2,175 matches
-
adjectiv: (156) o mândrețe de flăcău - "flăcăul care este o mândrețe / foarte mândru" Diferența dintre (155)b și (156) este că prima sintagmă corespunde unui superlativ relativ (implicând un set de entități în comparație / evaluare), iar a doua, unui superlativ absolut. Construcțiile superlative de tipul celor din (155) nu sunt foarte frecvente, nefiind un tip productiv. Sunt interesante pentru acord situațiile în care N1 și N2 au trăsături de gen conflictuale. Este interesant de urmărit dacă acordul verbului predicat se face
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
mutăm, schimbînd registrul și discursul. "Problemele de comunicare ridică întrebarea drepturilor noastre poetice"14. Aportul esențial al lui Legendre rezidă în elogiul cenzurii instituționale, cenzură care așază numeroși intermediari între Absolut, Inexprimabil (Elohim pentru evrei) și noi. Căci colajul cu absolutul, cu mama, cu Tatăl ca a doua mamă, cu Statul fondator, cu Textul inițial fără subiect este delir și conduce la nebunie. Legendre ne face să vedem toate aspectele posibile ale acestui colaj: de la psihosomaticienii care ne fac să ne
Comunicarea by Lucien Sfez () [Corola-publishinghouse/Science/922_a_2430]
-
contact simultan, imediat cu toți ceilalți, într-un întreg sincron, ecosistemic, ba chiar autogestionar. Dar toți intră în contact doar cu ei înșiși. Autism tautologic prin care se repetă interminabil aceeași ceremonie abstractă. Autism totalizant prin care sîntem diluați în absolutul lumii, din cauză că nu ne-am separat de el pentru a-l înțelege. Dar, dacă simulacrul este una din realitățile care ne așteaptă, mai trebuie mult pentru ca această schemă, puțin nebună, să funcționeze efectiv. Teoriile cele mai avansate s-au jucat
Comunicarea by Lucien Sfez () [Corola-publishinghouse/Science/922_a_2430]
-
Ea nu a fost niciodată aplicată integral. Cu atît mai puțin prescrierile din Tratatul despre autoritatea politică. Spinoza, constituționalist, este ignorat: el apelează la comori de ingeniozitate pentru a face în așa fel ca puterea totuși necesară să nu încarneze absolutul. Se poate accepta un rege, dacă el este îndeaproape controlat. La fel, un anume tip de aristocrație care ar privilegia micile orașe aflate într-o dezbatere permanentă (un fel de confederație autogestionară) în detrimentul capitalei 147. Numeroase limitări și numeroase contraponderi
Comunicarea by Lucien Sfez () [Corola-publishinghouse/Science/922_a_2430]
-
DE MATERII Prefață de Dan Lungu / 5 Introducere / 15 I. Gestionarea tradițională a comunicării / 18 II. Teoriile explicative / 20 1. Teoria acțiunii comunicative a lui Jurgen Habermas/20 2. Jacques Ellul: tehnică și societate / 21 3. Pierre Legendre: dragostea de absolut / 23 III. Trei metafore, trei viziuni despre lume / 25 1. A reprezenta sau Mașina / 25 2. A exprima sau Organismul / 26 3. A confunda sau Frankenstein: tautismul / 27 Capitolul I: Comunicarea reprezentativă / 29 I. Bila de biliard / 30 1. Primul
Comunicarea by Lucien Sfez () [Corola-publishinghouse/Science/922_a_2430]
-
numit, de acea forță necesară, dominantă, ce scapă Însă capacității noastre firești de a reprezenta și simboliza. Revolta contra lui Avraam, de fapt, primul om care a avut intuiția - În fapt, necesitatea - unei alte Reprezentări, și această necesitate a Abstractului absolut ca „Înlocuitor” al tuturor zeităților istoriei nu e cumva primul Semn al Omului, specie ciudată rătăcită de alte specii, chiar și „Învecinate, familiale”, pornit pe o cărare „sinucigașă”, presărată Însă de surprize infinite?! Această „decadență a lor”, dar și a
(Memorii III). In: Sensul vieții by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2232_a_3557]
-
