18,686 matches
-
nu se zice așa, dar cum se zice? Acest mic incident lingvistic, această slăbiciune a sa pe care mama i-o observase, l-a înverșunat pe tovarășul Cameniță: era și mai decis s-o facă terci pe bandită. Fiindcă mama tăcea, tovarășul Cameniță a repetat întrebarea: -E adevărat că tu și bărbatul tău și băieții tăi sabotați cuceririle revoluționare? Mama tot n-a deschis gura: namila aceasta de om i se părea un barbar, o întrupare a diavolului. Tovarășul Cameniță i-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
Cameniță s-a apropiat de ea și i-a făcut vânt, mama a început să se balanseze parcă ar fi fost un sac cu nisip. -Recunoaște, bă, femeie, i-a cerut el pe ton mai degrabă molcom, în joacă. Mama tăcea, ca și cum uitase să vorbească. Forțându-se să nu arate că de fapt muierea îndărătnică îl scosese din sărite, tovarășul Cameniță a continuat să o împingă pe mama încoace și-ncolo, iar când ajungea în dreptul lui o izbea cu pumnul său
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
sărite, tovarășul Cameniță a continuat să o împingă pe mama încoace și-ncolo, iar când ajungea în dreptul lui o izbea cu pumnul său greu ca o măciucă de fier unde nimerea, în stomac sau în spate sau în cap. Mama tăcea în continuare. Nu țipa, nu se văicărea. Parcă n-ar fi simțit durerea ori parcă îi fusese tăiată limba. De mult nu mai întâlnise tovarășul Cameniță atâta încăpățânare, de mult. Se enervase, o lovea din ce în ce mai tare. Apoi a luat bastonul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
aud, nu o pipăi, ci doar o visez?! Lazarus, vreau să oprești o dată pentru totdeauna felul acesta al meu de a exista, să-l oprești! Îngerul cu cărticica pecetluită nu dă semne că ar lua în seamă cererea mea imperioasă. Tace și mă privește drept în ochi, senin. Când descoperă disperarea de pe fața mea, se hotărăște să vorbească: -E o rânduială, pe care nu o putem schimba nici tu, nici eu. S-o lăsăm să-și urmeze cursul. Calmul său îngeresc
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
tot ce se petrece, puține taine de aici și de jos, de pe pământ, îți sunt ție nepătrunse... Mă opresc din iureșul vorbirii și-l fixez pe Lazarus dorind să obțin de la el o confirmare că aprecierile mele sunt corecte. El tace cum îi este felul, nu spune nu, și eu iau asta drept un da categoric. -Lazarus, sunt convins că știi faptul că eu, împreună cu Truman, am azvârlit în orășel cadavrul unui înger. De ce nu l-am visat, Lazarus, de ce nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
expună teoria lui: -Tovarășe prim-secretar, aici și-au băgat coada americanii, ascultați-mă pe mine... Tovarășul Cameniță a dat din mână așa cum ai vrea să alungi o muscă din aia care bâzâie enervant și a zis blând: -Bă, Fanache, taci, bă, dracului din gură... A mai făcut câțiva pași în jurul îngerului, mergea cu grijă, parcă încercând să nu cumva să-l deranjeze. Pe urmă s-a retras, tot așa, cu băgare de seamă și s-a așezat pe o piatră
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
o s-ajung ganster internațional. Asta i-am răspuns eu, sigur pe mine. Dar nu prea mi-a mers. Tot a bătrână a avut dreptate, cu furtișagurile am rămas, m-a ocolit norocu ăl mare, cel puțin pân acuma... Pușcărie a tăcut. Ceilalți doi se gândeau - și povestea lui e mișto. Curând, fără să mai aștepte invitație specială, Gămălie și-a dat și el drumul la vorbă: -Iar la mine, bă, numele de Gămălie provine de la chestia că..., adică, mi se spune
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
au dat gata și sticla de whisky. Când au ajuns, Gămălie le-a zis: Bă, ce-ar fi, bă, să dăm noi drumu la apa asta din lac, s-ar duce dracu Serenite cu ploaia lui împuțită. Spaniolu a zis: Taci, bă, dracu din gură, ce-ți veni, hai mai bine să ne culcăm. Iar Pușcărie a zis: Io-te, bă, al dracu mai e Gămălie, ce-i fată lui mintea! și a râs. Ce-a zis Pușcărie i-a dat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
rău? Îngerul își măsoară cu grijă cuvintele. Rostește cumpătat: -Da, se poate spune că a fost o pedeapsă, dar nu așa cum ai visat tu, Veniamin, ai să te lămurești chiar astăzi, acum, despre ce e vorba. Cât despre Cameniță... Lazarus tace. Își zice în gând Dar Saul?..., însă nu continuă cu voce tare, gândindu-se că oricum eu nu am habar cine a fost Saul, eram prea mic când am murit și nu apucasem să buchisesc Noul Testament, care, și așa, era
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
