2,273 matches
-
celor ce trăiesc și lumea morților. Iar Pirandello, într-o admirabilă didascalie, notează gestul ce însoțește vorbele fetei, brusca ei tresărire atunci când, retrăind clipa în care propria-i fantomă pândise fiecare mișcare a acestui autor așteptând ca el să o însuflețească, să o transforme dintr-o închipuire într-o realitate, are deodată dinaintea ochilor „imaginea vie și luminoasă de care pare a se agăța cu disperare” a ceea ce ar fi putut să devină: un personaj cu o identitate clară. Un personaj
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
confuzie, actorii și manechinele, dar și sufletele detașate de corp, întruchipate de fantome și/sau de imagini din vis. În acest spațiu al coexistenței, al întrepătrunderii dintre corp și psyche, spațiu prin excelență al fantomei, „spiritul personajului” poate veni să însuflețească marioneta grație miracolului reprezentației, acel „adevărat miracol” pe care numai poetul e hărăzit să-l înfăptuiască. „Dacă spiritul personajelor figurate de manechine se încorporează în ele, atunci veți vedea cum manechinele încep să se miște și să glăsuiască” - aceste manechine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
apropierea de virtuțile supramarionetei și ale măștii înseamnă a-i impune să înfrunte spectrul, a-i cere să găsească mijloacele cele mai potrivite de a îmbina prezența morții înscrise în inanimat cu spiritul viu ce-ar putea veni să-l însuflețească. La fel ca și spectrul, supramarioneta aduce în prim-plan problema acelei frumuseți rezultate din alianța pietrei cu umbra, care, pentru Craig, face ca în teatru lucrurile să fie privite din perspectiva morții. „De ce moartea?” întreabă Craig în „Actorul și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
va produce pentru a ne revela tot ceea ce nu știm încă și tot ceea ce va înzestra cu o viață superioară profundă această biată materie pe care ne înverșunăm să o modelăm”. Astfel, metafora sculptorului care visează la o statuie vie, însuflețită de o viață superioară, apare aici ca o cristalizare a miracolului, ca o expresie o forței magice a artei, a teatrului. Mai târziu, în prefața la Teatrul și dublul său, Artaud precizează importanța acestor revendicări: ele militează pentru un teatru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
înfrângerea morții, capabilă să rețină sufletul la marginea vieții, să elibereze umbrele ce vor ieși la lumină desprinzându-se din strânsoarea pietrei, aidoma fantomei ce răzbate din mormânt dând la o parte dalele acoperitoare ori aidoma fantomei ce vine să însuflețească statuia. Teatrul și păgânismul pietrelor vii Ca și Craig, Artaud plasează statuarul în centrul discursului său, un statuar în care piatra se contopește cu umbra, la fel ca în colossos-ul lui Vernant sau ca în statuile lui Michel Serres. El
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
așa-numita mana, adică reprezentarea forțelor supranaturale ascunse în fiecare formă, stă la baza concepției potrivit căreia orice efigie închide în ea puteri nevăzute, în vreme ce arta occidentală nu-i oferă conștiinței spectatorului decât priveliștea unor pietre moarte, incapabile să se însuflețească și să vorbească, efigii vide, golite de conținut și, ca atare, lipsite de orice umbră. Altfel spus, viziunea occidentală asupra artei conduce, în opinia luiArtaud, la o cultură care separă piatra de psyche, care ignoră veritabilul eidolon, care nu știe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
personaj, un soi de dublu al său, îmbrăcat exact ca el. Toate aceste dubluri de o neliniștitoare imobilitate, figurate - chiar dacă numai unele dintre ele - de manechine, vor ieși treptat din scenă, într-un ritm lent, șchiopătând, în timp ce personajele-actori se vor însufleți dintr-odată, scuturându-se ca trezite dintr-un somn adânc”. În prelungirea unei tradiții a neliniștii: practica apariției și a dublului Manechinul, automatul, fantoșa se plasează astfel, în epoca experimentală a Teatrului Alfred Jarry, în centrul unui proiect ce urmărește
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
cu ochii pentru prima oară de bătrâneii aceștia încremeniți ar trebui să se trezească un sentiment confuz, tulbure, „de repulsie și o atracție”, notează Kantor în caietul său de regie. După ce va lua loc, spectatorul îi va vedea pe actori însuflețindu-se brusc, mișcându-se o vreme sacadat „ca manechinele” și apoi înțepenind din nou. Ceva mai târziu, ei vor ieși din scenă mergând de-a-ndăratelea și se vor mai întoarce o dată pentru a-și face o Grandioasă Intrare, cea a unor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
