KorAP: Find »[drukola/base=vot & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...6857 6858 6859 ...6913 >

172,816 matches

Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286

În lupta pentru simpatia maselor occidentale, Sovietele pierdeau teren cu repeziciune. Pretutindeni În afară de Italia scorul comuniștilor a fost, de la sfârșitul anilor ’40, În declin constant, iar - dacă e să ne luăm după sondajele de opinie - simpatizanții comuniști vedeau În propriul vot un protest simbolic sau expresia solidarității de clasă. Cu mult Înainte de cataclismele anului 1956, când simpatia intelectualilor occidentali pentru blocul sovietic se va topi subit, ceilalți vest-europeni aveau deja o orientare atlantică. CODAtc "CODA" Sfârșitul bătrânei Europetc "Sfârșitul bătrânei Europe

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
al gustului popular. Exista un context politic: filmele americane „pozitive” au inundat Italia exact În momentul crucial al alegerilor din 1948; Departamentul de Stat a Încurajat studiourile Paramount să relanseze În acel an Ninocika (1939) pentru obține un maxim de voturi anticomuniste. și invers: Washingtonul a cerut ca The Grapes of Wrath (Fructele mâniei) al lui John Ford (realizat În 1940) să fie oprit de la distribuție În Franța fiindcă imaginea nefavorabilă a Americii de după Marea Criză risca să fie exploatată de

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
1952, Stalin propunea ca puterile ocupante să elaboreze un tratat de pace prin care să proclame un stat german unic, neutru și demilitarizat, În care să nu mai existe forțe de ocupație, ci un guvern ales exclusiv de germani prin vot liber. În opinia unor istorici, Washingtonul e vinovat că nu a acceptat propunerile lui Stalin, „ratând ocazia” de a pune capăt Războiului Rece sau măcar de a calma spiritele În cea mai periculoasă zonă de conflict. E adevărat că liderii

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
nepopulară ca inamicul național să fie reînarmat. În consecință, când Tratatul CEA a ajuns În final la Adunarea Națională pentru ratificare, Mendès-France a refuzat să-și asume responsabilitatea, iar la 30 august 1954 documentul a fost respins cu 264 de voturi pentru și 319 Împotrivă. Proiectul unei Comunități Europene de Apărare (și, odată cu el, ideea unei Germanii reînarmate În cadrul unei armate europene) era mort. Într-o discuție privată cu ministrul de Externe belgian Paul-Henri Spaak și prim-ministrul luxemburghez Joseph Bech

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
nou la linia de start. Dar circumstanțele erau complet schimbate. Războiul din Coreea se terminase, Stalin era mort, NATO se impusese pe scena internațională. Francezii reușiseră să evite o vreme problema apărării europene, dar nu definitiv. La câteva săptămâni de la votul negativ dat CEA, puterile aliate din Occident - Statele Unite, Marea Britanie și Franța - s-au Întâlnit de două ori În cadrul unor conferințe convocate În grabă la Londra și Paris. La inițiativa ministrului de Externe britanic Anthony Eden s-a adoptat rapid un

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
propriul său dușman În disputele internaționale privind Germania. Evident, Tratatele de la Paris s-au bucurat În Franța doar de o susținere moderată. Ele au fost ratificate de Adunarea Națională la 30 decembrie 1954, cu o majoritate de numai 27 de voturi: 287 pentru, 260 Împotrivă. Dacă francezii ezitau, rușii erau de-a dreptul indignați. Pe 15 mai 1955, la zece zile după intrarea oficială a Germaniei de Vest În NATO și desființarea Înaltei Comisii Aliate din RFG, Uniunea Sovietică anunța formarea

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
ajungând la pârghiile patronajului și privilegiilor. Iar În acapararea și manevrarea acestor pârghii, creștin-democrații lui Alcide De Gasperi și succesorii săi au fost inegalabili ca energie și pricepere. În 1953 și apoi În 1958, creștin-democrații au câștigat peste 40% din voturi (abia spre sfârșitul anilor ’70 cota lor a scăzut sub 38%). În coaliții cu partidele mici de centru, ei au condus țara fără Întrerupere până În 1963, când s-au aliat cu partidele minoritare ale stângii necomuniste. Electoratul lor cel mai

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
din populația țării), În timp ce Partidul Popular se bucura de fidelitatea electoratului rural și din micile orășele alpine. Politic, țara era Împărțită aproape simetric În două: În alegerile din 1949, Partidul Popular i-a depășit pe socialiști cu 123.000 de voturi; În 1953, socialiștii conduceau cu 37.000; În 1956, Partidul Popular a revenit În frunte la o diferență de 126.000 de voturi; În 1959, rezultatul a fost favorabil socialiștilor cu 25.000 de voturi, pentru ca În 1962 situația să

