172,816 matches
-
după trei zile de discuții, Între 21 și 24 octombrie. La Început, totul a decurs conform planului. Pe 29 octombrie, la două săptămâni după ce Consiliul de Securitate al ONU eșuase În Încercarea de a găsi o soluție pentru Suez (din cauza votului sovietic) și la numai o săptămână după Întâlnirea de la Sèvres, forțele israeliene au intrat În Sinai. Vasele de război britanice au părăsit baza din Malta, Îndreptându-se spre est. În ziua următoare, Marea Britanie și Franța s-au opus prin veto
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nivel interguvernamental. În acest scop, de Gaulle a făcut presiuni agresive asupra restului Comunității Economice Europene În primul său deceniu de existență. Conform Tratatului de la Roma, toate deciziile majore (cu excepția admiterii de noi membri) trebuiau luate cu o majoritate de voturi În Consiliul de Miniștri interguvernamental. Retrăgându-se din convorbirile interguvernamentale, din iunie 1965 până când partenerii săi au acceptat finanțarea comunitară a agriculturii conform pretențiilor franceze, de Gaulle a blocat funcționarea mecanismelor Comunității. După o rezistență de șase luni, celelalte țări
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de Gaulle a blocat funcționarea mecanismelor Comunității. După o rezistență de șase luni, celelalte țări au cedat: În ianuarie 1966, ele au consimțit cu reticență ca, pe viitor, măsurile adoptate de Consiliul de Miniștri să nu mai poată trece cu vot majoritar. A fost prima derogare de la Tratat și, În același timp, o remarcabilă demonstrație de forță a francezilor. Cu toate acestea, succesul CEE a fost impresionant de timpuriu. Până În 1968, tarifele intracomunitare fuseseră deja Înlăturate (Înainte de termenul planificat). Volumul schimburilor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
La alegerile din 1968 au depășit chiar 50%. Nu cifrele În sine sunt remarcabile: Partidul Socialist Austriac a avut ocazional un succes comparabil, iar la alegerile generale din Marea Britanie din 1951, laburiștii lui Clement Attlee au primit 48,8% din voturi (deși conservatorii, cu mai puține sufragii, au obținut mai multe locuri În parlament). Remarcabilă este constanța lor. An de an, partidele social-democrate scandinave au primit peste două cincimi din votul concetățenilor, rămânând la guvernare zeci de ani fără Întrerupere - ocazional
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
1951, laburiștii lui Clement Attlee au primit 48,8% din voturi (deși conservatorii, cu mai puține sufragii, au obținut mai multe locuri În parlament). Remarcabilă este constanța lor. An de an, partidele social-democrate scandinave au primit peste două cincimi din votul concetățenilor, rămânând la guvernare zeci de ani fără Întrerupere - ocazional În fruntea unei coaliții cu parteneri minoritari cooperanți, dar de cele mai multe ori singure. Între 1945 și 1968, opt guverne daneze din zece au fost conduse de social-democrați; În aceiași ani
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
necunoscute Înainte de război, cu excepția celor Încheiate sub auspicii naziste 3. Social-democrații scandinavi erau deschiși la astfel de compromisuri pentru că nu Își făceau iluzii asupra presupusei baze „proletare” pe care se bizuiau alte partide socialiste. Dacă s-ar fi limitat la votul muncitorilor din mediul urban sau la o alianță Între aceștia și reformiștii din clasa de mijloc, partidele socialiste scandinave ar fi rămas mereu În minoritate. Pentru a avea o șansă, politic vorbind, ei trebuiau să cucerească populația predominant rurală din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și nu e vorba doar de refuzul insular al partidelor implicate de a accepta denumirea de mai sus. Stânga britanică (și, pe atunci, multe dintre partidele de centru și centru-dreapta) urmărea cu precădere dreptatea. Atât reformele lui Beveridge, cât și votul masiv dat laburiștilor În 1945 s-au născut din sentimentul frapant că viața e nedreaptă, din injustețea perioadei interbelice. Conservatorii au ajuns la putere În 1951 și au rămas acolo multă vreme, fiindcă promiteau să liberalizeze economia fără a renunța
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
linie fermă și În politica internă a țărilor democratice. Catolicii italieni, În special, au fost lămuriți că e o impietate să votezi Împotriva creștin-democraților; În țări relativ liberale precum Belgia sau Olanda, instituția catolică locală avea instrucțiuni stricte să mobilizeze votul credincioșilor exclusiv În favoarea partidelor catolice. Abia la nouă ani de la moartea lui Pius al XII-lea, În 1967, un episcop olandez a Îndrăznit să sugereze În public că enoriașii care votau pentru un partid non-catolic nu riscau să fie excomunicați
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