știe să facă. „Nu-ți spusei, bre, că am trei copii?! Nu trebuie să mănânce, nu le trebuie și lor haine și un bănuț de buzunar? Or să crească și fetele or să-i întrebe pe băieții mei: «Ce-i tac-tu, mă?». Am fost și eu cineva la viața mea, stăteam de vorbă cu Florin Piersic, așa cum stau acum cu matale.“ Îl întrerup, la fel cum îl întrerupea probabil și Florin Piersic atunci când fostul angajat în teatru se întindea la
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
de mii și nu te faci bine“. Farmacistele se uită una la alta, caută în rafturi, îi aduc moșului o cutiuță, însă el e nemulțumit. „Alea de triejdă mii îs în cutii mari.“ Moșul a devenit nervos, iar baba, deși tace, e clar că nu dă doi bani pe știința farmaciștilor. Ce-o fi atât de greu de înțeles? Buline de treizeci de mii în cutii mari. Buline roz, nu albastre sau violete. În cutii de carton, scrise de tipar. Le
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
cu bere. Întâi a luat loc la una dintre mesele din margine, neocupată, dar apoi, cu halba în mână, s-a așezat pe singurul scaun liber din partea cea mai aglomerată a terasei. Se aștepta ca tinerii să spună ceva, să tacă și să-l privească întrebător, să se arate stânjeniți de prezența sa, dar nu s-a întâmplat nimic. Și-au văzut de bere și de tinerețe, iar domnul Năsturel a realizat că, pentru generația lor, generația sa nu există. Nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
the Revolutionary War, apare un alt cîine, În cătunul de la Mar Verde: „Félix l-a mîngîiat pe cap, iar cîinele l-a privit. Félix s-a uitat la el, apoi a schimbat cu mine o privire vinovată. Brusc, toată lumea a tăcut. O tulburare imperceptibilă ne-a cuprins pe toți, căci privirea umilă, deși poznașă a cîinelui părea să aibă În ea o umbră de reproș. Se găsea acolo, printre noi, cățelul ucis care ne privea prin ochii alui cîine.“ Era Comeback
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1962_a_3287]
-
În copaci, Însă, am hăpăit rapid, de parcă ne luaserăm la Întrecere cine termină primul. Unul dintre fiii proprietarului privea cu o anumită suspiciune la asemenea „doctori“, Îmbrăcați ca vai de ei și atît de evident lihniți de foame, dar a tăcut din gură și ne-a lăsat să mîncăm după voia inimii noastre idealiste. Am ajuns În asemenea hal Încît trebuia să pășim cu grijă, ca să nu ne călcăm pe burți. Am reparat pedala și alte cîteva probleme minore și am
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1962_a_3287]
-
mute cîțiva centimetri din locul În care se afla, sprijinindu-se amețit de perete, dar un calcul făcut rapid În minte Între șansele de reușită și cele care-i erau potrivnice a fost de ajuns pentru a o face să tacă din gură În ceea ce-l privea pe sergent și să-i arunce cîteva cuvinte tăioase lui Alberto. „Argentinienii ăștia au impresia că le aparține totul“, a spus, plus alte cîteva insulte care s-au pierdut În distanța care se așternea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1962_a_3287]
-
îl doare Că în nebuna goană-a lumii Creștinii ... se poartă ca păgânii ... Că nimeni nu e azi sub soare S-aprindă a inimii candoare Și-n focul dragostei fierbinte Pe Crist ce iese din morminte Să-l adore ... Umil, tăcut în fața stâncii Pe-Alvernia se pironește ... Cu Crist pe cruce se-nfrățește ... Așa-nțelege-n truda muncii Cu nimbul strălucind al Cucii S-adune suflete-n topaze Ce răspândi-vor mii de raze Pe altare ... Din tot creatul își găsește: Prieteni
Franciscani în zeghe : autobiografii şi alte texte by Iosif Diac () [Corola-publishinghouse/Memoirs/100985_a_102277]
-
în via Domnului. Având în vedere starea gravă a sănătății mele, precum v-am prezentat că artroza bilaterală și amenințarea în continuare a coxartrozei, deci blocarea și a șalelor, în acest teritoriu de microclimat submediteranean din partea sudică a județului Caraș-Severin, tace, nu mă mai deranjează și nu mă doare: deci este un loc, un climat de cruțare, de pace și liniște a durerilor groaznice artrozice-reumatice. Doresc și cer să mi se prelungească prevederea exclaustrațiunii până voi reuși să scap de boala
Franciscani în zeghe : autobiografii şi alte texte by Iosif Diac () [Corola-publishinghouse/Memoirs/100985_a_102277]
-
