14,708 matches
-
vede, și-a ascuns ochii în palme. Plângea. Bărbia căzută topor deasupra unui braț de vreascuri putrede; ochii descompuși în orbite cenușă cu ceva urme de cer rânced pe fundul fântânilor; fruntea despicată a secetă Carul Mare a tras brazdă adâncă până și-a rupt spițele într-un gând; obrajii scrijeliți de vânt piatra de moară macină bobul de grâu în intenția plugarului, piatra de om ține evidența desfrunzirilor în grădina lui Dumnezeu; buzele înțelenite în nerostire maci roșii pe calea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
sângele funie și înalță-te! Hai, încă un pas! Până la tâmpla lui Dumnezeu, copii mici înalță zmei; tu, când erai de o șchioapă, modelai îngeri din pănușă de popușoi, apoi îi lăsai slobozi în cer. Pășește! În cealaltă palmă fântână adâncă. Prăbușirea e pe măsura înălțărilor. Focul de sub icoană, scară spre cer. Așa simțea, așa îi venea să strige. Agonia stafidea trupul, dorul decupa chenare de fotografii, sufletul ca niște ferestre sparte se deschidea spre cer: Îmi ajunge, Stăpâne! Lasă-mă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
declanșat blițul. (Dispersia luminii este, de fapt, o resuscitare a sângelui.) Zâmbiți, vă rog, cu toate arterele deodată, zâmbiți, dragilor, chiar dacă sunteți fotogenici doar atunci când prin vene alunecă somnul, când sub unghii, noițele devin violacee, buzele pământenii, ochii două hăuri adânci, tot mai adânci! Avea brațele lungi, dezordonat căzute pe lângă corp, un fel de îmbrățișare pe verticală, ancore legate de niște grinzi invizibile. Cine s-ar fi încumetat să meargă cu o furtună de mână? Pașii simetrici, parcă înșirați de-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
luminii este, de fapt, o resuscitare a sângelui.) Zâmbiți, vă rog, cu toate arterele deodată, zâmbiți, dragilor, chiar dacă sunteți fotogenici doar atunci când prin vene alunecă somnul, când sub unghii, noițele devin violacee, buzele pământenii, ochii două hăuri adânci, tot mai adânci! Avea brațele lungi, dezordonat căzute pe lângă corp, un fel de îmbrățișare pe verticală, ancore legate de niște grinzi invizibile. Cine s-ar fi încumetat să meargă cu o furtună de mână? Pașii simetrici, parcă înșirați de-a lungul unei axe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
cruce. Rădăcinile bobului de grâu, dacă nu cresc în cer, niciodată nu vor domoli foamea, cum nici apa izvorului nu este apă și nu este sete de apă, dacă nu din ochii lui Dumnezeu izvorăște. Rădăcinile lui Petru, tot mai adânci în iarbă. Pe umeri îi creștea crucea ca un indicator rutier între cer și pământ, între "anatema" și "slavă ție"; irelevant numărul semnelor din palmă. Umplea lumea cu el, decor diform printre alte decoruri, decor înfășurat în alte și alte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
brazdele cerului, prin câmpii înțelenite de ne-rodire, prin conștiințe mlăștinoase, frică, minciună, egoism, lașitate și nici o trestie pe care să te ridici mai sus de tâmplă, să te ștergi la ochi cu un smoc de lumină, să sapi fântână adâncă într-un cuib de pasăre până dai de zbor. La 15 ani conștiința este o apă limpede. Izvorul își sapă matca harnic, uniform, geometric, în jurul unui punct; punctul este centrul, acolo începe și acolo se sfârșește fiecare raționament, fiecare emoție
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
Doamne, întregește-mă țol de cordele în acest fir de urzeală roșie! Decupează, Doamne, din mine atât cât să-ți ajungă pentru un preș la intrare! Împletește, Doamne, din acest fir năvodul pescarului! Îmi este foame de furtună, de mare adâncă, de catarg rupt, de pânze sfâșiate, de stâncă înfiptă în pântecele corăbiei. Suferința este incomoditatea sufletului de a se disipa în stările altora, durerea este disponibilitatea; trupul primește cât poate duce; ce trece peste semnul umerilor moarte se cheamă. Durerea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
place, nu este scumpă deloc, uneori o împarți și cu alții. Prezența ei fizică transformă emoțiile în chestii concrete, orizontale. Absența ei înalță cu cât depărtarea sporește. Este un fel de ridicare a orizontalului pe verticală. Așteptarea este o fântână adâncă cu apă curată, limpede, rece. Femeia ca un pretext se dilată în tine ca o larvă, apoi ca un șarpe, apoi ca o ciumă, se împrăștie în sânge, în carne, în oase, urcă în creier, se sparge în inimă, mușcă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
