172,816 matches
-
din Italia a crescut constant: de la 6,7 milioane de voturi la alegerile din 1958 la 9 milioane În 1972, cu un record patru ani mai târziu, la alegerile din iunie 1976, când PCI a strâns 12,6 milioane de voturi și 228 de locuri În parlament. Cu 34,4% din totalul voturilor exprimate, PCI era la numai 4% și 34 de fotolii parlamentare de creștin-democrații aflați la putere - scor fără precedent pentru un partid comunist occidental. PCI era credibil În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
alegerile din 1958 la 9 milioane În 1972, cu un record patru ani mai târziu, la alegerile din iunie 1976, când PCI a strâns 12,6 milioane de voturi și 228 de locuri În parlament. Cu 34,4% din totalul voturilor exprimate, PCI era la numai 4% și 34 de fotolii parlamentare de creștin-democrații aflați la putere - scor fără precedent pentru un partid comunist occidental. PCI era credibil În tentativa lui de a se prezenta ca un partid „din sistem”, poate
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de guvernare (locală), comuniștii au menținut un scor important, fără a egala Însă culmile succesului din 1976. În alte părți Însă, eurocomunismul și-a continuat netulburat declinul constant. Comuniștii spanioli, care Îl inventaseră, au obținut În 1982 doar 4% din voturi. Paradoxal, Leonid Brejnev Încuviința de la Moscova eforturile eurocomuniștilor de a-și consolida puterea locală distanțându-se de el. Gestul sovietic, corolar al politicii internaționale de destindere din acea perioadă, nu i-a ajutat foarte mult pe pretinșii reformiști comuniști. Deși
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
schimb, mai ales cei aflați În poziții-cheie, erau cu totul altceva. Iar social-democrații din Germania (care rămânea creuzetul unui continent divizat) erau chiar extrem de interesanți. În 1969, Partidul Social-Democrat vest-german (SPD) condus de Willy Brandt a obținut o majoritate de voturi la alegerile federale și a format un guvern de coaliție cu Partidul Liber-Democratic, iar creștin-democrații conservatori au trecut În opoziție pentru prima oară de la formarea Republicii Federale. Brandt fusese deja ministru de Externe timp de trei ani În Marea Coaliție
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Papandreu, partid de centru sprijinit de o clasă de mijloc urbană În plină expansiune, a obținut o victorie strânsă. Anul următor, Într-o nouă rundă de alegeri, partidul lui Papandreu și aliații săi au câștigat teren, obținând majoritatea absolută a voturilor exprimate: de la 42% din voturi, ei au urcat la 52,7%. Noua majoritate parlamentară a solicitat o anchetă despre falsificarea scrutinului din 1961; tensiunea dintre parlament și regele Constantin creștea. Simpatiile politice conservatoare ale regelui erau bine cunoscute, iar dreapta
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de o clasă de mijloc urbană În plină expansiune, a obținut o victorie strânsă. Anul următor, Într-o nouă rundă de alegeri, partidul lui Papandreu și aliații săi au câștigat teren, obținând majoritatea absolută a voturilor exprimate: de la 42% din voturi, ei au urcat la 52,7%. Noua majoritate parlamentară a solicitat o anchetă despre falsificarea scrutinului din 1961; tensiunea dintre parlament și regele Constantin creștea. Simpatiile politice conservatoare ale regelui erau bine cunoscute, iar dreapta Îl presa insistent să-l
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
guvernul parlamentar grec nu mai funcționa decât În teorie. Conservatorii și ofițerii de armată lansau avertismente sinistre despre influența crescândă a „comuniștilor” În toată țara. Regele refuza să colaboreze cu Uniunea de Centru majoritară, acuzând-o că se bazează pe voturile extremei stângi, În vreme ce Uniunea Națională Radicală, aflată În opoziție, refuza să sprijine eforturile repetate de instalare a unui guvern provizoriu. Într-un final, În aprilie 1967, Uniunea Națională Radicală a format un guvern minoritar care a rezistat atât cât regele
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ce era mai rău la fiecare: inegalitatea materială și exploatarea erau mai pronunțate În Portugalia decât oriunde În Europa, iar guvernul autoritarist de la Lisabona sufoca orice inițiativă și opinie independentă. În 1969, numai 18% din populația adultă avea drept de vot. În absența unei opoziții interne, Salazar nu a Întâmpinat decât rezistența armatei, unica instituție independentă a țării. Forțele armate portugheze erau prost plătite - decât să risipească puținele resurse pe salarii, Salazar prefera să-i Încurajeze pe ofițerii săraci să se
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
