2,989 matches
-
cunoaștere, verificare și comunicare a cunoașterii: „Din cer a venit...” Subiectul este funcția cu care se încarcă, în interiorul relației de interdependență, un nume (sau un substitut) atras în sfera de desfășurare a predicației. Este condiție (relativă) și consecință (absolută) a situării predicatului în interiorul unei sintagme bipolare verb-nume: „Din cer a venit un cântec de lebădă.” (L. Blaga) În interiorul relației de dependență se dezvoltă cinci funcții sintactice. Identitatea lor este determinată, pe de o parte, de natura morfologică a regentului, pe de
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
sale lexicale (care nu mai primește sensul ‘pluralitate’), cu originea în raportul cu lumea extraverbală, se desfășoară sub semnul opțiunii: Va pleca la Cernăuți Andra sau Cristina. sau al excluderii: Va pleca la Cernăuți nu Andra, ci Cristina., cu eliminarea situării într-o aceeași temporalitate. Realizarea tautologică a funcțiilor sintacticetc "Realizarea tautologic\ a func]iilor sintactice" Uneori, funcțiile sintactice (sau componenta nominală a funcției de predicat) se realizează, tautologic, prin aceleași unități lexicale prin care s-a exprimat regentul, într-o
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
urmare etc. Conjuncțiile subordonatoare marchează în primul rând dezvoltarea propozițională a unei funcții sintactice. Ele realizează și exprimă cu preponderență relații de dependență, dar intervin și în dezvoltarea relației de complementaritate între verbul copulativ și numele cu dezvoltare propozițională. În legătură cu situarea planului lor semantic între abstract și concret, conjuncțiile subordonatoare marchează doar dezvoltarea propozițională a unor funcții sintactice sau și identitatea funcțională a propozițiilor dependente. Din prima categorie fac parte conjuncțiile „universale”, care, cu un grad maxim de abstractizare, introduc în
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
sintactică (complement direct sau indirect) fixează identitatea acestei funcții. Astfel, în versurile eminesciene: „Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, și în odaie/Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie.”, anticiparea pronumelui le prin substantivul în acuzativ perdelele marchează situarea acestei forme scurte în acuzativ și identitatea ei funcțională de complement direct. În schimb, în versurile „Vara doina mi-o ascult/ Pe cărarea spre izvor,/ Ce le-am dat-o tuturor,/Împlându-și cofeile/ Mi-o cântă femeile.”, dativul pronominal tuturor
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
forme scurte în acuzativ și identitatea ei funcțională de complement direct. În schimb, în versurile „Vara doina mi-o ascult/ Pe cărarea spre izvor,/ Ce le-am dat-o tuturor,/Împlându-și cofeile/ Mi-o cântă femeile.”, dativul pronominal tuturor marchează situarea formei le în cazul dativ și identitatea sa funcțională de complement indirect. Absența mărcilor în dezvoltarea unor funcții sintactice În dezvoltarea circumstanțialelor, în mod frecvent, planului semantic nu-i corespund mărci specifice în planul expresiei. Identitatea diferitelor circumstanțiale este fixată
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
conceptual (Verbul a trebui dezvoltă sau nu componenta semantică ‘ipoteză’). Când verbul asertiv reprezintă, ca verb performativ (Austin), însăși realizarea actului lingvistic al aserțiunii, el generează enunțuri performative: „Eu îți spun încă o dată că adevărul nu poate fi sufocat.” În funcție de situarea planului lor semantic în desfășurarea categoriei modalității, enunțurile asertive sau propoziții din alcătuirea lor pot fi reale, ipotetice, potențiale, ireale, optative: „De când s-a dus, sunt ca o creangă veștedă, Care-nainte de-a-nflori se scutură, Și lumea nici o bucurie
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
prezintă în general aceleași mărci ca enunțurile interogative. Uneori intervin, însă, unele particularități în organizarea enunțului care-i fixează identitatea de interogativă retorică: • însoțirea elementelor interogative cu adjectivul altul (alta) sau cu adverbe compuse pe baza lui, eventual concomitent cu situarea verbului la potențial-optativ, prezent sau mai ales perfect, sau cu prezența în context a unor comparative sau superlative adjectivale sau adverbiale: „Care e mai mândră decât tine între toate țările semănate de Domnul pre pământ? Care alta se împodobește în
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
Lasă-mă, toamnă, în prada furtunii Singur de mine să râd ca nebunii.” (A.E. Baconsky) În planul expresiei, identitatea specifică a enunțurilor imperative este marcată concomitent prin intonație, accent și flexiune. Flexiunea. Marca distinctivă principală a enunțurilor imperative este situarea substantivului (pronumelui) la cazul vocativ și a verbului la modul imperativ: „- Ioane! Ioane! Ioane!... și Ion pace!” (I. Creangă), „Păzește-te de amicii care ți se jură că te iubesc pe tine mai mult decât se iubesc pe dânșii.” (M.
