KorAP: Find »[drukola/base=sufla & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...67 68 69 ...245 >

6,105 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574

Stăpânul Mitsuhide a ticluit un plan ca să împiedice lupta. — Zeii mi-s martori că mă voi ruga pentru izbânda lui. Dacă ne atacă vecinii, sunt gata să-i înfrunt imediat. Afară se lăsase noaptea. Cerul era negru ca smoala. Vântul sufla în rafale, iar focul din gura marilor cuptoare vâjâia slab, întețindu-se. Hiyoshi, ghemuit în fața plitelor, simți miros de orez ars. — Hei! Se arde orezul! Lăsați orezul să se ardă! Ia dă-te la o parte, mă! răspunse un rândaș

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
crăpăturile și găurile scândurilor. Păstrau o tăcere strictă. Glasurile păsărelelor din șirul de copaci tăcură și ele. Cu excepția fâlfâitului lor de aripi, ca și cum toate și-ar fi luat zborul dintr-o dată, domnea o tăcere desăvârșită. Nici chiar briza ușoară care sufla nu scotea nici un zgomot. Picioarele trupei ordonate de soldați se apropiau statornic. Muschetarii, ducându-și armele de foc lustruite, mergeau în rânduri de câte zece, alcătuind detașamente de patruzeci de oameni; cozile roșii ale lăncilor semănau cu o pădure trecând

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
refăcut și el, după planurile lui. Dimineața și după-amiaza, soarele lumina viu în bucătăriile Castelului Kiyosu, care decenii de-a rândul fuseseră atât de întunecoase încât mâncarea se gătise la lumina lumânărilor, chiar și ziua n-amiaza mare. De asemenea, sufla un curent răcoros. Se așteptase la bombăneli: — Se strică mai repede mâncarea. — Vezi praful cu ochiul liber. Tanyuk nu lua în seamă aceste plângeri. După aceea, bucătăriile au devenit mai curate; dacă oamenii vedeau gunoaie, le aruncau. Un an mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
mea să se mute cu casa la mine? E prea devreme, mult prea devreme. Ar fi mai bine să mă însor cu Nene mai târziu.” ZIDURILE DIN KIYOSU În fiecare an, toamna, se dezlănțuiau furtuni violente. Dar prin jurul provinciei Owari suflau alte vânturi, mult mai amenințătoare. De la Saito din Mino, în apus, de la Tokugawa din Mikawa, în miazăzi, și de la Imagawa Yoshimoto din Suruga, în răsărit, toate semnele indicau crescânda izolare a provinciei Owari. Furtunile din acel an avariaseră peste două sute

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
câțiva musafiri diseară. Dacă e vorba numai de sake și mâncare, dau o fugă pe la prăvălii și cumpăr pe datorie. Tokichiro își plesni coapsa: — Gonzo, contez pe tine. Luă un evantai și începu să-și facă vânt, cu mișcări ample. Sufla o briză de toamnă, iar frunzele de paulownia cădeau din belșug; zburau și mulți țânțari. — Cine sunt invitații? — Maiștrii de construcții. Probabil vor veni cu toții în grup. Tokichiro făcu o baie în copaia din grădină. Chiar atunci, de la intrsrae strigă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
șovăie... Tokichiro vorbea cu lacrimi în ochi, dar nu se prefăcea. Îl durea din adâncul sufletului și credea fiecare cuvânt pe care-l spunea. Cei pe care-i izbi adevărul din vorbele lui tăcură imediat, gravi. Cineva lăcrimă și-și suflă nasul. Era maistrul tâmplarilor - cel mai influent și mai vechi în meserie - care i se împotrivise lui Tokichiro mai fățiș decât oricine. — Vai de mine...! Vai de mine și de mine! Își șterse lacrimile de pe obrajii ciupiți de vărsat. Ceilalți

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
adevărați războinici Oda! Soldații ascultau aceste cuvinte ca și cum ar fi auzit tunetele dinaintea furtunii. Cerul după-amiezei se transformase total, arătând acum ca o cerneală învolburată. Vântul se întețea din straturile de nori, din vale, din mlaștini, de la rădăcinile copacilor, și sufla prin întunecime. — Aproape am ajuns! Dengakuhazama e dincolo de muntele ăsta și de o mlaștină. Sunteți gata să muriți? Dacă rămâneți în urmă, urmașii voștri nu vor avea parte decât de rușine, până la sfârșitul veacurilor! Grosul forțelor lui Nobunaga nu avansa