impună proprietarilor privați și eficienți din nord o reformă agrară colectivistă bazată pe condițiile sociale din sud, i-au transformat pe aceștia În dușmani. În alegerile pentru Adunarea Constituantă din aprilie 1975, comuniștii nu au obținut decât 12,5% din voturi. Partidele de centru-dreapta au avut mai mult succes, dar marele câștigător a fost Partidul Socialist Portughez, fondat În exil cu doi ani În urmă de Mário Soares, care a desfășurat o campanie eficace sub sloganul „Socialism, da! Dictatură, nu!”, câștigând
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
centru-dreapta au avut mai mult succes, dar marele câștigător a fost Partidul Socialist Portughez, fondat În exil cu doi ani În urmă de Mário Soares, care a desfășurat o campanie eficace sub sloganul „Socialism, da! Dictatură, nu!”, câștigând 38% din voturi. MFA și comuniștii nu erau mulțumiți de rezultatul scrutinului, iar Cunhal a recunoscut deschis că dacă nu putea ajunge la putere pe cale parlamentară, s-ar putea orienta spre metode alternative - după cum i-a declarat unui jurnalist italian În iunie 1975
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nou Kerensky, pion incompetent al forțelor nedemocratice care se vor descotorosi de el cu prima ocazie. Dar Soares a rezistat - și chiar a avut succes. Forțele armate au rămas În cazărmi, iar influența extremiștilor politici din cadrul ei a devenit marginală. Votul comuniștilor a crescut (atingând 14,6% În 1976 și 19% trei ani mai târziu, pe măsură ce economia se deteriora, iar reformele moderate ale lui Soares indispuneau aripa stângă a propriului partid, căreia el Îi promisese sfârșitul grabnic al capitalismului Într-o
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
UCD) și a convins parlamentul franchist să organizeze un referendum național pe tema reformei politice. Derutată (prim-ministrul părea a fi din aceeași tabără), vechea gardă a acceptat, iar la referendumul din 15 decembrie 1976 schimbarea a Întrunit 94% din voturi. În februarie 1977, Suárez a permis reînființarea Partidului Socialist Spaniol (Partido Socialista Obrero Español - PSOE), cea mai veche organizație politică din țară, condusă acum de tânărul Felipe González Márquez, care activa În ilegalitate de la 20 de ani. Concomitent au fost
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
printr-un al doilea referendum În decembrie 1978) era În multe privințe foarte convențională. Spania devenea o monarhie parlamentară; nu exista o religie oficială (deși, Într-o concesie calculată făcută Bisericii, catolicismul era considerat „fapt social”); cetățenii dobândeau drept de vot la 18 ani; pedeapsa cu moartea era abolită. În contrast cu trecutul recent, Adunarea a Înscris În legea fundamentală a Spaniei dreptul la autonomie pentru regiunile istorice ale țării, Îndeosebi Catalonia și țara Bascilor. Articolul 2 din Constituție afirmă „unitatea indisolubilă a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
națiunii sale de cel al vecinilor de pe continent. În 1974, când Partidul Laburist a revenit la putere și a convocat un referendum asupra statutului de membru În Comunitatea Europeană al Marii Britanii, țara l-a aprobat cu 17.300.000 de voturi la 8.400.000. Însă nici măcar Heath nu Îi putea face pe britanici - și mai ales pe englezi - să se „simtă” europeni, iar o fracțiune importantă a electoratului, atât de stânga, cât și de dreapta, a continuat să se Îndoiască
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
să rămână În afară: Într-un referendum din septembrie 1972, 54% dintre participanți au respins apartenența la CE, optând În schimb pentru un acord limitat de comerț liber cu Comunitatea, decizie reconfirmată după 22 de ani cu un număr de voturi aproape neschimbat 23. Apartenența Marii Britanii la Comunitatea Europeană va fi controversată mai târziu, când prim-ministrul Margaret Thatcher se va opune proiectelor de integrare mai strânsă și va cere ca Marea Britanie să primească Înapoi contribuțiile „excedentare” la bugetul comunitar. Dar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
deși una cu peste 300 de milioane de oameni). Ele au decis să coopereze pentru crearea unei adevărate piețe interne unice de bunuri și forță de muncă (piață care va deveni funcțională În 1992) și să adopte un sistem de „vot majoritar limitat” În procesul de decizie al Uniunii - „limitat” fiindcă membrii mai puternici (În special Marea Britanie și Franța) au insistat să aibă drept de veto Împotriva propunerilor pe care le-ar fi considerat contrare interesului lor național. Schimbările erau reale
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
acolo nu mai era decât un pas până la abuzuri venale ce treceau neobservate de diriguitorii de la Bruxelles, dar riscau să discrediteze proiectul european exact În ochii beneficiarilor săi. Prost văzută din cauza politicilor elaborate la distanță de funcționari civili nealeși prin vot și fiindcă dădea apă la moară zvonurilor despre favoruri politice reciproce și avantaje ilicite, „Europa” acelei perioade era minată de propriile realizări. Metehnele bine cunoscute ale mediilor politice locale - clientelismul, corupția, manipularea - despre care se crezuse că au dispărut printr-
