17,422 matches
-
numite absolute sau prin forme temporale folosite cu valoare absolută. Acțiunea mai poate fi raportată și la alt moment decât cel al vorbirii, în această perspectivă fiind vorba de simultaneitate, anterioritate și posterioritate față de acel moment, exprimate prin timpuri numite relative sau prin forme temporale folosite cu valoare relativă. Între diferite limbi pot exista diferențe importante privind felul în care se exprimă timpurile gramaticale. În unele sunt relativ multe forme temporale marcate morfologic prin afixe și/sau verbe auxiliare, putând fi
Timp (gramatică) () [Corola-website/Science/316402_a_317731]
-
valoare absolută. Acțiunea mai poate fi raportată și la alt moment decât cel al vorbirii, în această perspectivă fiind vorba de simultaneitate, anterioritate și posterioritate față de acel moment, exprimate prin timpuri numite relative sau prin forme temporale folosite cu valoare relativă. Între diferite limbi pot exista diferențe importante privind felul în care se exprimă timpurile gramaticale. În unele sunt relativ multe forme temporale marcate morfologic prin afixe și/sau verbe auxiliare, putând fi folosite și adverbe de timp, în altele sunt
Timp (gramatică) () [Corola-website/Science/316402_a_317731]
-
română, al formelor de viitor: "am să adun / o să adun" (registrul curent) - "oi aduna" (registrul familiar) - "voi aduna" (registrul elevat). Neconcordanța dintre timpul gramatical și timpul real este evidentă în unele limbi și în cazul formelor temporale folosite cu valoare relativă. De exemplu în limba sârbă, ca și în română, forma de prezent folosită într-o propoziție subordonată al cărei verb regent este la o formă de timp trecut, exprimă o acțiune simultană cu cea a verbului regent, deci de fapt
Timp (gramatică) () [Corola-website/Science/316402_a_317731]
-
sale sintactice: Imperfectul exprimă cel mai adesea o acțiune trecută durativă, simultană cu altă acțiune trecută. Această valoare poate fi: Altă valoare absolută, frecventă, este cea de a exprima acțiuni repetate în trecut (imperfect iterativ): "Se certau mereu". O valoare relativă este exprimarea unei acțiuni posterioare față de o acțiune trecută: "Avusese cele mai bune rezultate în anul care se încheia". O valoare excepțională a imperfectului este cea de condițional perfect: Dacă știam, veneam și eu" = "Dacă aș fi știut, aș fi
Timp (gramatică) () [Corola-website/Science/316402_a_317731]
-
fi știut, aș fi venit și eu". Perfectul compus se folosește de regulă cu valoare absolută, cea de a exprima o acțiune efectuată și încheiată în trecut, față de momentul vorbirii: "Am făcut o excursie". Uneori este folosit și cu valori relative: Perfectul simplu are aceeași valoare absolută ca perfectul compus, dar în limba română standard este rezervat limbii literare, fiind concurat și în aceasta de perfectul compus. Este preferat acestuia în narațiuni, ca însoțitor al vorbirii indirecte: "- Unde ai fost? întrebă
Timp (gramatică) () [Corola-website/Science/316402_a_317731]
-
rezervat limbii literare, fiind concurat și în aceasta de perfectul compus. Este preferat acestuia în narațiuni, ca însoțitor al vorbirii indirecte: "- Unde ai fost? întrebă el. - M-am plimbat în parc, răspunse ea." Mai - mult - ca - perfectul are numai valoare relativă, cea de a exprima o acțiune terminată înaintea altei acțiuni încheiate în trecut. Acțiunea la care se raportează poate fi în aceeași frază ("Terminasem de scris când ai venit tu") sau în contextul mai larg, înaintea propoziției în care se
Timp (gramatică) () [Corola-website/Science/316402_a_317731]
-
