13,186 matches
-
stație ca să-și cumpere „România literară“ Îl urmăresc cîteva clipe de pe scara autobuzului, cu mersul lui ușor nesigur, cu umerii aduși și peste imaginea lui se suprapune o imagine mai veche, aceea a unui bătrîn care pășea clătinîndu-se noaptea pe aleea din fața blocului nostru, vorbind singur și oprindu-se În dreptul fiecărui felinar. Așa l-am văzut ultima dată pe Leon. Nu știu, de la o vreme mă Îngrijorează tot mai mult mila copleșitoare pe care mi-o trezesc toate făpturile cu care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
uneori la fel de terifiant ca imaginea iadului - cutremurarea aceea a descoperirii unui nou teritoriu, a ceva ce-ai pierdut și de care nu-ți mai amintești, să poți să alegi cu ochii Închiși un loc În spatele căruia Îți presimți respirația. Și Aleea filosofilor și Erlenpark și bernardinerii uriași purtați În lesă de cîte o fată În șorț, pe care o cheamă invariabil Karin sau Helga, pe lîngă turnul cu ceas din Kleiner Ring, peste Podul minciunilor, pretutindeni ochii somnolenți ai ferestrelor din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
Într-un local. — Atunci unde? În Herăstrău? Înțeleg că nu vrei să fii văzută poate cel mai nimerit ar fi la Bellu. Glumesc. Acum vreo douăzeci de ani mă plimbam pe acolo cu — Perfect. Ne Întîlnim peste o oră pe aleea principală. Plouase și nisipul aleii le trăda urmele. Umezeala devenise agresivă, insuportabilă. Plutea o oarecare iritabilitate În aer care le contamina glasurile, gesturile. — ...știu că sînt penibil, dar el poate. Pe el nu-l refuză nimeni. Trebuie să obțin această
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
În Herăstrău? Înțeleg că nu vrei să fii văzută poate cel mai nimerit ar fi la Bellu. Glumesc. Acum vreo douăzeci de ani mă plimbam pe acolo cu — Perfect. Ne Întîlnim peste o oră pe aleea principală. Plouase și nisipul aleii le trăda urmele. Umezeala devenise agresivă, insuportabilă. Plutea o oarecare iritabilitate În aer care le contamina glasurile, gesturile. — ...știu că sînt penibil, dar el poate. Pe el nu-l refuză nimeni. Trebuie să obțin această expoziție. Înțelegi, e vital pentru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
fii sigură, niciodată, dar pentru ea sînt gata oricînd să mă prostituez. SÎnt un mare orgolios, nu pot trăi fără ca lumea să știe că exist. O cruce mică de piatră, pe jumătate Îngropată În pămînt - o bornă kilometrică la marginea aleii - Tana Nanescu, artistă lirică, membră fondatoare a Operei Române, și nici un mormînt, doar urzici acoperind scrisul acela șters ca o impudoare. — Uite aici demonstrație de orgoliu! — Merci, aici nu mai contează. Se opri să-și aprindă o țigară. Și el
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
tristețea adolescentului, tristețea femeii de patruzeci de ani, tristețea poetului — Niciodată nu mi-am Închipuit că tu poți să fii atît de... — N-ai vrea să ne ridicăm, altfel devin patetic. CÎnd merg gîndesc mai coerent. O cotiră pe o alee desfundată. Cruci și lespezi Îngrămădite de-a valma În mormane informe. Morminte surpate cu ochiuri de apă galbenă, miloasă. — Privește cum arată realitatea; stenică și plină de optimism. Tablourile mele sînt prea terifiante. Nu sînt reprezentative. Noroc cu morții ăștia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
Te rog, Wanda, știu că te plictisesc, dar — Nu, mă uitam la mormintele astea ale scriitorilor. Unele nu mai au cruce, nici nume, nimeni nu mai știe cine e Îngropat aici, de parcă nici n-ar fi existat. Mergeau tăcuți pe aleile pustii, printre cavouri Înnegrite de vreme ca ruinele unor cetăți, blazoane cu spade Încrucișate, cu șoimi, Cantacuzino, Șuțu, Sturdza, Ghica, născuți, repaosați, pentru binele și prosperitatea neamului și acolo, unde pietrișul drumului se lasă Înghițit de mormintele mici cu nume
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
porți mari de lemn și cu acoperișuri Înalte din care pîndeau ochi de ferestre, parcurgeam așa kilometri Întregi de oraș și mă gîndeam atît de intens, atît de adînc la mine, Încît mă pomeneam undeva În parcul Arinilor sau pe Aleea filosofilor, pe lîngă tăbăcării și nu mai știam cum am ajuns acolo, nu-mi mai aminteam decît scîrțîitul cunoscut al porții Închise În urma mea la plecare și Înghesuiala copiilor În fața cinematografului Rio care se afla la parterul casei În care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