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
În două: În alegerile din 1949, Partidul Popular i-a depășit pe socialiști cu 123.000 de voturi; În 1953, socialiștii conduceau cu 37.000; În 1956, Partidul Popular a revenit În frunte la o diferență de 126.000 de voturi; În 1959, rezultatul a fost favorabil socialiștilor cu 25.000 de voturi, pentru ca În 1962 situația să se inverseze din nou: Partidul Popular a câștigat cu un plus de 64.000 de voturi dintr-un total de patru milioane și

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
socialiști cu 123.000 de voturi; În 1953, socialiștii conduceau cu 37.000; În 1956, Partidul Popular a revenit În frunte la o diferență de 126.000 de voturi; În 1959, rezultatul a fost favorabil socialiștilor cu 25.000 de voturi, pentru ca În 1962 situația să se inverseze din nou: Partidul Popular a câștigat cu un plus de 64.000 de voturi dintr-un total de patru milioane și un sfert. Aceste diferențe mărunte aminteau de alegerile la fel de strânse din Republica

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
la o diferență de 126.000 de voturi; În 1959, rezultatul a fost favorabil socialiștilor cu 25.000 de voturi, pentru ca În 1962 situația să se inverseze din nou: Partidul Popular a câștigat cu un plus de 64.000 de voturi dintr-un total de patru milioane și un sfert. Aceste diferențe mărunte aminteau de alegerile la fel de strânse din Republica interbelică. Austria catolică și Austria socialistă se confruntau din nou cu riscul ca parlamentarismul să degenereze Într-un război civil al

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
de alegerile la fel de strânse din Republica interbelică. Austria catolică și Austria socialistă se confruntau din nou cu riscul ca parlamentarismul să degenereze Într-un război civil al culturilor politice. Chiar cu ajutorul unui terț - liberalii, care depindeau În mod stânjenitor de votul ex-naziștilor și a căror popularitate scădea oricum cu fiecare scrutin -, nici unul dintre partidele austriece nu putea spera că va forma un guvern stabil; orice proiect legislativ controversat risca să stârnească amintiri amare. Prognoza pentru democrația austriacă nu era deloc optimistă

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
mai vechi În vederea unei administrări mai ușoare. Berlinul de Vest a devenit Länd În 1955, fiind reprezentat În Bundesrat (camera superioară a parlamentului, formată din delegații regiunilor), deși deputații săi În Bundestag (camera inferioară, ai cărei membri sunt aleși prin vot direct) nu aveau drept de vot În sesiunile plenare. Pe de o parte, puterea guvernului central era considerabil redusă În comparație cu cea din trecut, Întrucât Aliații au pus ascensiunea lui Hitler pe seama tradiției prusace a guvernării autoritariste și au acționat În

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
ușoare. Berlinul de Vest a devenit Länd În 1955, fiind reprezentat În Bundesrat (camera superioară a parlamentului, formată din delegații regiunilor), deși deputații săi În Bundestag (camera inferioară, ai cărei membri sunt aleși prin vot direct) nu aveau drept de vot În sesiunile plenare. Pe de o parte, puterea guvernului central era considerabil redusă În comparație cu cea din trecut, Întrucât Aliații au pus ascensiunea lui Hitler pe seama tradiției prusace a guvernării autoritariste și au acționat În așa fel Încât istoria să nu

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
așa fel Încât istoria să nu se repete. Pe de altă parte, Bundestagul nu-l putea Înlătura cu ușurință pe cancelarul ales și guvernul său; pentru aceasta, parlamentul era obligat să aibă pregătit dinainte un candidat la succesiune cu suficiente voturi pentru a-și asigura succesul. Scopul acestei reguli era să prevină instabilitatea politică asociată cu un guvern fără susținere de tipul celei din ultimii ani ai Republicii de la Weimar; ea a contribuit și la longevitatea și autoritatea unor cancelari puternici

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
social-democraților În primele alegeri din 1949, până În 1957 scorul ei aproape s-a dublat, ajungând la peste 50% din total. O altă cauză a succesului alianței UCD-UCS (care de acum Înainte avea să-și adjudece constant cel puțin 44% din voturile din Întrega țară) a fost aceea că, asemenea creștin-democraților italieni, ea atrăgea un electorat larg. Creștin-socialii bavarezi, precum omologii lor din țările de Jos, aveau o bază electorală restrânsă, obținând voturile unei comunități religioase conservatoare dintr-o singură regiune. Însă UCD, deși

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
acum Înainte avea să-și adjudece constant cel puțin 44% din voturile din Întrega țară) a fost aceea că, asemenea creștin-democraților italieni, ea atrăgea un electorat larg. Creștin-socialii bavarezi, precum omologii lor din țările de Jos, aveau o bază electorală restrânsă, obținând voturile unei comunități religioase conservatoare dintr-o singură regiune. Însă UCD, deși În chestiuni culturale era conservatoare prin tradiție (de exemplu, În multe orășele și comunități rurale activiștii UCD se asociaseră cu Biserica Catolică și cu alte grupări creștine În Încercarea

