18,686 matches
-
ea nu-și dădea seama cât de bolnav este tatăl ei, chiar în condițiile în care pe acesta îl opreau diverse persoane pe stradă ca să-l întrebe de ce arată așa de rău. Iar mama, care, desigur, era mai bine informată, tăcea, ca s-o scutească de spaime și suferință. În acest context, obișnuita plecare la mare a fiicei lui va fi primită cu amărăciune de E. Lovinescu: „Miercuri, 30 iunie [1943]. Monica tot pleacă la Mangalia“ (ibidem, p. 321). Criticul avea
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
gândesc: simt că mă învârtesc în jurul obsesiei și obsesia în jurul meu, ca un inextricabil ghem de îndoeli și tresăriri. Ca să mă luminez și să nu urlu, te văd, urcându-te triumfătoare, în trenul spre Paris. Cum n’ai înțeles că tăcând această parte, voi inventa, mă voi tortura, nu voi dormi? [...] Prietenele tale au tăcut toate; Biemel e de negăsit, la Vremea nu s’a mai văzut de mult... Te iubesc; sunt obosită; aștept scrisoarea ta, mereu, mereu. În viitor se
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
ghem de îndoeli și tresăriri. Ca să mă luminez și să nu urlu, te văd, urcându-te triumfătoare, în trenul spre Paris. Cum n’ai înțeles că tăcând această parte, voi inventa, mă voi tortura, nu voi dormi? [...] Prietenele tale au tăcut toate; Biemel e de negăsit, la Vremea nu s’a mai văzut de mult... Te iubesc; sunt obosită; aștept scrisoarea ta, mereu, mereu. În viitor se va găsi mijlocul de a se închide omul într’un plic de scrisoare, și
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
tusea convulsivă. Aseară am dormit numai de la 11 la 2, pe urmă accesul de tuse a durat trei ore, fără întrerupere. Mă tratez cum pot, cu ce am la îndemână. Individul a stat toată ziua acasă și radioul n-a tăcut, de azi-dimineață, decât de la 1 la 2, când s-a dus să mănânce cu tipa lui. Cât despre discursuri, sunt din 5 în 5 minute. A avut vizite, pare-se fosta nevastă și o fiică de cam 15-17 ani. Noroc
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
lasă o tăcere lungă. — Trebuie să fie gata chiar azi? zice Danny în cele din urmă. Adică, chiar azi? — Peste șase ore am avion! Glasul îmi devine un scâncet. Trebuie să fiu cu ea în biserică în mai puțin de... Tac și clatin din cap. Știi ceva, nu-ți fă griji. O să port altceva. — Altceva? Danny lasă jos revista Vogue și se uită la mine, fără expresie. Cum adică să porți altceva? — Păi... — Mă concediezi? Mă privește de parcă tocmai i-aș
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
brusc. Ia stai așa. Nu. Categoric nu... Nu se poate. — Suze? — Suze, nu cumva... Înghit în sec. Nu cumva... ești însărcinată? — Nu! răspunde cu indignare. Normal că nu! De unde și până unde ți-a venit o asemenea... Întâlnindu-mi privirea, tace și ridică din umeri. — Of, bine, bine, da, sunt. De unde ți-ai dat seama? — Cum mi-am dat seama? De la... Faptul că chiar așa arăți, ca o femeie însărcinată. — Nu-i adevărat! Nimeni altcineva n-a observat nimic. — Nu fi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
ca să... Ajunge! spune Luke, exasperat. Ai câștigat! Dacă e o problemă chiar așa de mare, uită toate astea! Nu trebuie nici să vii la petrecerea de logodnă dacă n-ai chef - și facem nunta în Oxshott. Ești fericită acum? — Eu... Tac și încep să mă frec la nas. Normal, acum că a zis asta, simt că încep să înclin în partea cealaltă. Fiindcă, dacă stai să te gândești, e o ofertă senzațională. Și, dacă aș putea cumva să-i conving pe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