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
fi și la alte moduri (conjunctiv mai ales, indicativ mai rar) dacă planul lor semantic exprimă conținutul semantic al imperativului: „Tu să șezi la grajd, nedezlipit și să îngrijești de calul meu ca de ochii din cap...” (I. Creangă) Observații: Situarea verbului la imperativ poate fi doar marcă a caracterului afectiv al unui enunț asertiv: „Ei! ei! de acum drege-ți „vocea” și descurcă-te, măi Trăsne, dacă poți.” (I. Creangă) Intonația imperativă este orientată de accentul sintactic și depinde de
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
în celelalte limbi flexionare, verbul este singura categorie lexico-gramaticală capabilă să dezvolte sensuri temporale în mod abstract, adică prin intermediul unei categorii gramaticale specifice. Dinamismul imanent al verbului îl face apt pentru dezvoltarea funcției primordiale a comunicării, predicația, funcție care implică situarea în timp, în timpul sau din perspectiva timpului actului lingvistic. În același mod abstract, verbul dezvoltă sensuri în interiorul categoriei gramaticale de persoană (în simultaneitate cu cea de număr), ceea ce face din el singura clasă lexico-gramaticală căreia îi este imanentă relația cu
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
implică două componente semantice, una, de natură lexicală si alta, de natură gramaticală. Componenta semantică de natură lexicală rezultă din interpretarea lingvistică (anterioară actului comunicării) a „obiectelor” realității extralingvistice, reflectată în planul conștiinței. Componenta semantică de natură gramaticală rezultă din situarea sensurilor lexicale într-o anumită temporalitate, în primul rând, în raport cu temporalitatea procesului de comunicare, precum și în interiorul unor opoziții determinate de implicarea în verbul-predicat a relației cu un subiect: persoana și numărul, relație care se actualizează prin raportarea la protagoniștii actului
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
fac din predicatul stării o variantă de realizare a acestei categorii structurale de predicat; fără a fi subiect sintactic, termenul substantival din structura acestor expresii - unități lexicale verbale (verbe de stare) - ocupă poziția subiectului: mi-e dor, mi-e teamă. Situarea între esența semantică verbală și expresia nominală a acestor structuri, cu subiectul în ele înseși, un subiect specific fără a avea originea în protagoniștii actului de comunicare: e duminică, e frig, e iarnă, mi-e frică, mi-e sete, mi-
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
eterni.” (M. Preda, Viața..., p.230) Dacă reprezintă un alt substantiv, pronumele stă în cazul genitiv: „Dar pe drumul bătut, care ar mai fi în stare să deosebească urma cui a trecut?” (C. Hogaș, 39) Observații: Este o excepție aparentă situarea subiectului realizat prin alte pronume sau prin substantive în alt caz decât nominativul. Într-un enunț precum: „ Ah ! Sunt printre voi de-aceia care nu cred tabla legii.” (M. Eminescu. I. 48) de din componența subiectului de-aceia nu este
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
vede cugetele toate. Ei! Cine-i acolo-n haine-ntunecate? Cine scobește zidul cu carnea lui, Cu degetul lui ca un cui De răspunde-n rănile mele?” (T. Arghezi) Observații: În stilul conversației, pronumele interogativ (sau interogativ-relativ) care admite, uneori, situarea verbului-predicat și la celelalte persoane: „Care mai cumperi americă, modipolan, serj?” (E. Barbu), „Care-ai fost, măi? strigă iar, mai moale și cu îndoială argatul.” (M. Sadoveanu), „Omoară-mă pe mine, care te-am iubit, care am jertfit tot pentru
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
ca expresie modificată semantic, prin introducerea unei perspective analitice, a subiectului inclus; • de dublă dependență, caracterizând analitic - ca un complement predicativ - sfera semantică a subiectului inclus, în circumstanța desfășurării acțiunii verbale. Această poziție sintactică face compatibilă prezența acestor pronume cu situarea verbului predicat la orice persoană gramaticală: „- Măi! al dracului venetic și ceapcân de popă, zicem noi, după ce ne adunăm toți la un loc, înghețați de frig și spărieți.” (I. Creangă), „În sfârșit, vă aduceți toți aminte, adăugă adresându-se de-
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
gramaticale de persoană și substantivului pe care-l determină: „A doua zi ne-am dus toți studenții la stadion.” La intersectarea celor trei relații, cu predominarea celor de interdependență și dependență, se situează și pronumele de cuantificare amândoi, compatibil cu situarea verbului, la plural, la toate formele de persoană întrucât este asimilabil funcției de complement predicativ: „Căci amândoi vom fi cuminți Vom fi voioși și teferi.” (M. Eminescu) „De-oi muri la primăvară / Să mă plângeți tu și mama; Amândouă să
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