contextul mai larg, înaintea propoziției în care se folosește: Spre seară terminasem de scris". Perfectul conjunctiv poate exprima: Perfectul condițional-optativ cu valoare absolută exprimă în general o acțiune trecută față de momentul vorbirii ("Aș fi venit și eu"), iar cu valoare relativă - o acțiune trecută, fie anterioară alteia (" Am auzit că ar fi absolvit facultatea"), fie simultană: Dacă aș fi asistat la ceartă, n-aș fi ținut partea nimănui". Perfectul prezumtiv exprimă, ca timp absolut, o acțiune trecută față de momentul vorbirii (O
Timp (gramatică) () [Corola-website/Science/316402_a_317731]
-
el, mă simțeam bine". Viitorul propriu-zis se folosește de obicei cu valoare absolută, exprimând o acțiune care urmează să se efectueze după momentul vorbirii: Am să sosesc / O să sosesc / Voi sosi la ora cinci". Poate fi folosit și ca timp relativ, pentru exprimarea anteriorității ("După ce vom asculta toate părerile, vom trage concluziile") sau a posteriorității ("Credeam că va veni, dar n-a fost așa") față de acțiunea predicatului propoziției principale. Se mai utilizează și cu valoarea modală a imperativului: Veți lua măsurile
Timp (gramatică) () [Corola-website/Science/316402_a_317731]
-
părerile, vom trage concluziile") sau a posteriorității ("Credeam că va veni, dar n-a fost așa") față de acțiunea predicatului propoziției principale. Se mai utilizează și cu valoarea modală a imperativului: Veți lua măsurile necesare". Viitorul anterior este exclusiv un timp relativ, exprimând o acțiune care urmează să se efectueze după momentul vorbirii, dar înaintea altei acțiuni viitoare, prezentă în aceeași frază ("Nu vom putea ajunge la o concluzie definitivă până nu vom fi demonstrat...") sau în contextul mai larg: "Până atunci
Timp (gramatică) () [Corola-website/Science/316402_a_317731]
-
denumită în cele ce urmează „”. Aceasta, ruptă parțial în șase bucăți mari, scrisă pe hârtie subțire, nesemnată și nedatată, era adresată atașatului militar german postat la ambasada Germaniei, Max von Schwartzkoppen. Ea stabilea că documente militare confidențiale, dar de importanță relativă, erau pe punctul de a fi transmise unei puteri străine. Această captură a părut destul de importantă pentru șeful „Secțiunii de Statistici”, mulhousianul Jean Sandherr, l-a informat pe ministrul de război, generalul . SR bănuia de altfel că există scurgeri de
Afacerea Dreyfus () [Corola-website/Science/316399_a_317728]
-
senator, era de 800.000 de sesterți. Abrevierea denumirii sesterțului, HS, este o amintire a parității sale inițiale față de "as" ("doi as și jumătate", adică IIS, mai precis, IIS, curând transcris prin HS). În sfârșit, pe la anul 140 î.Hr., valoarea relativă a denarului de argint, în raport cu bronzul este reestimată: Începând cu Augustus, sistemul intră într-o perioadă de stabilitate care va dura două secole. Aureus-ul, monedă din aur, cu valoarea 25 de denari de argint, este emis în mod regulat, începând
Monedă romană () [Corola-website/Science/322356_a_323685]
-
o pură și utopică „"gnotti seauton"”, deviza omului superior. Pentru a accede la "Cunoaștere", viața trebuie să fie dominată de rațiune, de „"Recea cumpăna-a gândirii"”. De aceea iluzia fericirii este exclusă întrucât la fel ca și viața ea este relativă, trecătoare, amăgitoare, ea apare și dispare într-o clipă îngreunând înțelesul eternității. Strofa a-IV-a prezintă imaginea lumii ca teatru (theatrum mundi) "Privitor ca la teatru" "Tu în lume să te’nchipui" având ca punct de plecare filosofia lui Schopenhauer. În
Glossă () [Corola-website/Science/322460_a_323789]
-
insulei, unde se și găsește o porțiune acoperită de pădure temperată valdiviană. Pe coasta de est vremea este ceva mai caldă și uscată. Fiind o insulă, pe Chiloé s-a dezvoltat o faună bogată, specifică, care a evoluat într-o relativă izolare. Astfel, cele 443 de specii de plante întâlnite pe insula Chiloé aparțin de 205 genuri și respectiv 96 familii diferite. Cu alte cuvinte, deși există o diversitate ridicată, sunt relativ puține specii în cadrul fiecărei grupări biologice. De exemplu, dintre