spre noi și încep să vorbească în șoaptă. În fundul camerei a fost instalat un podium și, în clipa în care pun piciorul pe treptele acestuia, simt că mă ia, pentru prima oară, mă cuprinde o stare de nervozitate. Toată lumea a tăcut și întreaga adunare se strânge în jurul nostru, privindu-ne. Două sute de ochi care îmi aruncă simultan Privirea Manhattan. Sforțându-mă să nu mă intimidez, caut în mulțime chipurile celor pe care îi cunosc; chipuri care îmi aparțin. Însă, cu excepția lui
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
dai seama. — Dar ce s-a întâmplat? spun fără nici o expresie, și mami își încrețește malițioasă buzele. — S-a întâmplat că Lucy a fugit cu un baterist. — Cu un baterist? — Dintr-o formație. Se pare că are un inel în... Tace dezaprobator, iar mintea mea trece rapid în revistă toate posibilitățile, de unele dintre care sunt destul de sigură că mami nici măcar n-a auzit. (Sinceră să fiu, nici eu nu auzisem, până să mă mut în West Village.) Sfârc, zice în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
care mă aflu, continuu, trebuie să ne întoarcem puțin în trecut. În momentul în care a început totul. Și nu mă refer la apariția Terrei. Nici măcar la Bing Bang. Ci la ceaiul de la Claridges. Mă opresc - dar Luke continuă să tacă și să mă asculte. Poate că, totuși, o să fie bine până la urmă. — Acolo, la Claridge, a fost locul în care a început totul. Mi s-a încredințat o sarcină imposibilă. Am fost, dacă vrei, ca zeul ăla grec care a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
-mi vin pe limbă în legătură cu Elinor. Normal că te iubește! Îmi las foile cu discursul pe masă și mă duc la el. Sunt sigură că te iubește. Se vede clar, din felul în care... îhm... Nu știu cum să mai continuu și tac. Ce să-i zic? Din felul în care se folosește de personalul tău fără să dea un ban, și fără să zică măcar mersi. Din felul în care te lucrează pe la spate, după care o șterge în Elveția? Dar ce
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
nu e ca atunci când ți-ai rezervat masa la două restaurante! Vorbim de sute de oameni! — Ding-dong, ding-dong! începe brusc să bată ceasul din bibliotecă. Ding-dong! Ding-dong! Nu mai sunt decât douăzeci și două de zile până la Ziua cea mare! — Tacă-ți fleaca! zic, plină de draci. — Ding-dong, ding... — Taci! urlu și îl trântesc pe jos. Ceasul se face țăndări. — Douăzeci și două de zile? spune Michael. Becky, nu mai sunt decât trei săptămâni! — Găsesc eu ceva! Se pot întâmpla o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
două restaurante! Vorbim de sute de oameni! — Ding-dong, ding-dong! începe brusc să bată ceasul din bibliotecă. Ding-dong! Ding-dong! Nu mai sunt decât douăzeci și două de zile până la Ziua cea mare! — Tacă-ți fleaca! zic, plină de draci. — Ding-dong, ding... — Taci! urlu și îl trântesc pe jos. Ceasul se face țăndări. — Douăzeci și două de zile? spune Michael. Becky, nu mai sunt decât trei săptămâni! — Găsesc eu ceva! Se pot întâmpla o groază de lucruri în trei săptămâni! — Găsești tu ceva
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
zice Luke. Și porumbeii de unde ni i-au expediat? Se uită cu atenție la ei. Ăștia sunt prea uriași ca să fie porumbei. Cred că sunt curcani. — Ba nu sunt curcani! De ce, și curcanii pot să fie mesageri ai dragostei! — Luke, taci, te rog, murmur, făcând eforturi supraomenești să nu izbucnesc în râs. Sunt porumbei. Trecem pe lângă șir după șir de invitați îmbrăcați elegant, și toți ne zâmbesc cu căldură, în afara fetelor, care îmi aruncă Privirea Manhattan. — Cine naiba sunt oamenii ăștia