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
Ceilalți îl urmară grăbiți, aducându-și rogojinile și mâncarea. Clătinarea enormului copac cutremura pământul, iar ramurile sale urlau în vântul violent. Pe când frunzele verzi și cafenii zburau ca niște nori de praf, lovind armurile oamenilor, fumul focurilor de gătit era suflat peste pământ, orbindu-i și înecându-i pe Yoshimoto și generalii săi. — Vă rugăm, mai suportați doar un moment. Întindem imediat un acoperământ. Unul dintre generali strigă după soldați, dar nu-i răspunse nimeni. Prin vaporii albiți ai ploii și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
cu toții în pământ, clătinând din capete. Nobunaga rămase și el tăcut. Învățase în mod clar că nu toate luptele de desfășoară ca la Okehazama. Castelul Sunomata era cufundat în liniște și nu se mai auzeau decât vânturile triste ale toamnei suflând de peste râu. Dntr-o dată, Hikoemon fu chemat pe neașteptate de stăpânul său. — Îmi imaginez că printre foștii tăi ronin-i trebuie să fie un număr de oameni care s-au născut în alte provincii și destul de puțini din Mino, începu Hideyoshi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
zâmbitor. Dar era îndoielnic dacă la suprafața acelei făpturi omenești se manifesta cu adevărat adevărul ascuns dedesubt, la fel cum, de exemplu, în acea zi muntele părea destul de liniștit pentru o hoinăreală plăcută, dar în ajun furtuna mugise prin vale, suflând cu destulă putere pentru a face copacii să urle. — Ei, de fapt... O clipă, Hideyoshi zâmbi, îndreptându-și puțin umerii. Am venit să vă întâlnesc la ordinul Seniorului Nobunaga. N-ați vrea să coborâți de pe acest munte? Lumea nu va

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
valea de jos începuse să se risipească. Văzură o prăpastie și un pod suspendat, acoperit cu iederă. Dincolo de pod se înălța un zid de piatră plin cu mușchi verde și gros. Locul era cufundat în întuneric și un vânt trist sufla încontinuu. Unde-i tubul de semnalizare? întrebă Hideyoshi. Dați-i-l lui Mosuke și învățați-l cum să-l aprindă. Se ridică și-l întrebă pe Mosuke dacă înțelegea cum să folosească semnalele, apoi spuse: — Acum vom coborî ca să ne

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
cină pregătite. Pe lângă locurile lor două, în fiecare dimineață și seară era pus un tacâm și pentru Hideyoshi. — Să-ți masez șoldul? întrebă Nene. Bătrâna avea o boală cronică, iar din când în când o supăra. La începutul toamnei, când suflau vânturile de seară, se plângea adesea de dureri. În timp ce Nene îi masa picioarele, Onaka păru să adoarmă încetișor, dar de fapt se gândea temeinic la ceva. În sfârșit, se ridică și-i vorbi lui Nene: Ascultă, draga mea. Vrei să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
Se ridică și căzu într-o parte, în timp ce spada lui Nobunaga fulgera orizontal. — Luați-i capul și mergeți îndărăt. Acesta e răspunsul meu! Călugării păliră și fugiră înapoi pe munte. Ninsoarea și zloata care cădeau peste lac în ziua aceea suflau cu putere și prin tabăra lui Nobunaga. Seniorul trimisese pe Muntele Hiei un mesaj clar despre intențiile sale, iar gândul la felul în care trebuia să rezolve încă o mare problemă îi solicita mintea. Inamicul care apărea în fața lui nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
păzitor din miazănoapte; slujea drept cameră de meditație a lui Shingen, loc de discutare a afacerilor guvernamentale și, din când în când, sediu al consiliilor de război. Shingen stătea pe veranda templului. Trupul său părea să fluture în briza care sufla către sală dinspre stâncile și pâraiele grădinii. Purta peste armură roba roșie de mare preot, care părea să fie făcută din florile înflăcărate ale petuniilor stacojii. Era un om de statură medie, cu constituție solidă, musculoasă. Avea ceva vizibil neobișnuit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
Pleacă de-aici! țipă el la cal, plesnindu-l pe crupă. Când calul se îndepărtă în galop, cu Ieyasu pe spinare, Tadahiro și ceilalți servitori încălecară și porniră după el. Începu să ingă. Poate că zăpada așteptase să apună soarele. Suflată de vântul puternic, ninsoarea deasă se învolbura în jurul steagurilor, al oamenilor și al cailor armatei înfrânte, îngreunându-ne și mai mult drumul. Oamenii strigau zăpăciți: — Domnia Sa... unde-i Domnia Sa? — Încotro e cartierul general? — Unde mi-e regimentul? Pușcașii din Kai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
fiecare dată, tavanul decorat în unghiuri drepte se zgâlțâia ca și cum ar fi fost gata să se desprindă. Oichi privi în sus instinctiv, cu ochi speriați, cuprinzându-și și mai strâns la piept copilul cel mic. Încă nu fusese înțărcat. Nu sufla vântul, dar pretutindeni zbura funingine, iar lumina lămpii pâlpâia nebunește. — Mamă! Mi-e frică! A doua fiică a ei, Hatsu, i se agăță de mâneca dreaptă, în timp ce fata cea mare, Chacha, se ținea strâns, tăcută, de genunchiul ei stâng. Băiatul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
dori să vadă alți oameni și ieși pe verandă. Văzu un mare număr de lămpi și de oameni din reședința seniorului, în cealaltă parte a spațioasei grădini centrale. O briză ușoară aducea cu sine mirosul de sake și, când vântul sufla în direcția lui, îi auzea pe samurai bătând tactul și cântind: Florile sunt stacojii, Prunele sunt aromate, Sălciile sunt verzi, Vrednicia omului de inima-i e hotărâtă. Oameni între oameni, Samurai ce suntem; Flori între flori, Samurai ce suntem. Așa

