cotrobăiau pin casă. Dar pe acel june palid, cu capul gol, îmi părea că-l

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
ceată de oameni înarmați cu lănci împungeau în dreapta și-n stânga și, răzbind pin ei, fugiră mereu până în risipiturile unei stânci, prin cari pierzîndu-se nu vedeai în lună decât oțelul țevelor întinse și împușcăturile trimise în cei ce acuma cotrobăiau pin casă. Dar pe acel june palid, cu capul gol, îmi părea că-l cunosc. Deși-l văzusem numai la lumina fulgerelor din puște, totuși îmi părea că nu putea să fie altul decât Ioan. Mă-ntorsei în casă și mă

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
părea că nu putea să fie altul decât Ioan. Mă-ntorsei în casă și mă culcai iar; însă mi-era cu neputință să mai închid ochii de gânduri. Dacă acela va fi fost Ioan... iată ceea ce-mi îmbla mereu pin cap... căci de va fi fost el, deciziunea mea era ca și luată... trebuia să-l urmez. Astfel zvîrcolindu-mă în patul meu, părea că demonii toți intrase în sufletul meu cel turburat, asemenea unor visuri aievea... unor visuri cu ghearăle

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
a-mi izbi fața și fruntea, îi dedei un impuls nou calului, care-o începu în treapăt. Din ce în ce vântul creștea și prindea aripi, până ce, mai repede decât treapătul calului meu, începu să mă pătrundă cu frigul lui pin toți porii vechilor mele haine. Orașul se aprindea din ce în ce mai mult, cu - atât mă apropiam, păream a distinge vaiete slabe și depărtate, calul fugea mai iute, vântul începu a vâjâi și a fluiera, astfel încît vedeai cum cu el creșteau aripele

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
hățiș des și tufos, deși scuturat de toamnă, se-ntindeau alături cu strada, pe când după acel hățiș, ascunse-ntre arbori, se vedeau casele. Ajunsei și înaintea casei preotului. Poarta era deschisă și răzimată-n amândouă părțile. Ferestrele erau deschise, ci pin ele s-auzeau vaietele cele slabe ale unei femei. De-a intra astfel cum eram în casă era a mă espune pericolului vădit. Mă apropiai așadar de fereastră și privii înăuntru. Dar ce văzui, D-zeul meu! Casa plină cu

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
de păr roșu - el voi să apese gura lui murdară și cu musteți roșii, rare, pe buzele ei cele vinete ca porumba... O simți ea aceasta și cu o ultimă sforța [vre ] se rupse din brațele lui... Eu întinsesem pistolul pin fereastră în momentul când ea deschise ochii... Era să fugă pe ușă și văzând arma-ntinsă... ea rămase dreaptă, o-nmărmurită statuă a disperărei sublime, cu mândrie de leoaică în față, c-o strălucire sălbatecă și vergină în ochi. Cu

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
închis, o înzeci într-un moment, și urletele fioroase ale canibalilor îngropați în flacări se auzeau asemenea vaietelor celor osândiți la focul Gheenei. M-aruncai pe cal disculț cum eram și, izbindu-l în coaste, începui să iau drumul înapoi pin oraș, flacărele erau mai domoale, stradele - pustii, și cadavrele erau pe - alocurea așezate claie pe grămadă. Călării repede până ieșii din oraș afară, unde, la drumul împărătesc, luîndu-mi lancea din șanț, scoțîndu-mi pana roșie din căciulă și dînd-o vântului, o

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
poveste cu smei și crudelități, dar în a căror coprins, pe alte locuri și pe alte țărmuri, amanții rătăcesc de-a lungul lor în umbra și verdele dumbrăvilor, cu fețele argintite de lumina unei palide {EminescuOpVII 210} lune ce zâmbește pin nori și înseninate trist de plăcutele visării ale amorului. Era noaptea aceea un roman cavaleresc fără înțeles, din evul mediu, dar în care nu mai eram în stare de-a transpune tablourile colorate cu sânge, cu foc și cu negrul

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
treaptă de sus unită cu cerul răsfăța în lumina cea etern neturburată a soarelui un eden frumos, cu largi alee de palmiferi, cu cărări acoperite cu nisip alb, cu avulsuri de raze lungi și diamantice, cu stânci zdrobite de smirnă, pin săpăturile cărora ciorăiau și picurau curate ca cristalul, dar îngreuiat * de dulcețile și mirosul ambrei: nectarul cel adormitor al Orientului. Și toate acestea asupra norilor! Cerul era senin ca o boltă de smarand susținută în orient și occident, cu bolta