o justiție absolută, aproape de nesuportat!... O „justiție de basm”, i-am spus eu de pe atunci - la sfârșitul lui decembrie mă găseam Încă la Paris! -, una dintre acele teribil de rare, de „improbabile” justiții sociale ce, prin abruptul, ca și prin absolutul lor, seamănă cu cele divine sau de basm. Și, poate tocmai de aceea, nu pot dura! „Trei zile” de euforie, de dans pe străzi, de Înfrățire a tuturor, de retragere a ticăloșilor, a oportuniștilor sau a criminalilor În găuri de
(Memorii III). In: Sensul vieții by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2232_a_3557]
-
din ea, după modelele culturale, mod de cunoaștere și de autocunoaștere: "Anticiparea unei forme superioare a unei fericiri erotice posibile revine mereu cu încăpățânată insistență în cugetul nostru picurând exasperare și speranța de a deveni conform imaginilor promise de chemarea absolutului. Ceea ce suntem însă ne exasperează la gândul de a rămâne în aceeași situație veșnic. E poate chiar izvorul evoluției noastre latente. Ne descoperim doar în clipele unor zguduitoare procese de conștiință. Probabil, singura modalitate concretă de a ne realiza sufletește
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
individualului, el nu a putut nesocoti legile generalului, cunoașterea universului în mecanismul său intim. Omul faustic eminescian se simte bine atât în ansamblul Fauștilor secolului său, cât și în cercul Fauștilor mai școliți, mai știutori și mai relativiști în căutarea Absolutului. De aceea, Theodor Codreanu se vede îndreptățit să-l proiecteze pe Eminescu, fără ezitări deosebite, în lumina rezultatelor științifice ale secolului nostru. Meritul eminescologului de formație nouă, "scientistă", este acela de a vedea un Eminescu dincolo de romantism, ceea ce-l determină
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
metaforică, totuși: "În vreme ce Carol I era regele politic al românilor, mai dedat cu abilitățile marilor dinastii europene, dar adesea dispus să facă concesii intereselor străine, să instaureze chiar o dinastie catolică, Eminescu era regele neîncoronat al geniului național, el întruchipa absolutul, arheul românității. Numai așa trebuie înțeleasă fermitatea existențială a tot ce a făcut Eminescu, acea impersonalitate pe care i-a lăudat-o T. Maiorescu, neavând nimic comun cu ura, intoleranța, care i-au fost uneori atribuite. Carol Îngăduitorul trebuia "silit
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
complexe de cultură", ca și Dumitru Micu, descrierea lui Cezar Ivănescu din Dicționarul scriitorilor români, Ediția Mircea Zaciu, din 1998, este "un fel de bâlbâială impresionistă bine diriguită" (p. 77) unde se vorbește de principalele direcții tematice: exorcismul iubirii, moartea, absolutul etc. Alex. Ștefănescu stăruie mai mult asupra poetului incomod, decât asupra operei acestuia, observațiile fiind exacte, atât tematic cât și stilistic, unde, în descindere bacoviană, Cezar Ivănescu "se dovedește a fi poetul înzestrat cu cea mai mare capacitate de a
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
lui Lamparia se numește aquafonul "un soi de melc nemaivăzut, semănând a minilabirint". Câteodată, totuși, autorul sare dincolo de adevăr: "Filosofii ar fi trebuit să nu caute cauza mișcării, ci ceea ce i se opune". Dar au făcut-o presocraticii prin existentul absolut! Fragmentele din finalul volumului, aduse la zi, cu unele frământări social-politice, deși interesante, scad în intensitate și concentrare ideatică, apropiindu-se vădit de stilul jurnalistic. În orice caz, nu știrbesc prea mult din valoarea veritabilă a cărții. Diamantul maximei taie
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
sunt raportate toate aventurile cuvântului în încercarea lui de a propune o lume paralelă cu cea a lui Dumnezeu. Este arta, și literatura, în special, în măsură să zidească aceasta lume și să rostească adevărul absolut? "Marii artiștii sunt creația absolutului", zice autorul. Într-o manieră tăioasă, cu trepidații de bisturiu pe-o operație de cord, talentul lui Theodor Codreanu așază pe-o masă corpul spiritului uman și, la lumina incandescentă a reflectoarelor măsurii și bunului simț, decelează, identifică și separă