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ei cârcotași, mai ales În Marea Britanie. Efortul de a depăși fragmentarea continentului prin măsuri strict tehnice era evident politic, Însă Îi lipsea legitimitatea pe care o are un proiect politic tradițional, propus de o clasă de politicieni cunoscuți, aleși prin vot direct. În măsura În care „Europa” avea un țel distinctiv, strategia sa economică se baza Încă pe calculele și ambițiile anilor ’50. În ceea ce privește politica, tonul intervenționist și sigur al edictelor Comisiei Europene, Împreună cu felul autoritar și generos În care experții europeni se aplecau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
adecvat, ci și pe faptul că națiunea tânjea vizibil după lideri puternici. Prima victorie În alegeri a doamnei Thatcher nu a fost deloc remarcabilă, față de alte cazuri istorice. De fapt, sub conducerea ei, Partidul Conservator nu a obținut foarte multe voturi În plus. Nu atât a câștigat alegerile, cât a beneficiat de Înfrângerea laburiștilor: mulți simpatizanți ai stângii au votat pentru candidați liberali sau pur și simplu s-au abținut. Din acest punct de vedere, programul radical al doamnei Thatcher și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
aproape trei milioane de simpatizanți și 160 de locuri În parlament. Scorul său a coborât la 27,6%, cea mai slabă performanță a partidului de la primul război mondial. Nu era limpede dacă britanicii se dădeau În vânt după doamna Thatcher (votul pentru conservatori nu a crescut), dar e clar că nu-i voiau pe ceilalți. Partidului Laburist i-au trebuit 14 ani și trei lideri diferiți ca să-și revină după catastrofa din iunie 1983. Politic, partidul a trebuit să limiteze și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a adeziunii politice În funcție de regiune, ocupație și religie. Rigida sociologie politică franceză, nezdruncinată de la jumătatea secolului al XIX-lea, Începea deja să se clatine, după cum am văzut, sub impactul transformărilor sociale și culturale șaizeciste. Stânga nu mai putea conta pe votul În masă al proletariatului. Dreapta nu mai era unificată de persoana și aura lui de Gaulle, care murise În 1970, iar măsura fundamentală a conservatorismului politic În Franța - cei care votau cu dreapta erau frecvent catolici practicanți - a fost afectată
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nouă generație de tineri ambițioși recrutați pentru a-l sprijini. Între Mitterrand și rămășițele orgoliosului socialism francez s-a stabilit o relație de exploatare reciprocă. Partidul avea nevoie de Mitterrand: prestația lui onorabilă la alegerile din 1965, când a câștigat voturile a 27% dintre alegătorii Înscriși (inclusiv mulți din bastioanele dreptei În estul și vestul Franței) și a intrat În turul al doilea cu Charles de Gaulle, demonstrase că era un aducător de voturi - În 1967, În timpul unui scrutin parlamentar, insignele
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
la alegerile din 1965, când a câștigat voturile a 27% dintre alegătorii Înscriși (inclusiv mulți din bastioanele dreptei În estul și vestul Franței) și a intrat În turul al doilea cu Charles de Gaulle, demonstrase că era un aducător de voturi - În 1967, În timpul unui scrutin parlamentar, insignele și fotografiile cu Mitterrand se vindeau deja foarte bine. țara pășise Într-o nouă eră a politicii televizate și personalizate - cum remarca sumbru În 1971 Michel Durafour, primarul din Saint-Etienne: „Franța trăiește numai
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
1979 era extrem de jenantă; la fel și propriul procent În sondaje, aflat În cădere liberă. În decursul anilor ’70, Partidul Comunist a Încetat să mai fie o stea fixă pe firmamentul ideologic: și-a pierdut simultan prestigiul și numărul de voturi, chiar și În „centura roșie” a Parisului pe care o domina de la mijlocul anilor ’20. Cu toate acestea, Marchais era hotărât să candideze la următoarele alegeri prezidențiale: În parte din reflex, În parte din hybris, dar mai ales din conștiința
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
dar mai ales din conștiința acută că PCF trebuia smuls din Îmbrățișarea otrăvită a camarazilor socialiști. În prima rundă a alegerilor prezidențiale din 1981, cei doi candidați conservatori, Giscard d’Estaing și tânărul Jacques Chirac, au câștigat Împreună mai multe voturi decât Mitterrand și Marchais (acesta din urmă a obținut doar 12,2%). Dar, două săptămâni mai târziu, În al doilea tur de scrutin, Mitterrand a obținut sprijinul socialiștilor, comuniștilor, ecologiștilor și chiar al troțkiștilor, de obicei necooperanți. Procentul lui era
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]