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
Prin acei îngeri albi și cu ochii mari, albaștri, văzui unul cu mari ochi negri, alb ca și ei, însă cu fața slabă și muiat în lungi și strălucite haine negre, cu {EminescuOpVII 211} mînile unite pe piept: el plutea pin aerul aureu [cu] ochii mari îndreptați în sus și plini de lacrimi. Eu îl cunoșteam... Acel păr negru și despletit eu îl văzusem, acea tristeță adâncă și sublimă eu o văzusem, acea desperare fără margini a cărei unică stea e

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
încît fața nu i se vedea. Lancea era-nfiptă-n pământ cu vârful de fier în jos. Îmi legai calul de lancea-nfiptă și, îngenunchind lângă capul lui, trăsei încet cu mâna sucmanul ce acoperea fața. Ochii lui mari erau închiși, astfel încît pin pielița cea fină și albă a ochilor se vedeau clar vinele cele fine și albastre; cearcănele adânci și mari împregiurul ochilor din vinete devenise arămii, fața era palidă ca totdeuna. șezui cu desăvârșire la capul lui și mă uitam lung

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
ce-mi luase tot și care acuma nu mai era decât un cadavru. Feciorii luară râzând armele din părete și le-mpărțiră-tre ei. Coborând scara cea mare, intrarăm într-o casă cu mesele-ntinse, deschiserăm ferestrele toate, aruncarăm pe morți afară pin ele și ne așezarăm cu toții la masă, pare-că nu se-ntîmplase {EminescuOpVII 214} nimica și parcă venisem la nuntă. Orcine va crede poate că asta nu-i cu putință, dar când ar ști cineva cum revoluțiunea și nesiguranța vieței proprii îl

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
aerul și răsunetul lor adia încă prin aer. Eu mă sculasem trist și visător și-n aerul cel înserat al casei mi se părea o umbră albă, o umbră de înger. Cea din urmă flacără a lampei cu glob zbura pin sticlă și se făcu fum î [n] casă *, cu sufletul coprins de noapte îmi apropiai un scaun de cămin și priveam neconștiut în flacăra lor albăstruie. Sofia se sui pe un scaun să reaprindă prin întuneric candela de la icoana îmbrăcată

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
aduci aminte ce ți-am spus atuncea și nu mai trebuie să ți-o repet. ["Un râs amar"] 2257 Un râs amar-sec *, încet, încrunta buzele sale împregiurate de-o spumă vânătă, apoi un țipet desperat, strălucit, cerni aerul din salon. Pin flacările-nfiorate ale căminului marmoreu învinețea în trăsuri aeriene fața cea tristă a lui Toma Nour. ["Cine a văzut o-nmormîntare-n București "] 2255 Cine a văzut o-nmormîntare-n București? în carul mortuar, pe amândouă laturile cu câte - un alb 5 înger de marmură

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
o sanie c-un cal numai, c-un soldat cu pușcă și c-un cociș înarmat și el. Sania zbura ca o nălucă a văzduhului prin câmpia cea albă sub cerul arămiu. Zburam mereu asemenea viselor teribile a poeților norvegieni pin câmpii numai de neauă, în urletul cel departat și flămând al lupilor, în vâjâitul geros al vântului, zburam la Sibir. Din ce în ce mai pustiu, din ce în ce mai șes, neci lupii nu se mai auzeau, cerul era mai senin și luna era mai moartă, nimica

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
Sub murii acelei havre se strecura încet, c-un sac în spinare, un evreu tânăr. Trecuse miază-noapte. Luna poleia pietrișul uliței ce-l puteai număra, și umbra evreului, lipită pe păreți, îl urma parecă... într-o căsuță mică se vedea pin fereasta colbăită și afumată arzând un muc. El s-apropie și bătu încet. Un bătrân cu barba sură și lungă apăru în prag. Erau Ruben și Levy. - Le-ai adus, zise el încet, și ce face Hagar a mea, ginere

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
se culcă. Dar numai ațipea și nu putea dormi. El se zvârcolea în pat și din când în când își bătea cu pumnul în cap. Începu să ofteze și să geamă, se sculă din pat, lung și slab, și pipăi pin întuneric s-ajungă la masa pe care distinsese hainele de Domn. - Trebuie să mă duc la Hagar în turn, șopti el monoton, Hagar! Hagar! Și nepotul meu Ismail, facă-i Dumnezeu izvor în pustiul temniței, căci dușmanii ei au săcat