În continuare. — O să se aranjeze, ai să vezi. Știi doar că eu... sînt aici incognito. Trebuie să rezolv două cazuri, e o situație foarte delicată, am vorbit și cu ambasadorul O apucă brusc de mină și o trase pe o alee care ducea În spatele pavilionului. — Taci, nu mai spune nimic. L-ai văzut? Să te ferești de el. E generalul, mîna dreaptă a lui... știi doar, adulmecă toate urmele, simte victima de la distanță. Să-i vezi degetul mare, tipic de criminal
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
luă la fugă printre clădirile vechi la intrarea cărora se Înghesuiau pîlcurile de bolnavi pentru masa de seară. El rămase pe loc. Fața lui exprima o infinită tristețe. — Ai uitat tot, Marceline, tot. Anna nu-l mai auzea. Înainta pe aleea principală Îndreptîndu-se spre ieșire. Mergea mecanic cu ochii În jos ca să nu vadă nimic. Era felul ei de a trage obloanele și de a se izola de lumea din jur. Încerca să-și pună ordine În gînduri. Vasăzică, Albu dispăruse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
să hiberneze În tine promisiunea că viața continuă. Nu poți să stai În casă, nu poți să ratezi aceste ultime Întâlniri. Cu brațele goale, cu picioarele În sandale cobori scara alergînd, nu ai răbdare să aștepți liftul și ieși pe alee, unde copacii, pămîntul, roiurile de muște au Înțelepciunea copiilor, par a nu se sinchisi de ce va fi mîine. La scara 3 bărbatul În cîrje cu piciorul amputat Își fumează senin țigara; trec două fete În șorturi: Bună ziua. Bună ziua. Trece o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
au Înțelepciunea copiilor, par a nu se sinchisi de ce va fi mîine. La scara 3 bărbatul În cîrje cu piciorul amputat Își fumează senin țigara; trec două fete În șorturi: Bună ziua. Bună ziua. Trece o țigancă: Sticle goale cumpăr. La capătul aleii o siluetă bondoacă, greoaie, cu două sacoșe pline de gogonele. Doamna Oprișan. — Ptiu, că Dumnezeu mi te-a scos În cale. Ia pune mîna de m-ajută că nu mai poci, am gîndit că-mi iese sufletu... Cu sacoșele doamnei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
numele de Intrarea Mendelssohn. — Și cum s-a chemat inițial? l-am întrebat eu. — Uite, nici pe Dumnezeu nu știm cum îl cheamă. De ce am ști tocmai numele acelei maghernițe? Ne înțelegeam din ce în ce mai bine. De la Piața Moartă, de-a lungul Aleii Immanuel, până în vârful muntelui Kármel. Un drum nebătut de mine ani întregi. Acolo creșteau brazii cu cruce și, când se înmulțeau, asta se auzea la difuzoare. Iosif și fratele său a fost primul pe care l-am însoțit până acolo
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2123_a_3448]
-
privire. — Ei bine, ți-a ieșit - îi spun. Hárász îmi vinde crucea la preț de angrosist. Organizez totul repede. Patul lui de moarte e abia folosit. El deja urcă de unul singur muntele Kármel, din Piața Moartă, de-a lungul Aleii Immanuel. Doamne, cum a trecut timpul. M-am maturizat. Noaptea mă rog. Cele mai importante trei lucruri pe care le-am posedat au fost o bucată de sare de pe Pământ - care s-a topit degrabă -, o piatră furată de pe Lună
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2123_a_3448]
-
în camerele mele de hotel și plângeam pe pernele urât mirositoare. Toate celelalte femei puteau privi pe fereastra bucătăriei lor să vadă rufele puse la uscat, în timp ce tot ce puteam eu să văd pe fereastra mea de la hotel era o alee murdară plină de hârtii vechi, și sticle sparte de vin ale bețivanilor, și pubele, și pisici, și mizerie. Crezi că sufeream pe atunci, David? Am vrut să mă sinucid cu lamele de ras ruginite din băile acelea ieftine. Dar nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
-
că poate fusese la un moment dat, ori el, ori tatăl lui. Nu mi-a spus niciodată nimic despre bunicii mei. Cele mai multe ateliere mecanice nu erau decât niște garaje din tinichea cu canistre de ulei puse în față sau pe alei. Când ploua, apa din șanțuri nu era niciodată curată, ci bătea mereu înspre purpuriu și verde, cu pete care se transformau în orice voiai tu dacă-ți plimbai degetul prin ele. Nu cred că mecanicii se bărbiereau vreodată și mă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
-