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
vechi, domnule!"), un "clasic", totuși începător de vreme literară nouă (cf. Modernitatea clasicului Caragiale, Caragiale și începuturile literaturii europene moderne, Caragiale și vârsta modernă a literaturii etc.). Cât despre Bacovia, el se afla la început de veac XX, un singuratic absolut, parcă rătăcit în vâltoarea unei lumi în schimbare. Mai mult, vorba lui Theodor Codreanu, el și-a făcut din categoria cronotopică a târziului stâlpul de susținere a lumii sale. După 1900, vremurile capătă o altă turnură, mai agitată, fapt observat
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
în trecut și astăzi, G. Călinescu, hotărându-l poet național, l-a fixat în ipostaza de canon, mai exact de normă axiologică în lirica românească. Felurimea expresiei lirice a multor veacuri s-a concentrat, la Eminescu, în una din expresiile absolutului. De aici senzația de aer tare de înălțimi, care arde plămânii sensibili ai gândirii, senzație pe care o descoperim și în poezia lui Ion Barbu, mai bine încopciată în nasturii cuirasei canonice decât poezia lui Eminescu, noblețea acesteia din urmă
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
acesta monumentul deja așezat într-un "mediu natural" filosofic, fie actul prin care apare ceva demn de a fi monumentalizat) nu poate fi tematizată, nu-și poate deveni sieși "voce a propriei conștiințe", decât prin dezvăluirea temeiului său ultim, anume "absolutul". Îi putem spune acestuia din urmă și "nimicul", ori "cel-ce-nu-se-află-printre-lucruri", ori "Fi-ul", fiind vorba de fiecare dată despre ceva ce nu este de condiția gândirii (a subiectului) sau a obiectului acesteia, pentru că le luminează pe amândouă, condiționându-le astfel
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
gândirii (a subiectului) sau a obiectului acesteia, pentru că le luminează pe amândouă, condiționându-le astfel în sensul felului lor de a fi și al felului în care se strâng, printr-o anume legătură, chiar sub mintea noastră întrebătoare și judecătoare. Absolutul apare ca fiind cel ce trebuie (iată din nou o predeterminare, de natura dictaturii judicativului) gândit ca ne-fiind, atâta vreme cât el nu se află între limitele celui ce este dat (positum). SECȚIUNEA I Structura judicativă originară S P în perspectivă
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
atâtea câte Idei transcendentale sunt. Întâi, el reprezintă "sinteza categorică într-un subiect", apoi "sinteza ipotetică a membrilor unei serii", în sfârșit, "sinteza disjunctivă a părților într-un sistem".127 Într-un fel, conceptul condiționatului îl presupune pe cel al absolutului: oricare dintre cele trei sinteze reprezintă un absolut, însă un fel de absolut potențial, în concept aristotelic, referitor la ceva ce se poate îmbogăți continuu cu câte o unitate din sine, fără să ajungă vreodată la o împlinire. Kant gândește
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
un absolut, însă un fel de absolut potențial, în concept aristotelic, referitor la ceva ce se poate îmbogăți continuu cu câte o unitate din sine, fără să ajungă vreodată la o împlinire. Kant gândește sinteza, așadar, nu asemenea unui dat absolut, a unui necondiționat împlinit în sine, autonom față de orice, separat, cum ar fi firesc, de orice altceva; dimpotrivă, e vorba, la Kant, de un necondiționat ... condiționat el însuși tocmai de opusul său, dar nu în sensul că el și-ar
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