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
instalam la prietenii care mă găzduiau, aveam o singură țintă: Biblioteca Academiei, unde intram cu aviditatea provincialului apăsat de gîndul că are o mie și una de restanțe în documentare și ieșeam în ultimele minute ale programului. Regret că am tăcut asupra acestui aspect și, probabil, îi voi fi produs o nedumerire și o mîhnire. (1) <citation author=”Al. Dima ” loc="[București]" data =”7 sept[embrie][1968]”> Dragă prietene, Răspund imediat cu mulțumiri pentru epistola d- tale. Mi-e jenă de
Scrisori către un redactor vol. I by Constantin Călin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/859_a_1713]
-
hotărît, temerar - pentru care lupta e soluția cea mai firească de a tranșa un conflict: luptă deschisă, cavalerească, bazată pe muncă și convingeri, nu lucrătura vicleană, „înțepătura pe la spate”, „critica orală”. în timp ce unii, comozi, împăcați cu propria lor evoluție, lași, tăceau în fața anumitor situații anormale, a unor limitări sau a unor abuzuri, el „ieșea la bătaie”. „... trebuie - îmi scria la 9 iunie 1976 - să facem (...) ceea ce ne spune conștiința noastră, chiar dacă ar fi să plătim pentru rectitudinea ei.” și adăuga cu
Scrisori către un redactor vol. I by Constantin Călin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/859_a_1713]
-
6 pagini) - Ibrăileanu despre poezie. Cum s-ar spune, Ibrăileanu omagiat de generația tînără. Firește, cred că dl. Dima ar scrie ceva! Cît îl privește pe nenea Piru, nu cred că mai are ceva de spus! Aveam de gînd să tac despre greșelile lui din G. Ibrăileanu, dar acum nu voi mai tăcea, ca să nu mă ia drept altcineva (s-a pronunțat către cineva că, de fapt, mă apreciază foarte mult etc., etc. Nici nu mă bucură, nici nu mă întristează
Scrisori către un redactor vol. I by Constantin Călin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/859_a_1713]
-
generația tînără. Firește, cred că dl. Dima ar scrie ceva! Cît îl privește pe nenea Piru, nu cred că mai are ceva de spus! Aveam de gînd să tac despre greșelile lui din G. Ibrăileanu, dar acum nu voi mai tăcea, ca să nu mă ia drept altcineva (s-a pronunțat către cineva că, de fapt, mă apreciază foarte mult etc., etc. Nici nu mă bucură, nici nu mă întristează!). Aștept părerea ta! De altfel, trebuie să-ți spun că am înțeles
Scrisori către un redactor vol. I by Constantin Călin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/859_a_1713]
-
măi fîrtați! Nu să venim/ Așa, doar să sporovăim.../ Să spunem zeamă lungă vorbii/ Că spune și povestea vorbii/ Haideți să vorbim degeaba/ Că tot n-avem nici o treabă/ Fiindcă.../ Ca să spui o prostie/ Gura nu cere chirie/ Dar/ Sau taci, sau zi ceva mai bun/ Decît tăcerea/ Că uneori/ Vorba pe unde ți-a ieșit/ Mai bine-ai fi tușit/ Și.../ Unde este vorbă multă/ Acolo e treabă scurtă.// Dacă orașul e capul/ Apoi trupul este satul/ Și ce fel
Momente istorice bârlădene, huşene şi vasluiene by Paul Z ahariuc () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1744_a_92269]
-