Insula Chiloé () [Corola-website/Science/316875_a_318204]
-
provincia Chiloé: Mitologia locuitorilor din insula Chiloé se bazează pe un amestec de credințe religioase indigene și legende și superstiții aduse de spanioli. Folclorul chilot este bogat în animale mitologice și spirite ("Caleuche", "Trauco", "Pincoya", "Invunche" etc.). Ca urmare a relativei sale izolări, pe insula Chiloé s-a dezvoltat un stil arhitectural unic, specific doar acestei zone. După venirea spaniolilor, pe insulă au fost construite numeroase biserici din lemn, specifice, întâi de către iezuiți în secolele al 17-lea și al 18
Insula Chiloé () [Corola-website/Science/316875_a_318204]
-
în această perioadă s-a desfășurat în condițiile unei aspre cenzuri guvernamentale, care a luat măsuri contrarevoluționare în domeniul picturii românești tocmai pentru ca împrăștierea "duhului răzmeriței" să fie restrâns. Aceste măsuri au reprezentat în istoria picturii românești o stagnare artistică relativă, singurele genuri artistice acceptate fiind compozițiile cu teme religioase și portretistica. Ca urmare, Constatin Lecca, Mișu Popp și Barbu Stănescu s-au apucat să zugrăvească biserici din București: Biserica Sfântul Gheorghe-Nou, Biserica Curtea Veche, Biserica Sfânta Ecaterina din București și
Mișu Popp () [Corola-website/Science/316839_a_318168]
-
ale Parisului s-a petrecut abia cu maeștrii Theodor Aman, Nicolae Grigorescu și cei ce i-au urmat. Perioada în care Mișu Popp a fost la studii în Viena, a fost pentru evoluția artei în Europa occidentală o perioadă de relativă stagnare. În Franța apăreau atunci de abia primii muguri ai curentului realist, fapt pentru care la Viena este de presupus că veștile pariziene au ajuns mai târziu pe fondul în care, clasicismul de nuanță prerafaelită sau de tip David erau
Mișu Popp () [Corola-website/Science/316839_a_318168]
-
emise de sursele ce se îndepărtează de observator. Deși observarea acestor deplasări spre roșu are multe aplicații terestre (de exemplu, radarul Doppler și radarele auto), deplasările Doppler spre roșu sunt utilizate în special în astrofizica spectroscopică pentru a determina mișcarea relativă față de Pământ a obiectelor astronomice îndepărtate. O formulă a deplasării spre roșu relativistă (și aproximarea sa newtoniană) se utilizează atunci când spațiul-timp este izotrop. Atunci când devin importante efectele gravitaționale, deplasarea spre roșu trebuie calculată folosind teoria relativității generale. Două formule importante
Deplasare spre roșu () [Corola-website/Science/316908_a_318237]
-
neidentificate ale căror frecvență în sistemul de referință propriu nu se cunoaște, sau cu un spectru lipsit de caracteristici sau cu zgomot alb (fluctuații aleatoare într-un spectru). Deplasarea spre roșu (și cea spre albastru) pot fi caracterizate prin diferența relativă dintre lungimile de undă (sau frecvențele) emise și cele observate ale unui obiect. În astronomie, se obișnuiește ca această cantitate adimensională să fie denumită "z". Dacă "λ" reprezintă lungimea de undă, și "f" reprezintă frecvența (atenție, "λf" = "c" unde " c
Deplasare spre roșu () [Corola-website/Science/316908_a_318237]
-
dilatării spațiu-timpului din teoria relativității restrânse, deviații care pot fi corectate prin introducerea factorului Lorentz "γ" în formula efectului Doppler clasic după cum urmează: unde, factorul Lorentz se exprimă prin relația: în care "c" reprezintă viteza luminii, și "v" este viteza relativă a sursei față de observator. Acest fenomen a fost observat pentru prima oară într-un experiment efectuat în 1938 de Herbert E. Ives și de G.R. Stilwell și numit experimentul Ives-Stilwell. Cum factorul Lorentz depinde doar de modulul vitezei, acesta determină