posibile", corespunzătoare constituirii fenomenale refăcută în prezentarea de față, până acum, și "unitatea rațională", corespunzătoare principiului rațiunii care "își rezervă numai totalitatea absolută în folosirea conceptelor intelectului și încearcă să extindă unitatea sintetică, care e gândită în categorie, până la necondiționatul absolut."151; este vorba, în cazul din urmă, despre unitatea necondiționată a tuturor condițiilor unui "ceva" (constituit fenomenal, desigur). Ceea ce înseamnă, pe de o parte, că Ideile transcendentale (conceptele rațiunii pure) țin de ceea ce este necondiționat, dar că, pe de alta
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
și "ideologia" alături de filosofie și logică. De fapt, fiecare formă de expresie judicativ-constitutivă îi va reprezinta un anumit aspect: logica, aspectul formal; filosofia și știința, aspectul "obiectual", interpretativ; iar ideologia, aspectul său ultim, condiția sa împlinită, sinteza celorlalte două, adică absolutul său. Ideologia, prin urmare, reprezintă forma desăvârșită a dictaturii judicativului, adevărul său. Ea s-a constituit pe baze exclusiv judicative, analitica susținându-i structura formală, ea însăși constituită după o "logică" a supremației unei "părți" dintr-un întreg, dialectica "umplându
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
filosofie este o specie de monism. În istoria filosofiei, această noțiune a desemnat de obicei sistemul care s-a numit Filosofia Identității de F.W. Schelling, care a considerat că spiritul și natura sunt în mod fundamental aceleași și anume Absolutul. Acesta este principiul suprem al Identității Absolute între ideal și real (...). La urma urmelor, acesta este Dumnezeu în care sunt unite toate elementele opuse 63". Aceeași sursă definește identitatea psihologică astfel: "Identitate in psihologie înseamnă identitatea personală sau existența continuă
Confesiunile unui diplomat by Eliezer Palmor [Corola-publishinghouse/Memoirs/927_a_2435]
-
lumii să ne întâlnim.“, „Ești dintotdeauna perechea mea, jumătatea mea.“) și 3. Iubirea noastră e unică („Trăim ceva rarisim, fără precedent, fără comună măsură cu iubirile altor cupluri.“). Dacă nu te-ai auzit niciodată proferând măcar unul din aceste trei „absoluturi“, n-ai fost niciodată cu adevărat îndrăgostit. Faptul că i-ai auzit și pe alții vorbind la fel nu te demobilizează. Cu tine și cu amorul tău e altceva. Ceva profund, neconvențional, ireductibil. Într-o a doua instanță, urmează dez-vrăjirea
Despre frumuseţea uitată a vieţii by Andrei Pleşu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/578_a_1239]
-
capacitatea lui de a asuma o asemenea iubire în mod absolut s-a produs o fisură, o pană de curent, un dereglaj „nefericit“, cum spune Pascal. Altfel spus, am ajuns alergici la absolut. Contactul cu orice formă de manifestare a absolutului ne erodează, ne dislocă, ne provoacă arsuri. Dacă, în plan mundan, intermitența este tratamentul obsesivității, se pune întrebarea în ce măsură am putea identifica, totuși, un teritoriu în care continuitatea să fie posibilă sau măcar vizată ca țintă, ca obiect al unei
Despre frumuseţea uitată a vieţii by Andrei Pleşu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/578_a_1239]
-
o sinucidere amânată. Și e o încercare disperată de a evita „frigul“ lumii. Cât despre Ilia Ilici, el întruchipează, în același timp, farmecul și dezastrul mentalită ții răsăritene. O mentalitate care se năruie în relativism din cauza unei supra licitări a absolutului. Răsăriteanul nu știe să fie rezonabil. Contemplativitatea lui nu exclude curioase forme de isterie. Sentimental și crud, el își pierde adesea inima tocmai pentru că o idolatrizează. „Îi murise inima“, spune, la un moment dat, Goncearov, despre altfel inimosul său erou
Despre frumuseţea uitată a vieţii by Andrei Pleşu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/578_a_1239]