inteligența (C.D.), dar inteligența (S) nu poate să-nlocuiască niciodată bunul simț (C.D.).” (M. Codreanu) Intonația. Intervenția factorului subiectiv, afectiv, în elaborarea enunțului lingvistic poate anula caracterul relevant al topicii și al determinării în marcarea funcției sintactice de subiect. Împotriva situării sale înaintea verbului copulativ, reliefarea prin intonație a unui termen din structura nucleului predicațional se constituie în marcă a rolului de nume predicativ, purtător al semanticii lexicale a predicației; „descoperirea, revelarea” noutății prin intonație se întâlnește cu poziția de „informație
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
întâmplarea...” Când verbul se caracterizează prin tranzitivitate indirectă sau când regentul este un adjectiv, în plan semantic, distincția complement direct - complement indirect se suspendă în plan semantic, dar se menține în planul expresiei: complementul indirect implică prezența unei prepoziții sau situarea în cazul dativ: „El a vorbit despre zborurile cosmice.”, „Aceasta este o acțiune folositoare tuturor.”, „Nordul Bucovinei aparține de drept românilor.” COMPLEMENTUL DIRECTTC "COMPLEMENTUL DIRECT" Are ca regent: • verbe (locuțiuni verbale) tranzitive (cu tranzitivitate directă): „Viață, nu mă părăsi în
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
tipul a-l durea capul (inima etc.), conținând în structura lor un pronume personal în acuzativ, expresie a „obiectului” (de esență umană) căruia i se atribuie prin verb o stare (fizică sau psihică) și în același timp modalitatea sintactică de situare a expresiei în perspectiva gramaticală a persoanei 31, nu pot avea decât complement intern, prelungire sintactică, redundantă, a formei scurte, prin forma lungă a pronumelui personal în acuzativ sau prin pronume nepersonale sau substantive, care trimit, prin planul lor semantic
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
fetiță.” Forma de dativ a pronumelui personal lor stabilește identitatea de complement indirect a pronumelui le pe care îl reia: „Le-am lăsat lor și albumele de artă.”, în timp ce reluarea prin acuzativul pe fete marchează funcția de complement direct cu situarea în acuzativ a pronumelui le: „De-aceea le-am lăsat și eu pe fete să râdă până li s-a duce gura la urechi...” (I.Creangă) 4. Elementele de relație intervin în planul expresiei în desfășurarea relației de dependență, când
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
prin pronume relativ (care, în interiorul unei relații de interdependență, poate funcționa și ca subiect) este marcată de: • prezența unei prepoziții: „Atâta știam, atâta spusesem, n-aveam la ce mă gândi.” (M. Preda) • prezența morfemului pe: „N-aveam pe cine învinui.” • situarea pronumelui relativ în dativ: „Eu singur n-am cui spune nebunul meu amor.” (M. Eminescu) b. Propoziția completivă directă intră în relație cu regentul prin: • conjuncții: că, să, ca...să (cele mai frecvente), dacă, de și locuțiuni conjuncționale: cum că
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
deschis de termenul regent - de conținutul lexical al unor verbe care implică participarea a doi protagoniști în reciprocitate la desfășurarea acțiunii pe care o exprimă: Au stat de vorbă unul cu altul. sau de sensul gramatical al verbului dat de situarea lui la diateza reciprocă: Se caută de ani unul pe altul. Dacă verbele cu sens reciproc prin conținutul lor (lexical sau gramatical sunt întrebuințate la singular, complementul lor semantic se realizează sintactic prin complementul sociativ: Mihai a stat de vorbă
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
-și trec / unul altuia luna.” (A.E. Baconsky, 53) Identitatea sintactică a complementului de reciprocitate este fixată de structura specifică a sintagmei prin care se realizează (când are structură dezvoltată: pron. neh. unul-nom.+prep.+altul-acuz./unul-nom.+altul-dativ), în împletire cu situarea verbului regent, cel mai adesea, la diateza reciprocă: s-au plictisit unul de/pe altul; s-au despărțit unul de altul; și-au luat rămas bun unul de la altul; și-au dat „bună ziua” unul altuia. COMPLEMENTUL COMPARATIV (DE COMPARAȚIE)TC
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
mai ales, precedat de prepoziții: de, față de sau de adverbul decât: „Nu mi-ar părea nici mai mici de cum îmi par azi.” (M.Eminescu, P.L., 24) Când complementul dezvoltă o comparație explicită, elementele de relație devin mărci distinctive pe baza situării regentului la comparativ sau la superlativ relativ: „În ce pârău de rece și curgătoare rouă a pus natura un suspin mai adânc de dureroasă dragoste decât glasul Negrei Broștenilor noștri?” (C. Hogaș, 109) Când complementul dezvoltă o comparație implicită, se
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
mai adesea rolul principal în fixarea diferitelor coordonate semantice ale circumstanțialelor de spațialitate: • sensul desfășurării acțiunii: către, spre, înspre: „Acea grindin-oțelită înspre Dunăre o mână.” (M. Eminescu, I,148) dinspre: „Dinspre pădure vine un pâlc de călăreți.” • locul desfășurării acțiunii, situării obiectului, manifestării unei stări sau însușiri: sub, la, în, din, lângă, dintre, deasupra, în jurul etc.: „Eu cred că veșnicia s-a născut la sat.” (L. Blaga, 91) • termenii limită ai desfășurării acțiunii: de la, până la etc.: „În ziua aceea, ca să-i
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]