de punctul de intrare, apucăm să-i vedem trupul mișcându se rapid în altă direcție, mai săpăm o groapă mai încolo, apoi încă una, încă una și tot așa... Remarc în treacăt că armadillo este complet silențios, un fel de „tace și face” iar hărmălaia asurzitoare este provocată integral de țipetele și gâfâielile noastre. Spre lăsatul serii ne declarăm, în sfârșit, învinși și reușim să facem un pas înapoi să privim detașați ceea ce pare un teren de luptă semănat cu tranșee
Chemarea Călătorii în lumea șamanilor amazonieni by Ingrid Daniela Cozma () [Corola-publishinghouse/Memoirs/821_a_1747]
-
mulțumire pentru sfaturile pe care i le-am dat). Miguelito plânge nervos de dimineață și concluzia Sandrei este că trebuie să-l fi deocheat cineva cu o zi înainte, deci Alfonso începe să-l curățe „de draci”. În timpul curățatului micuțul tace ca prin minune, parcă așteptând ca Alfonso să termine pentru a-i oferi un zâmbet fericit. În aproximativ cinci minute, Miguelito trece de la un plânset înnebunitor la bebelușul cel mai fericit din lume. Am mai asistat cu câteva zile în
Chemarea Călătorii în lumea șamanilor amazonieni by Ingrid Daniela Cozma () [Corola-publishinghouse/Memoirs/821_a_1747]
-
respectatul celorlalți într-o ceremonie șamanică (mi se povestește că în ceremonia anterioară respectivul prezentator a ținut un discurs celor din jur, tulburându-le călătoria individuală). Răspunsurile lui sunt acide și punctează ceva de genul „dacă nu știi mai bine taci, eu știu oricum mult mai bine și mie îmi este permis să fac orice pentru că sunt mai evoluat”. Dacă direcția este rea, măcar nu sunt neclarități, dar care să fie semnele că o direcție bună intră pe o pantă greșită
Chemarea Călătorii în lumea șamanilor amazonieni by Ingrid Daniela Cozma () [Corola-publishinghouse/Memoirs/821_a_1747]
-
mele repetate, nu reușesc să îl fac să vorbească, în sens pozitiv, despre nimeni și nimic decât despre el însuși, fapt care mă cam îngrijorează. Îmi amintesc cum, chiar la conferință, am avut același sentiment: ce bine ar fi să tacă și să comunicăm doar mental, în cadrul ceremoniilor! Jorge are ceva din ego-urile supra dezvoltate pe care le-am întâlnit deseori în România, motiv pentru care bănuiesc că am această reacție alergică. Aroganța omului bun la ceva anume? Nu văd legătura
Chemarea Călătorii în lumea șamanilor amazonieni by Ingrid Daniela Cozma () [Corola-publishinghouse/Memoirs/821_a_1747]
-
structureze secvența astfel încît să existe o progresie logică, o creștere (de exemplu, nuntașii să încerce mai întîi să folosească tacîmurile și abia apoi să renunțe la ele ; să încerce mai întîi să vorbească în șoaptă și abia apoi să tacă de tot), fiecare momențel moare de o moarte separată și ansamblul rămîne neintegrat în film rămîne un exercițiu pe care Mălăele a vrut neapărat să-l facă împreună cu actorii lui. Dilema Veche, noiembrie 2008 O nouă speranță Elevator (Romînia, 2008
Bunul, Răul și Urîtul în cinema by Andrei Gorzo () [Corola-publishinghouse/Memoirs/818_a_1758]
-
se adunau în casa familiei Râșnoveanu din strada Triumfului nr. 54, până în anul 1914. Predicatorul acestei grupe era pastorul Păduraru Nicolae. Localul fiind neîncăpător, s-a găsit un local cu chirie la “Segal”, în Piața Centrală a orașului, fostul “Tic Tac”. Ca urmare a numărului credincioșilor amintiți, s-au alăturat în anul 1912 următorii: familiile Pandele și Oana Dincă, Moroșan și Danciu, I. Frânculescu, Ion și Irina Popa. În anul 1929 comunitatea s-a mutat tot cu chirie în cartierul Pache
Rănit de oameni ... vindecat de Dumnezeu! by Ionel TURTURICĂ () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91603_a_93002]