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
de șapte coți în care să mă văd goală din creștet pîn-în călcâie... Da, goală, albă ca omătul în acele sale îmbrăcate în purpură domnească. Nu-s eu floarea ta de zăpadă, Ștefane? Ea-i întinse mâna slabă, mică, fină pin gratii. - Ștefane! vezi tu regele evreilor! Gătitu-i-ai scaun împărătesc și schiptru pentru mînile lui ca să judece asupra Israilului ca Samoil judecătorul? Dar ai slăbit, tânărul meu amic, zise ea întristată privindu-l din nou, și pare c-ai

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
pe - alocurea, murii păreau a se înclina neproptiți, ferestele sparte, lemnăria putredă și năruită. Un podeț mișcător, mai mult putregăit, ducea peste șanț la curtea castelului. El merse-năuntru. Lumina apăru în fereasta unuia din turnuri, apoi trecu, parecă purtată pin tot castelul, pe lângă toate ferestele și dispăru. În aceeași vreme luna se cufundă după un nour negru, nelăsând nici o urmă de pală măcar și era un întuneric cum nu mai fusese. Tăcere mortală... Cavalerul își legă calul de stâlpul unui

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
întuneric cum nu mai fusese. Tăcere mortală... Cavalerul își legă calul de stâlpul unui fel de șură, s-apropie de casă și merse-n față-i cu pași lini și abia auziți. Era liniște ca-n mormânt. El se uita pin fereștile de jos, dar își fixa ochii într-un întuneric nepătruns și nu putu cunoaște nimica. După un scurt monolog merse la poartă, de-a cărei ușcior era atârnat, de-un lanț, un ciocan greu. El îl ridică, se răzgândi

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
înguste și mai înguste, pîn-ce dădu de un grilagiu de fier. El îl lovi cu piciorul și-l deschise. Ducea într-un coridor întortocheat și în unghiuri, abia destul de larg pentru ca un om să poată trece cu mînile și picioarele pin el. O lucire abia, a cărei izvor nu se știa * îl lumina într-atît încît îl puteai vedea. Cavalerul îndrăzni înainte. O văietare adâncă, deșartă s-auzi pin bolțile coridorului, din depărtare. El merse mereu înainte și zări iar flacăra albastră

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
abia destul de larg pentru ca un om să poată trece cu mînile și picioarele pin el. O lucire abia, a cărei izvor nu se știa * îl lumina într-atît încît îl puteai vedea. Cavalerul îndrăzni înainte. O văietare adâncă, deșartă s-auzi pin bolțile coridorului, din depărtare. El merse mereu înainte și zări iar flacăra albastră care-i luminase mai nainte. Coridorul boltit se deschise deodată într-o galerie mare și spațioasă în mijlocul căreia el zări un om îmbrăcat în fier și armat

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
fruntea grădinei cei mai nalte era palatul lui, cu cupola rotundă, cu șiruri de coloane sure, cu bolți urieșești... Erau atât de mari acele zidiri încît regele păru un gândac negru, ieșit în lumina nopții, care suia scările și trecea pin bolțile palatului. El intră într-o sală mare: Memfis era la picioarele lui... orașul infinit cu cupolele albe... a cărui ocean de palate urieșești, a cărui strade largi pavate cu pietre lungi și albe, a cărui grădini de palmieri forma

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
înalte căzură lungi perdele roze... și el rămase în sala întinsă într-un întuneric trandafiriu, îngreuiat de lumina lunei ce plutea asupra Egipetului. Memfis dispăru de sub picioarele lui... el rămase singur, cu gândirile lui negre... Noaptea tăcea... El se primbla pin umbra trandafirie a salei în talarul lui negru - strălucit... apoi scoase din sân o fiolă cizelată dintr-un singur ametist, luă o cupă sapată dintr-un *** mare, pe care o împlu cu apa sântă a Nilului... Destupă fiola și turnă

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
se cutremură lin. - A sosit ora morții mele... zise regele, ca și când ar fi vorbit cu el singur... aștept să-mi spui adevărul... Nu-mi zugrăvi chipuri trecătoare... care să mă facă a crede că sîntem numai pulbere... Un râs clocoti pin toată sala... - Ce râzi, zise regele întunecos... mie nu mi-e a râde, demone... Voi adevăr, nu batjocură... - Pulbere? răspunse un glas din oglindă cu o rece și cruntă espresie de ironie... 96r pulbere?... te-nșeli... ce ești tu, rege

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]