era că nimeni nu le curăța ca pe cele din oraș. Creșteau pe ele buruieni gigantice, și floarea soarelui, și violete sălbatice. Mecanicii obișnuiau să arunce acolo cutii goale de ulei și piese auto, când nu mai aveau loc pe alei sau prin canale. Lângă bar era unul plin de scaune putrede și cutii goale de bere, unde trăiau vreo zece pisici maidaneze. Bineînțeles că pisicile erau peste tot pe-aici, pe terenurile virane și pe oriunde. Le găseai pe la ușile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
-
zdravănă. Dar speram să fie mai mult decât o simplă urmărire perversă. Până la urmă mă așteptase în fața studioului; nu mai era nimeni pe stradă și am auzit pașii imediat ce am ieșit din casă, deci trebuia să fi fost pe o alee undeva în apropiere, cu ochii țintă pe ușa mea de la intrare. Nu m-a urmărit de acolo, de la început; era atât de strident încât l-aș fi simțit imediat. Și m-a așteptat pe mine, în mod special, pentru că dacă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1980_a_3305]
-
locuia pe o stradă drăguță și liniștită în Putney, într-o casă de dimensiuni medii, care avea în față un petic de iarbă verde; suburbie în oraș. A intrat, dar luminile erau deja aprinse înăuntru și o mașină parcată pe alee. Taxiul a plecat. Am pornit dubița și am trecut cât am putut de încet pe lângă casă. Perdelele erau trase, așa că nu am putut vedea înăuntru. La ușă era o singură sonerie. Doamna și, probabil, domnul Archer erau singurii locatari. Bineînțeles
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1980_a_3305]
-
Vocea lui s-a stins când a realizat că nu vor mai fi terminate niciodată. —Ei bine, te las cu treaba ta, a spus brusc. Să-mi aduci cheile, te rog, după ce-ți găsești schițele. Se îndepărta deja pe alee, iar din spate părea la fel de osos și ciudat ca o pasăre uriașă, subnutrită, incapabilă să zboare. Am închis ușa în urma lui și m-am apucat de treabă. Două ore mai târziu nu găsisem absolut nimic, uitându-mă într-un moment
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1980_a_3305]
-
a fost destul de puternică. Așteptând lângă ea, în tăcere, pulsul grăbit; așteptând până inima ei a încetat să bată, sângele să curgă. M-a trecut un fior. Ajunsesem acasă. Am parcat la locul obișnuit, vizavi de studioul meu, pe o alee lăturalnică. Ploua încă, dar nu așa de tare. Cerul începea să se usuce. Mâine, dacă Londra va fi norocoasă, deasupra orașului cerul va fi senin. Am oprit motorul și am ieșit, punând pe mine haina mea de ploaie din cauciuc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1980_a_3305]
-
norocoasă că nu m-au arestat în timp ce traversam Londra, cu cauciucurile scârțâind când luam curbele, sărind peste semafoare acolo unde puteam. Stephen mi-a dat cheile de la studio fără să se mai deranjeze să vină în persoană. Am fugit pe aleea care ducea la studio ca și cum aș fi făcut o cursă contra cronometru. Odată ce am știut ce caut, totul părea foarte simplu. M-am dus la sculptura zodiei Leu și am văzut că fața leoaicei, deși deliberat ascunsă cu ajutorul tehnicii, era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1980_a_3305]
-
Auzi, dar până la urmă cine ești? Cel întrebat nu răspunse însă, dar pocni în schimb din degete. Clipă în care Abdulah dispăru pur și simplu cu totul. PAGINĂ NOUĂ LUCA ȘI EMIL Luca Dinulescu și Emil Cioran se aflau pe aleea unui parc, Herăstrău, să zicem, plimbându-se agale. La un moment dat, Luca îndrăzni în sfârșit să întrerupă tăcerea cea atât de apăsătoare sub care se învăluise bătrânul și nebunul gânditor. - Emil? întrebă Luca. Evident, Emil nu răspunse, pentru că ori
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
-
proprii, ci după hohotul de râs pe care l-am stârnit, că am depășit măsura și că nu se cuvenea să vorbesc așa. Când, după ce a plătit, mama a ieșit fără să privească pe nimeni și a pornit-o pe aleea de asfalt spre poartă, mergând cât putea de repede pe tocurile ei scâlciate și strângându-și capul între umeri de parcă ar fi vrut să intre în pământ, am simțit că mi se strânge inima de milă. Această milă care m-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
piatră de un cenușiu-închis imitând marmura și cu muchia din piatră albă pe care s-au ascuțit atâtea bricege. Nu mai e posibil ca, lungit pe acest pervaz și întinzând gâtul, să privesc curtea lungă și îngustă, străbătută de o alee asfaltată și nici să văd poarta de lemn mereu închisă, care are într-o latură a ei o ușiță din metal ruginit și parcă grea de oboseală. Pe ușiță se intră pășind peste un prag înalt, de care locatarii se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]