Deplasare spre roșu () [Corola-website/Science/316908_a_318237]
-
a efectului, cerută de principiul cosmologic. Pentru deplasări cosmologice spre roșu de z < 0,01 efectele expansiunii spațiu-timpului sunt minime și deplasările cosmologice spre roșu pot fi dominate de alte deplasări Doppler și deplasări spre albastru adiționale cauzate de mișcările relative stranii ale galaxiilor. Diferența dintre viteza fizică și expansiunea spațiului se poate ilustra cu ajutorul universului modelat de o folie cauciuc, o analogie cosmologică adesea utilizată pentru a descrie expansiunea spațiului. Dacă două obiecte sunt reprezentate de niște bile metalice și
Deplasare spre roșu () [Corola-website/Science/316908_a_318237]
-
pentru efectele discutate mai sus. În multe circumstanțe împrăștierea cauzează înroșirea radiației deoarece entropia are ca rezultat predominarea fotonilor de energii joase față de prezența a puțini fotoni de energii înalte (deși energia totală se conservă). Împrăștierea nu produce aceeași schimbare relativă în lungimea de undă în tot spectrul, cu excepția unor experimente efectuate în condiții controlate cu grijă; orice "z" calculat este în general o funcție de lungimea de undă. Mai mult, împrăștierea cauzată de medii aleatoare are loc la multe unghiuri, iar
Deplasare spre roșu () [Corola-website/Science/316908_a_318237]
-
general o funcție de lungimea de undă. Mai mult, împrăștierea cauzată de medii aleatoare are loc la multe unghiuri, iar "z" este o funcție și de unghiul de împrăștiere. Dacă au loc mai multe împrăștieri, sau particulele împrăștiate au o mișcare relativă, atunci există și o distorsiune a liniilor spectrale. În astronomia interstelară, spectrul vizibil poate apărea mai roșu din cauza proceselor de împrăștiere într-un fenomen denumit înroșire interstelară — la fel împrăștierea Rayleigh cauzează înroșirea atmosferică dată de Soare la răsărit și
Deplasare spre roșu () [Corola-website/Science/316908_a_318237]
-
În medicină heterocromia face referire la diferența culorii irisului, părului sau a pielii. Heterocromia este rezultatul excesului sau carenței relative a unui pigment, numit melanină. Poate fi moștenită genetic, datorată mozaicismului genetic sau în urma unor boli sau răniri. Culoarea ochilor este determinată în principal de către concentrația și distribuția melaninei. Ochiul afectat poate fi hiperpigmentat (hipercromic) sau hipopigmentat (hipocromic). La oameni
Heterocromie () [Corola-website/Science/316958_a_318287]
-
forța centripetă necesară unui al treilea corp pentru a se roti împreună cu ele. Aceste puncte sunt asemănătoare orbitelor geostaționare în sensul că permit unui obiect să fie într-o poziție "fixă" în spațiu, față de o orbită în care poziția lui relativă se schimbă continuu. O definiție mai precisă, însă mai tehnică, este că punctele Lagrange sunt soluții staționare ale problemei restrânse circulare a celor trei corpuri. De exemplu, fiind date două corpuri masive în orbite circulare în jurul centrului de masă comun
Punct Lagrange () [Corola-website/Science/316969_a_318298]
-
teoria stratului limită, pe care a prezentat-o prima dată la 12 august 1904, la al treilea Congres Internațional al Matematicienilor din Heidelberg, Germania. Stratul limită este zona de interfață dintre un corp solid și fluidul înconjurător în timpul unei mișcări relative dintre ele, proprietățile sale fiind o consecință a viscozității fluidului. Prin teoria stratului limită se simplifică ecuațiile de mișcare ale fluidului prin împărțirea domeniului mișcării în două zone: una în interiorul stratului limită, dominată de viscozitate și care determină forțele de
Ludwig Prandtl () [Corola-website/Science/328924_a_330253]