a sărit rândul? E atât de simplu să pui totul pe seama unui nimeni. Dumnezeu, un tată din flori ce așteaptă să-și moștenească copii, un stăpân peste podgorii cu cea mai nobilă vie din care se stoarce oțetul, o fântână adâncă, plină de singurătate, o masă de joc pe care zarurile își arată cele mai sărace fețe. Dumnezeul lui Petru, marele absent. 27. Gara este locul din care doar se pleacă, peronul, o continuă despărțire, peronul se sfârșește acolo unde șinele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
de celuloză. Suflete, întinde mâna... exiști atât cât eclipsezi licuricii ziua-n amiaza mare. Vine înserarea, suflete! Primăvara a împletit cămăși de nuntă pentru sâmburi de piersică, tu de pe ce ramură ți-ai ales acest veșmânt pixelat? Pentru cel mai adânc întuneric trebuie să te asortezi cu noaptea, de ce aprinzi far în mijlocul deșertului? Pentru cine scaperi cremene în vreme de furtună? Cui îi este de folos ciobul acela de stea ascuns în cutia toracică? Să te ferească Dumnezeu de invidia felinarelor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
se va hrăni. Așteptați-l în post și rugăciune, ziua celei de-a doua veniri e aproape! Dar grijă mare, fraților, în taină, în mare taină să-l primiți! Aici trufia se îmbrăca în sutană de popă și prindea rădăcini adânci, sărăcia era cel mai fertil pământ. În mănăstire, orgoliu se înfrâna cu nevoință și ascultare. Orgoliul omului mântuit era cea mai spurcată față a mândriei. Când era vorba de izbăvire condiționată, starețul avea perfectă dreptate: rugăciunea intimă epata o sinceritate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
sfârșit) au motive de fericire, păienjenii țes (pe uscat) raze de soare sub grindă, îngerii își umezesc buzele în scuipatul lui Dumnezeu, vreme de secetă, obsesia mușuroaielor goale întregesc intențiile oamenilor singuri. În mănăstire sunt 36 de gropi, unele mai adânci pentru sine, altele mai adânci pentru alții. În mânăstiri timpul scormonește câteva frunze pentru a înlocui aparențe expirate; fiecare risipire este o înfrângere; mai bine pe de-a-ntregul întregesc nedefinirea. Singurătățile sunt precum lupii: după ce urlă la stele, se sfâșie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
păienjenii țes (pe uscat) raze de soare sub grindă, îngerii își umezesc buzele în scuipatul lui Dumnezeu, vreme de secetă, obsesia mușuroaielor goale întregesc intențiile oamenilor singuri. În mănăstire sunt 36 de gropi, unele mai adânci pentru sine, altele mai adânci pentru alții. În mânăstiri timpul scormonește câteva frunze pentru a înlocui aparențe expirate; fiecare risipire este o înfrângere; mai bine pe de-a-ntregul întregesc nedefinirea. Singurătățile sunt precum lupii: după ce urlă la stele, se sfâșie între ele. Singurătatea zilei de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
din ceea ce a visat să fie, nu mai era nimic din toate cele așteptate. Viața, o evidență a înstrăinărilor. Inutil este, Doamne, să numeri Golgotele altora, când în sânge îți cresc răstignirile mereu mai multe, mereu mai înalte, mereu mai adânci. Cu ochii închiși sau cu ochii deschiși, realitatea, precum o curvă ieșită de la pârnaie, își fâțâia curul pe la capetele gândurilor. "Da" sau "nu" doi plozi neînțărcați, îmbrăcați în scutece identice, plozii târfei ieșite pe cauțiune: unul suge din țâța dreaptă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
pufului de păpădie. Câte porți i s-au deschis, ferestre până și-n frunza de salcie, în icoană ferestre, în firul de nisip! Și piatra, și apa i-au așternut pat sub cer nicio moarte mai intimă, nicio visare mai adâncă! A trecut de atâtea ori pe lângă Ușile Împărătești, dar nu a pășit dincolo. Între lașitatea de a rămâne și frica de a pleca, Petru a ales mereu calea de mijloc. La Dumnezeu, cel mai simplu, se ajunge pe scara de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
Au trecut 20 de ani și încă îi mai simt atingerea pe obraz când adie vântul. În inima omului singur, nimicul ridică zid. În acea zi de primăvară, în Copou, aerul avea umeri, genunchi, sâni, aerul a săpat două fântâni adânci în care cerul a coborât să-și răcorească fruntea și a uitat să mai plece. Doamne, cum mai împletea aerul păpădie în cosițele ei, cum împodobea degetele cu verighete de lumină, cum desena iluzii multicolore în blocul de desen! În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
rupt hamurile și s-a urcat în cer, și a înlocuit Carul Mare pe motive de convergență spre nicăieri, și a înhămat luna în locul Stelei Polare, și a pus plug parcă pentru zăpadă, parcă pentru arat, și a tras brazdă adâncă, brazdă a tras de-a curmezișul singurătății: Doamne îndreaptă-ți spatele să pot păși dincolo, să pot păși dincoace!... Timpul lui Petru, o vegetare în afara semnelor: bărbia căzută peste genunchi ca o secure peste un braț de vreascuri putrede; mâinile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