e definitorie pentru spiritul „șaizecist”. Reformismul Vaticanului avea, bineînțeles, limitele lui: pentru mulți dintre participanți, impulsul strategic al acestui conciliu nu era să Îmbrățișeze schimbarea radicală, ci să o stăvilească. Când legalizarea avortului și liberalizarea divorțului au fost supuse la vot câțiva ani mai tâziu, autoritățile ecleziastice s-au opus viguros (deși inutil) În țările predominant catolice precum Italia, Franța sau Germania de Vest. Dar chiar și În aceste probleme spinoase, Biserica nu a adoptat o poziție extremă, iar opoziția exprimată
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cazul comunismului, că Încarnează - proletariatul: clasa muncitoare din mediul industrial. Identificarea socialismului cu muncitorimea de la oraș era mai mult decât o afinitate electivă: era trăsătura distinctivă care separa ideologia stângii de reformiștii sociali bine intenționați din partidul catolic sau liberal. Votul clasei muncitoare, mai ales cel masculin, era Însăși temelia puterii și influenței Partidului Laburist Britanic, partidelor muncitorești din Belgia și Olanda, partidelor comuniste din Franța și Italia și partidelor social-democrate din Europa Centrală germanofonă. Cu excepția Scandinaviei, majoritatea proletarilor nu erau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Olanda, partidelor comuniste din Franța și Italia și partidelor social-democrate din Europa Centrală germanofonă. Cu excepția Scandinaviei, majoritatea proletarilor nu erau socialiști sau comuniști - simpatiile lor erau Împărțite În tot spectrul politic. Însă partidele tradiționale de stânga erau strict dependente de votul clasei muncitoare, motiv pentru care se identificau cu aceasta. Dar, la jumătatea anilor ’60, această clasă era pe cale de dispariție. În țările dezvoltate din Occident, minerii, siderurgiștii, muncitorii din industria textilă și construcții navale, cei de la căile ferate și lucrătorii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
proteste similare cu privire la universitățile supraaglomerate și prost organizate. Sentimentul excluderii de la decizie - și astfel, de la putere - reflecta o altă dimensiune a anilor ’60, ale cărei implicații nu au fost pe moment sesizate. Datorită sistemului de alegeri legislative și prezidențiale prin vot universal În două runde, viața politică din Franța se coagulase, spre mijlocul deceniului, Într-un sistem stabil de coaliții electorale și parlamentare construite În jurul a două familii politice: comuniștii și socialiștii la stânga, centriștii și gaulliștii la dreapta. Printr-un acord
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și că e direct interesat de stabilitatea politică - fiind astfel, În cuvintele criticilor săi, „obiectiv reacționar”. Iar sistemul politic italian era deopotrivă corupt și imun la schimbare: În alegerile parlamentare din 1968, și creștin-democrații, și comuniștii au câștigat mai multe voturi, celelalte partide rămânând pe dinafară. Dar dacă acest fenomen justifică nemulțumirea stângii extraparlamentare, el nu explică integral recursul la violență. Maoismul - sau, În orice caz, admirația oarbă pentru Revoluția Culturală chineză, aflată atunci În plină desfășurare - era mai pronunțat În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
11 aprilie 1968 a fost Împușcat la Berlin de un simpatizant neonazist. Au urmat săptămâni incendiare, În care doi oameni au murit și 400 au fost răniți numai În Berlin. Guvernul Kiesinger a proclamat starea de urgență (cu 384 de voturi la 100, susținut de numeroși social-democrați), care-i permitea să guverneze prin decret - ceea ce a suscitat teama generală că Bonnul era În pragul colapsului, precum Weimar cu 35 de ani Înainte. Sectele extremiste din ce În ce mai violente ale studenților germani - K-Gruppen, Autonome
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
rămâne În afara consensului politic - angajament care, În Germania și Italia, ca și În Statele Unite și America Latină, i-a Împins la clandestinitate, violență și crimă. Pe termen scurt, realizările practice ale anilor ’60 păreau destul de firave. Vârsta legală pentru dreptul la vot a devenit 18 ani: mai Întâi În Marea Britanie, apoi În celelalte țări. Universitățile au Încercat, cu mai mult sau mai puțin succes, să-și modernizeze programa și dotările, adoptând o atitudine deschisă față de cererile studenților. În cursul deceniului următor a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
drama „vietnamezilor din bărci”, au parafat sfârșitul definitiv al iluziilor despre comunism. Nici extrema dreaptă nu a avut un reviriment credibil, cu excepția câtorva cazuri marginale. Mișcarea neofascistă Movimento Sociale Italiano (MSI) nu a obținut mai mult de 6,8% din voturi la alegerile naționale și, oricum, se străduia să pară un partid politic legitim. Naționaliștii din Germania nici măcar nu se deranjau să păstreze aparențele legalității, dar ponderea lor electorală era, ca și În cazul partidelor similare din Belgia, Franța sau Marea Britanie