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
a controla și cenzura programele de cinema), avea o poziție destul de ecumenică În alte privințe, În special În politica socială. În acest mod, creștin-democrații și-au creat o bază multiregională și multiconfesională În politica germană. Ei se puteau baza pe voturi provenite atât de la sate, cât și de la orașe, atât de la patroni, cât și de la muncitori. În vreme ce creștin-democrații italieni colonizaseră statul, În Germania, UCD a colonizat atribuțiile statului. În politica economică, În protecția și serviciile sociale și În special În subiectul

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
e că social-democrații lui Schumacher nu ofereau o alternativă. Combinând programul socialist tradițional de naționalizări și garanții sociale cu dezideratul unificării și neutralității, ei au avut un scor respectabil În primul scutin din RFG, În 1949: 29% dintre opțiuni, adică votul a 6.935.000 de alegători (cu 424.000 mai puțin decât UCD-UCS). Dar, la mijlocul anilor ’50, cum Germania de Vest era inclusă ferm În alianța occidentală și În proiectul incipient al Uniunii Europene, iar profețiile economice sumbre ale socialiștilor

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
la mijlocul anilor ’50, cum Germania de Vest era inclusă ferm În alianța occidentală și În proiectul incipient al Uniunii Europene, iar profețiile economice sumbre ale socialiștilor se dovediseră false, PSD și-a pierdut suflul. În alegerile din 1953 și 1957, votul socialist a crescut imperceptibil, iar baza lor electorală a stagnat. Abia În 1959, la șapte ani după moartea prematură a lui Schumacher, o nouă generație de socialiști germani a abandonat oficial linia marxistă a partidului, veche de șaptezeci de ani

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
pentru șansele proaspăt dobândite. Câtă vreme Își menținuseră opoziția de principiu față de Adenauer, social-democrații germani contribuiau involuntar la stabilitatea politică a Republicii Federale. Partidul Comunist n-a avut niciodată succes În RFG (În 1947 a obținut numai 5,7% din voturi, În 1953 2,2%, iar În 1956 a fost scos În afara legii de Curtea Constituțională). PSD avea astfel monopolul stângii și reușea să absoarbă toate elementele tinere și protestatare ale epocii. Dar când a ajuns la putere alături de creștin-democrați și

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
și aproape la fel de multe ca liber-democrații. Îndată ce refugiaților li s-a dat dreptul la organizare politică a apărut Blocul Expulzaților și Dezmoșteniților, care În 1950, la alegerile locale din Schleswig-Holstein (fost bastion rural al Partidului Nazist), a câștigat 23% din voturi. În anul următor, În Saxonia Inferioară Învecinată, un Sozialistische Reichspartei care căuta să atragă un electorat asemănător a obținut 11%. Având În vedere existența acestui grup electoral semnificativ, Konrad Adenauer a evitat să critice deschis trecutul recent al Germaniei, blamând În

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
În Bundestag la 18 martie 1953, comuniștii au votat Împotrivă, liber-democrații s-au abținut, iar Uniunea Creștin-Socială și partidul lui Adenauer au avut păreri Împărțite, mulți deputați opunându-se oricăror Wiedergutmachen (reparații). Pentru ratificarea acordului, Adenauer a avut nevoie de voturile opoziției social-democrate. Nu o dată, Adenauer a exploatat nervozitatea internațională față de o posibilă resurecție a nazismului pentru a-i Împinge pe aliații Germaniei de Vest În direcția dorită. Dacă Aliații doreau ca Germania să contribuie la apărarea Europei, atunci - sugera Adenauer

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
La 28 mai, Pfimlin a demisionat, iar președintele René Coty a apelat la de Gaulle pentru formarea unui nou guvern. Fără să se lase rugat, generalul a preluat postul pe 1 iunie; În ziua următoare, Adunarea Națională a hotărât prin vot să Îi confere puteri depline. Prima sa acțiune a fost să zboare la Alger, unde pe 4 iunie a anunțat oracular, unei mulțimi entuziaste, formată din soldați care Îl aclamau și europeni plini de recunoștință:Je vous ai compris („V-

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Noul lider francez Îi Înțelesese Într-adevăr pe suporterii săi algerieni, chiar mai bine decât Își imaginau ei. Era foarte popular printre europenii din Algeria, care vedeau În el un salvator: la referendumul din septembrie 1958 a obținut 80% din voturi În Franța și 96% În Algeria 6. Una dintre trăsăturile distinctive ale lui de Gaulle era Încrederea nestrămutată În ordine și legitimitate. Eroul Francezilor Liberi, criticul nemilos al regimului de la Vichy, omul care a redat credibilitatea statului francez după august

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]