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
din turnul de strajă. — N-a plouat de două zile. Să le facem o primire călduroasă, râse el. Își împărți oamenii în două grupe. Noaptea, târziu, executară o ieșire din castel, un grup de soldați aprinzând focuri astfel încât vântul să sufle flăcările spre inamic, iar ierburile uscate se învăpăiară numaidecât. Înconjurați de flăcări, soldații clanului Ukita rămaseră complet blocați. Al doilea grup al lui Shikanosuke intră în acțiune, pornind să-i anihileze. Nimeni nu știa câți dușmani pieriseră în acel masacru

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
seniorului său. Iar acum, încă se mai afla acolo, agățându-se de viață cu îndărătnicie. Ce speranțe mai avea? Ce onoare îi mai rămăsese? Insultele lumii sunau ca țârâielile cosașilor care-l înconjurau acum. Dar, în timp ce asculta, cu briza răcoroasă suflându-i peste piept, puțin îi păsa. O durere Adunată peste alta Îmi încearcă limita puterii. Era o poezie pe care o scrisese cu ani în urmă. Acum, o rostea în suflet. Își amintea ce-i jurase mamei sale, care-l

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
să lucreze cu mișcări înțepenite, cineva descoperi o scrisoare pe care Hanbei o lăsase sub pernă. Îi era adresată lui Kanbei și fusese scrisă cu două zile în urmă. îl înmormântară pe Hanbei pe Muntele Hirai, cu vântul de toamnă suflând trist printre praporele funerare. Kanbei îi arătă lui Hideyoshi ultima scrisoare a lui Hanbei. Nu conținea nimic referitor la sine însuși; scrisese numai despre Hideyoshi și despre planurile pe care le avea în minte pentru operațiuni viitoare. În parte, scria

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
plină, cu trăsături late, a mamei sale. Întrucât multă vreme se mulțumise cu simplitatea vieții dela țară, nu știa nimic despre mâncărurile sau desfătările extravagante. Fusese înzestrat cu o înfățișare ca a unui șoim tânăr, crescut pe vânturile șuierătoare care suflau peste munții și câmpiile din Kai. La vârsta de treizeci și trei de ani, semăna cu tatăl lui, Shingen: păr des, sprâncene stufoase și o gură largă. — Ei bine, crezusem că azi avea să plouă, dar s-a înseninat frumos. Cu florile

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
milă, sau râdeau de prostia lui? Depindea de felul în care le asculta. Mitsuhide ordonase să nu fie primit nimeni, iar acum stătea singur într-o cameră mare și goală. Deși nu era decât începutul verii, o briză delicată, răcoritoare, sufla tăcută prin întuneric. Mitsuhide era cumplit de palid. Se părea că părul șuvițelor laterale i se ridica drept în sus, de fiecare dată când pâlpâia flacăra lumânării. Chinul i se vedea în neorânduiala părului și în culoarea groaznică a feței

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
că se arătase prea servil, se ridică, privi direct spre mesager și adăugă: — Te rog să-i vorbești Domniei Sale cum găsești de cuviință. Îl conduse peemisar până la poartă. Cu fiecare pas, nervii îi erau întinși la limită de vântul care sufla prin clădirea aproape goală. „Până în urmă cu câțiva ani, când mi se dădea liber să mă întorc acasă, voia întotdeauna să-l mai văd o dată înainte de a pleca, fie și dacă era în toiul nopții. De câte ori n-a spus Nobunaga

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
alb pur. Drumul era extraordinar de noroios, iar caii se stropiseră până la urechi. Sfidând în tăcere ploaia din noaptea trecută și starea drumului, întreaga armată se târa abătută spre Sakamoto. În dreapta se afla țărmul lacului, în stânga, Muntele Hiei. Vântul care sufla în jos de pe munte zburlea pelerinele de paie ale oamenilor, făcându-i să arate ca niște arici țepoși. — Am priviți acolo, stăpâne. Seniorul Mitsuharu v-a ieșit în întâmpinare, îi spuse Masataka lui Mitsuhide. Castelul de pe malul lacului - Sakamoto - se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
Visase cumva? Sau se gândise la ceva și hotărâse contrariul? Nu peste mult, se acoperi din nou cu pătura, își îngropă fața în pernă și încercă să adoarmă la loc. Era ceață sau ploaie? Zgomotul valurilor de pe lac, sau vântul suflând peste Muntele Hiei? Toată noaptea, vântul de la unte nu încetă să șuiere pe sub streșinile casei. Deși nu reușea să intre, lumânarea de lângă perna lui Mitsuhide pâlpâia ca și cum ar fi fost zgâlțâită de un spirit rău. Mitsuhide se întoarse pe partea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]