Lăudat să fie Isus și Maria ! Chiar ieri, 16 septembrie, am primit scrisoarea Prea Cucerniciei Voastre. Am cetit-o și am analizat-o cu toată atenția. Situația gravă a sănătății mele, în chip special artroza bilaterală a picioarelor mele care “tace” numai în acest microclimat submediteranean din sudul județului Caraș-Severin, cere aplicarea părții a doua a prevederii can. 686 din Dreptul canonic... exclaustratio imponi potest a Sancta Sede... ob graves causas... . Inima-mi plânge și sufletul geme în mine că forțat
Franciscani în zeghe : autobiografii şi alte texte by Iosif Diac () [Corola-publishinghouse/Memoirs/100985_a_102277]
-
în casa ta semnul de pace și de distrugere a oricărei gâlcevi. Roagă-te pentru bărbatul și copiii tăi. Fii-le reazăm și mângâiere. Nu înceta de a cere de la Domnul harul tăriei, pentru ca să poți zâmbi când alții plâng, să taci când alții vorbesc, să îndrepți cu rod când ar greși și să poți duce adesea pe umeri tăi crucea ce ar trebui să o poarte alții. De ești bărbat ori tată, noul an te îndeamnă să te gândești bine ca
Franciscani în zeghe : autobiografii şi alte texte by Iosif Diac () [Corola-publishinghouse/Memoirs/100985_a_102277]
-
și cu coarde ruginite... și totuși e o melodie autentică, doar că e cam învechită. „Te iubesc, te iubesc, te iubesc! Tu de ce nu mă iubești? Iubește-mă!“ Atât de învechită, încât de-abia mai reușește să răsune... Mai mult tace. Sau cântă în surdină, prin priviri și zâmbete ce nu se hazardează decât pe întuneric. și prin tăceri, prin ascunzișuri. Dar oare tăcerea nu e răspunsul cel mai potrivit acelor întrebări ce nu se pun? Nimeni nu întreabă nimic, nimeni
Castele în Spania: cronică de familie: 1949–1959 by Petre Sirin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1370_a_2888]
-
plâng în tren... Spune că m-am schimbat, că nu mai sunt același de odi nioară, că meschinăria inevitabilă a vieții noastre celei de toate zilele m-ar fi schimbat, așa cum îi transformă și pe toți ceilalți. Iar eu am tăcut, neștiind ce să-i răspund la toate acestea. Numai la sfârșit de tot - două lacrimi au țâșnit parcă din mine și, prelingându-se grele, i-au căzut pe pieptul gol... Pierre, din București, lui Dinu Noica la Câmpulung 9 octombrie
Castele în Spania: cronică de familie: 1949–1959 by Petre Sirin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1370_a_2888]
-
că îi acord mai puțină atenție lui decât lui Ion și că stau cu acesta din urmă mai mult de vorbă decât cu dânsul, dar cum, Doamne, să stau de vorbă cu Tata dat fiind că nu face decât să tacă și să pronunțe doar din când în când câte o interjecție, fiind nemul țumit și veșnic nervos?! și cum treaba aceasta funcționează tot timpul, încep să mă simt asemenea unei „biete fetișcane pierdute“, apoi încep să am îndoieli față de starea
Castele în Spania: cronică de familie: 1949–1959 by Petre Sirin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1370_a_2888]
-
prețios care să merite să fie spus și altora... Cu atât mai greu îmi vine, băiatul meu, să-ți scriu ție, în fața căruia simt nevoia să fiu de-a pururi clarvăzător, puternic și atoatebiruitor. „Dacă nu aveți nimic de spus, tăceți... Dacă nu aveți nimic de făcut în viața aceasta - muriți...“ Am momente când simt nevoia să mor pentru un timp. Acum lucrurile încep să se limpezească în mine și revin treptat la viață, îmbogățit cu noi experiențe, sărăcit de câteva
Castele în Spania: cronică de familie: 1949–1959 by Petre Sirin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1370_a_2888]
-
mișcările lor. Dar nici atunci întotdeauna. Muncile cele mai grele - căratul sacilor, săpatul șanțurilor, prășitul, cositul - erau o școală a tăcerii. Trupul ți-era prea solicitat ca să te mai cheltuiești în vorbe. Se putea întâmpla ca douăzeci-treizeci de oameni să tacă ore în șir. Uneori, privindu-i, mă gândeam că asist la o scenă în care oamenii se dezvață să mai vorbească: că vor fi uitat toate cuvintele când or să termine cu munca asta pe spetite. Ceea ce face omul nu
Regele se-nclină și ucide by Herta Muller () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2149_a_3474]
-
de la Edgar, unul blond de la mine. Unul roșu de la Kurt și Georg“1. După ce o haită întreagă de securiști scotocise locuința prietenului meu Rolf Bossert și-l jefuise de toate manuscrisele și scrisorile, Bossert a luat foarfecele, s-a dus tăcut la oglinda din baie și și-a tăiat smocuri mari din păr și din barbă. Era cu puțin înainte de plecarea lui în Germania. Foarfecele dând iama sălbatec în păr fusese - aveam s-o știm peste numai șapte săptămâni - primul semn
Regele se-nclină și ucide by Herta Muller () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2149_a_3474]