înspăimânte cu posibilitatea inumană de a trece de la starea de moarte la starea de viață. Așadar, aici se află, în viziunea lui Kantor, miezul secret al iluziei teatrale: în legătura intimă a actorului cu manechinul sau cu statuia care se însuflețește, în dificultatea imensă a spectatorului de a decide între inert și viu, în subtilele glisări dinspre viață spre moarte ori dinspre moarte spre viață, explorate în profunzime de Clasa moartă grație cuplului actor-manechin și rețelei complexe de relații stabilite între
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
lin, alunecând pe o pantă cufundată în umbră...” Se vor îndrepta, așadar, spre o zonă a întunericului, invizibilă. Această deplasare a materiei spre invizibil contează pentru Genet mai mult decât tentativa de desprindere din strânsoarea ei. Artă a vizibilului, dar însuflețită de elanul spre invizibil, așa ar putea fi definit teatrul lui Genet, un teatru deseori obsedat de amintirea umbrelor de piatră ale lui Giacometti. Asemenea sculpturilor lui Giacometti, formele teatrale ar trebui să fie și ele înconjurate de teritoriile morții
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
să rămână în viață proclamându-și fără încetare moartea, ne mai spune ceva: nu este atât de ușor să faci să tacă pietrele, să fereci statuile în neclintirea și în tăcerea lor de materii moarte, să le împiedici să se însuflețească sub ochii „omului credinței”. Cum am putea înțelege altfel extraordinarul paradox reprezentat de faptul că tocmai David Warrilow, cel mai reputat actor beckettian, este un actor care crede în reîncarnare, într-o reîntrupare întotdeauna posibilă și care consideră această credință
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
se definească teatrul în această perspectivă? Ca o tentativă mereu reluată de subjugare a morții prin anularea separărilor, prin desființarea limitelor, prin afirmarea preeminenței dorinței, a amintirii și a visului. Ca o artă întemeiată pe puterea „omului credinței” de a însufleți materia, de a pătrunde cu privirea dincolo de piatra funerară și de tăcerea ei mormântală, pe puterea de a regăsi în această piatră umbra în memoria căreia a fost înălțată. Există și în zilele noastre „povești de iarnă” precum cea a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
ca și fantomele celor morți pot reveni oricând printre noi? Dacă, în această modernă Poveste de iarnă, fotografia a înlocuit statuia, s-a păstrat, în schimb, ideea efigiei inerte realizate după chipul și asemănarea modelului viu, efigie capabilă să se însuflețească la apariția fantomei. Fantomele se întorc pentru a da viață efigiilor - despre asta e vorba și despre credința că așa ceva e posibil. Iată de ce în filmul lui Rohmer momentul spectacolului teatral este un moment-cheie, iată de ce fragmentul din Shakespeare devine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
Eroul războinic sau moartea privită drept în față 127 Spațiul vrăjitoarelor și al fantomelor, teritoriu al alterității indecise 132 Spectralul în noaptea istoriei 139 Convocarea fantomelor: puterea magicianului și puterea teatrului 147 Arta magică a teatrului și statuia care se însuflețește 151 Moartea aparentă, moartea adevărată și „efectul de fantomă” 160 Privirea iubirii și privirea morții 168 Fantomalul și jocurile dublului 175 Indeterminabilul vis/realitate și parodierea lui 179 Methought sau fantoma, cheie a iluziei teatrale 184 IV Umbre moderne și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
fu asaltat de întrebări. Toți doreau să le arate ce era în spatele draperiei negre. Și, după ce el le îndeplini dorința, poruncind să se tragă acea draperie, văzură, în sfârșit, mașinăria. ― Acesta este un fantascop, dragii mei, un aparat capabil să însuflețească figurile desenate sau pictate doar prin puterea magică a luminii și a lentilelor. Dariustimo își băgă barba, cercetând cu minuțiozitate mașinăria ba pe deasupra, ba pe dedesubtul ei. ― Nu, nu! Aici e lucru diavolesc, Nicolache! Nu pot să cred că niște
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
prea avea putere pentru asta. Poate că ar putea juca șahul acela plin de povești împreună cu tata. Ea muta piesele la întâmplare și el vedea imediat fel de fel de întâmplări minunate, pe care i le împărtășea doar ei. Se însufleți, pentru că prințul era divinitatea ei supremă, după care, imediat, veneau mama și abia apoi îngerul despre care i se tot povestea mereu câte ceva nou, dar ea nu îl întâlnise niciodată, nici aievea, nici în vis. Mai curând venea Babic. Desigur
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