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pentru europeni: naționaliștii flamanzi din Flandra și „austriecii” de limbă germană din Alto Adige În Italia (fostul Tirol de Sud) protestau de mult Împotriva condiției lor „supuse”, recurgând, după caz, la graffiti, demonstrații, atacuri, bombe și chiar la urna de vot. În anii ’70, problema Tirolului de Sud fusese rezolvată prin crearea unei regiuni autonome bilingve - soluție care a mulțumit, cu excepția câtorva critici neîmpăcați, pe toată lumea. Naționaliștii flamanzi din partide ca Volksunie și Vlaams Blok nu au abandonat niciodată țelul ultim
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sau apartenența locală a alegătorului decât de programul partidului. Oamenii votau cu cine votaseră și părinții lor, În funcție de unde trăiau, ce lucrau și cât câștigau. Dincolo de continuitatea de suprafață, În sociologia politică a electorilor europeni avea loc o mișcare tectonică. Votul masiv al proletariatului alb, masculin și cu locuri de muncă - ce forma pretutindeni baza electorală a partidelor comuniste și socialiste - se contracta și se scinda. În mod similar, votantul conservator „ideal-tipic” - mai În vârstă, de sex feminin sau cu Înclinații
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
femeile și homosexualii, subordonate, respectiv invizibili, În partidele radicale tradiționale, s-au impus acum ca subiecți istorici legitimi, cu drepturi și solicitări proprii. Tineretul și entuziasmul său au trecut În centrul atenției, mai ales când s-a instituit dreptul de vot la 18 ani. Prosperitatea epocii a Încurajat un transfer de atenție dinspre producție spre consum, dinspre necesitățile traiului zilnic spre calitatea vieții. În focul anilor ’60, puțini Își băteau capul cu dilemele morale ale prosperității - beneficiarii ei savurau absorbiți roadele
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
noi. Modelul lor era partidul lui Pierre Poujade, Union de Défense des Commerçants et Artisans (UDCA), fondat În 1953 pentru a-i proteja pe micii comercianți Împotriva impozitării și a supermarketurilor, care a câștigat o notorietate efemeră obținând 12% din voturi la alegerile franceze din 1956. Dar mișcarea lui Poujade era singulară. Majoritatea partidelor protestatare apărute după 1970 nu erau meteorice: Partidul Progresului din Norvegia a obținut cel mai bun rezultat electoral (15,3%) după un sfert de secol, În 1997
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
iar emanciparea femeilor lua avânt, demografia Europei se schimba - cu implicații sumbre pentru statul asistențial În viitor. Transformările sociale aduse de mișcarea femeilor nu se reflectau Însă pe scena politică. Nu a apărut nici un „partid al femeilor”, capabil să atragă voturi și să-și impună reprezentantele. Femeile au rămas minoritare În guvernele și legislaturile naționale. Stânga s-a dovedit, În general, mai deschisă decât dreapta În promovarea femeilor În politică (dar nu peste tot: În Belgia și Franța, partidele creștine de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
la Începutul deceniului, „verzii” - care aveau o varietate de susținători: țărani, ecologiști, pacifiști și squatteri urbani - au ajuns În 1979 să aibă reprezentanți proprii În parlamentele a două landuri. Patru ani mai târziu, după al doilea șoc al petrolului, numărul voturilor obținute În alegerile federale din 1983 a crescut de la 568.000 la 2.165.000 (5,6% din sufragii), aducându-le pentru prima dată reprezentarea În parlament (27 de locuri). În 1985, „verzii” erau deja Într-un guvern regional important
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
căruia până și partidele mici puteau pătrunde În parlamentele regionale și federal - deși sistemul, comparabil În linii mari, din Italia nu i-a ajutat cu nimic pe ecologiștii de acolo: În 1987, „verzii” italieni tot nu depășiseră un milion de voturi și 13 fotolii parlamentare din 630. și În Belgia cele două partide ecologiste (unul francofon, altul flamand) și-au mărit treptat procentele: de la 4,8% la prima apariție În 1981, ele au crescut constant, În 1987 depășind 7,1%. În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
electoral era făcut să dezavantajeze partidele mici sau extremiste, și a funcționat Întocmai. În Scandinavia, partidele cu cauză unică precum ecologiștii (sau pacifiștii, sau feministele) au fost eclipsate de agenda politică ecumenică a formațiunilor politice existente - de ce să strici un vot pe „verzi”, când social-democrații sau partidele agrare pretindeau că Împărtășesc aceleași preocupări? În Norvegia, de exemplu, ecologismul a avut la fel de mult succes ca În Germania: Încă din 1970, planurile guvernului laburist de a exploata cea mai mare cascadă din nordul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
dreapta care puneau În pericol democrația italiană și pentru care partidul comunist era, ca și statul italian, În tabăra adversarilor. Aceste schimbări au adus efemere satisfacții electorale. Numărul simpatizanților comuniști din Italia a crescut constant: de la 6,7 milioane de voturi la alegerile din 1958 la 9 milioane În 1972, cu un record patru ani mai târziu, la alegerile din iunie 1976, când PCI a strâns 12,6 milioane de voturi și 228 de locuri În parlament. Cu 34,4% din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]