pe care o reprezenta era neinteresantă în ordinea gîndirii sale. Să ținem seama și de povestea anafurei care a pus în evidență tertipurile predicatorului, impostura lui, principal cap de acuzare, aproape comic, dacă n-am ști că motivația e mai adîncă. Mirat de faptul că "cel mai învățat om" din timpurile acelea, Giovanni Pico della Mirandola, se ducea în piața Senioriei să asculte predicile, Guicciardini, memorialistul, ne spune că Savonarola își începuse activitatea încă înainte de moartea lui Lorenzo. Tolerant, acesta nu
by NICCOLÒ MACHIAVELLI [Corola-publishinghouse/Imaginative/1111_a_2619]
-
respins. Astfel încît, rămas fără viață, Italia îl așteaptă pe acela care va putea să-i stingă durerile și să pună capăt jafurilor în Lombardia, birurilor grele din regatul Neapolului și din Toscana și să-i lecuiască rănile vechi și adînci care de multă vreme sîngerează. O vedem rugîndu-se Domnului să-i trimită pe cineva care s-o izbăvească de aceste cruzimi și asupriri barbare. O vedem de asemenea hotărîtă și gata să urmeze un stindard, de îndată ce s-ar ivi acela
by NICCOLÒ MACHIAVELLI [Corola-publishinghouse/Imaginative/1111_a_2619]
-
pentru că nimic nu face să-i irite mai mult și să le trezească indignarea decît aceste injurii, aceste reproșuri, fie ele fondate sau nu; căci batjocura amară, mai ales cînd se referă la ceva adevărat, lasă în inimă o rană adîncă." (II, 23) "Principii și republicile înțelepte trebuie să se mulțumească cu victoria, căci adesea, vrînd să cîștige prea mult, vor pierde totul." (II, 24) "Insolența pe care v-o dă victoria obținută sau speranța nejustificată de a o obține, vă
by NICCOLÒ MACHIAVELLI [Corola-publishinghouse/Imaginative/1111_a_2619]
-
platformele nespus de largi ale unei cataracte cu trei căderi, cu cîte un drumeag Între prima și a doua cădere, Între a doua și a treia treaptă. Arată ca niște cozonaci uriași, bine rotunjiți, năpădiți de iarbă, separați prin defileuri adînci. Par arcuiri de talazuri strivitoare, Înmăr murite locului ca să nu se prăvale unele peste altele. Ai zice că fiecare e capătul dinafară al unui tunel ce coboară În pîn tecele pămîntului. Înăuntru, sub bolțile de cărămidă, butoaie ce nu mai
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
sania-n Dunăre... Numai de valea asta de aici mă tem... Numai ea ne putea lua casa primăvara, pe ea o treceam și de zece ori pe zi, numai În ea Îmi Înghețau picioarele toamna... Bietul Vilmoș! GÎrla asta puțin adîncă și Întortocheată fusese, pare-se, cel mai mare coșmar din viața lui. În ceea ce mă privește, iubeam cu toate fibrele din mine Valea aceea a unei Mării, iată, de neuitat prin Însuși numele firului domol de apă galbenă. Petrecusem vreo
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
se rugau, parcă studiau ceva. CÎnd l-am Întrebat pe Zoli ce pîndesc oamenii aceia, mi-a spus, cu fantezia lui neînfricată, că vor să-i omoare pe copii. Scena era dominată de roșu, de violet și de brun, culori adînci ce mă Îndemnau să-l cred. În altă parte Însă, totul era clar: doi șerpi de culoarea brumei Încolăceau un arbore cu frunze foarte rare, În care tremurau niște porumbei cenușii. De neuitat era și silueta cărămizie a unei cetăți
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
parte Însă, totul era clar: doi șerpi de culoarea brumei Încolăceau un arbore cu frunze foarte rare, În care tremurau niște porumbei cenușii. De neuitat era și silueta cărămizie a unei cetăți pe o creastă de munte, Înconjurată de prăpăstii adînci și de luciul unor săbii sau cuțite pe fundul gropii. Îmi mai amintesc de o casă impunătoare din streșinile căreia curgeau flori mari, aurii și purpurii, iar doi bărbați cafenii, Înarmați cu niște pari groși care aveau cîte un bostan
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
ale acelei familii, ci dim potrivă. Eu nu pot să-i dau În vileag. Scriind rîndurile de față, mă mir și mi se pare că Încep să Înțeleg: Weisz se Înscria, cu scepticismul și circumspecția lui, În logica și mentalitatea adîncă, cromozomială a neamului său, exprimată, Între alții, de rabinul Moscovei care, În 1930, la un an după expulzarea din Uniunea Sovietică a lui Troțki, cugeta: „Asta-i viața: Troțkii fac revoluția, iar Bronsteinii plătesc.“ Primăvara lui ’44 a produs o
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]