Santa cu sentiment, dând fotografiei un sărut sonor și umed. Petele unsuroase care acopereau sticla fotografiei indicau frecvența acestui atac afectuos. Nu ți-a fost ușor, fetițo! De pe fotografia la minut, cărbunii mici și negri ai ochilor sicilieni priveau aproape însuflețiți la Santa. Singura poză a ta pe care o am, măicuță. Păcat că ești acolo, pe alee. Nemernicia lucrurilor o făcu pe Santa să suspine și trânti fotografia pe polița de deasupra căminului, alături de o cupă cu fructe de ceară
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
-
se căznea să se rupă de ai săi dezdoindu-și degetele mîinilor Încleștate, să se scuture de oda somnului și de amorțeala degetelor anchilozate, ce parcă se Împreunaseră Între ele, și să-și presimtă trupul Împovărat, inima care, iată, se Însuflețise, dar și pîntecele avea să se Însuflețească, apoi plămînii și chiar ochii ferecați de plumbul somnului, ca și mădularul său adormit și rece, Înstrăinat precum se Înstrăinase păcatul de el. Apoi reveni cu cugetul În inima peșterii, În catranul vîrtos
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
săi dezdoindu-și degetele mîinilor Încleștate, să se scuture de oda somnului și de amorțeala degetelor anchilozate, ce parcă se Împreunaseră Între ele, și să-și presimtă trupul Împovărat, inima care, iată, se Însuflețise, dar și pîntecele avea să se Însuflețească, apoi plămînii și chiar ochii ferecați de plumbul somnului, ca și mădularul său adormit și rece, Înstrăinat precum se Înstrăinase păcatul de el. Apoi reveni cu cugetul În inima peșterii, În catranul vîrtos al beznei, deslușind clepsidra veșniciei timpului, pentru că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
Dacă voi fi În alb Înseamnă că am reușit...“ „Ba dimpotrivă, veți fi În negru, presupun“, zise el. Dezmeticindu-l din toropeală, toboșarii se porniseră iar, Îi simțea tot mai aproape și Înțelese, după scena din fața sa, care acum se Însuflețise, și care pînă atunci fusese Încremenită Într-o muțenie totală, că se citea sentința, după care ofițerul făcu sul documentul; preotul se aplecă spre el și Îl binecuvîntă cu semnul crucii; străjerii Îl luară de brațe. Nu le va Îngădui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
inițiații și care poartă titlul Dialog despre grîu, de abatele Galliani. Așa mi-a venit ideea unui dialog Între vii și morți, avînd ca temă politica contemporană. Într-o seară, plimbîndu-mă pe malul rîului, aproape de Podul regal, cugetu-mi va fi Însuflețit de spectrul lui Montesquieu, numele aceluia care ar fi putut Întruchipa concepția pe care doream să-o expun. Dar cine ar fi putut fi interlocutorul său? Și atunci am fost străfulgerat de un gînd: Machiavelli! Montesquieu ar fi reprezentat spiritul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
asta harul providenței? Dar să nu credeți că m-am Împăcat cu soarta că aș abdica. Cum nu i se știe mormîntul, n-am cum să „mă odihnesc lîngă el“. Cum va insinua nefericita Z.) Dacă ultramaterialistul Diderot a fost Însuflețit de o astfel de fantasmă, de ce n-aș putea și eu, care sînt mai presus de orice materialism, să sper că ne vom Întîlni pe lumea cealaltă. Și mă rog lui Dumnezeu ca nu cumva să aflu lîngă el umbra
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
rămas În umbră pînă-n ziua de azi și care, Într-un fel, nu vor fi niciodată clarificate; așadar, cînd s-a pus În mișcare „acea trebuință barocă a intelighenției de a umple golurile“ (Cortazar) și cînd m-am decis să Însuflețesc și acele personaje rămase În beznă, În primul rînd pe misteriosul emigrant rus care În povestire se numește Belogorcev - ca și pe misteriosul X - al cărui rol a fost, după cum Însuși cititorul s-a Încredințat, de o importanță vitală În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
la care fata chicotea și rânjea. Amory se mulțumea să urmărească hârjoana, gândindu-se ce mână ușoară avea Kerry cum reușea el să transforme cel mai neînsemnat incident În ceva cu volum și contururi apăsate. Se părea că toți erau Însuflețiți, Într-o măsură mai mare sau mai mică, de același spirit, iar a fi cu ei Însemna a te relaxa. De regulă, lui Amory Îi plăceau oamenii luați unul câte unul, dar se temea de ei când se strângeau În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
uimit peste măsură. Pesemne că în Sfatul de la castel se plănuia în taină ceva despre care unul ca el n-avea cunoștință. Roku, trebuie să te duci până la Ogatsu și să afli ce se pune la cale! Glasul bătrânului se însuflețise de parcă bătălia mult așteptată ar fi început deja. Cu toate că nu-l prea trăgea inima să meargă până la Ogatsu cale de o zi și jumătate, samuraiul care își ascultase întotdeauna tatăl și unchiul său, încuviință pe tăcute și de această dată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2352_a_3677]