1,924 matches
-
memorabile, pentru vremuri memorabile, descifrate cu geniu. Sunt epoci de tranziție, când Încă nici democrația nu se instalează deplin, dar nici aristocrația nu e total depreciată. Exact cât, În acest interval, dandy-ul să poată apărea „ca un soare la asfințit, ș...ț fără căldură și plin de melancolie”2. Unde?tc "Unde?" Evident, În Dandyland, care, aparent, nu poate fi decât Anglia. La o privire scrutătoare (și obiectivă), se va vedea Însă că nici Franța nu e străină de apariția
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
pentru Brummell. Cu doar un an Înainte, În 1844, apăruse cartea unui căpitan englez, William Jesse, un fost dandy, care, Întors din Indii și Încartiruit În garnizoana din Caen, Îl Întâlnise În 1832 pe Însuși George Brummell. E drept, la asfințitul vieții acestuia. Vreme de 10 ani Începând din clipa aceea, bravul căpitan se dedică unei munci eroice, decis să ducă la capăt biografia marelui bărbat. Transcrie toate impresiile, detaliile, discuțiile avute cu Brummell, adună sute de mărturii ale celor care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
decadență, iar tipul de decadent Întîlnit de călător În America de Nord nu infirmă cu nimic ideea: căci nimic nu te Împiedică să presupui că triburile pe care le numim sălbatece sînt rămășițele unor mari civilizații dispărute. Dandysmul e un soare la asfințit; precum astrul ce coboară, e mîndru, fără căldură și plin de melancolie. Dar, vai! Mareea democrației ce cotropește tot și nivelează tot Îi Îneacă pe zi ce trece pe ultimii reprezentanți ai orgoliului omenesc și așterne valuri de uitare pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
în sfârșt zidurile orașului Tombuctu. Firește, la capătul unei călătorii prin deșert, toate orașele sunt frumoase, toate oazele seamănă cu grădina Raiului. Dar nicăieri viața nu mi s-a părut atât de surâzătoare ca la Tombuctu. Am sosit acolo la asfințitul soarelui, întâmpinați de un detașament de soldați trimiși de seniorul orașului. Cum era prea târziu pentru a mai putea fi primiți la palat, am fost conduși spre locuințele care fuseseră prevăzute pentru noi, fiecare potrivit rangului. Unchiul meu a fost
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
persoană găsită pe străzi va fi biciuită în public până la sânge. Șapte grade însemna mai puțin de o jumătate de ceas. M-am uitat în jurul meu. La toate colțurile străzilor nu mai erau decât soldați care priveau cu nervozitate spre asfințit. Necutezând nici să alerg, nici să întreb în ce direcție s-o apuc, de teamă că voi părea suspect, m-am mulțumit să merg de-a lungul fluviului, grăbind pasul și trăgând nădejde că până la urmă casa va fi ușor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
în semn de bucurie. Cadiii cei mari își împodobiseră porțile cu muselină țesută cu fir de aur și presărată cu boabe de chihlimbar, iar chimvalele răsunau în citadelă. Interdicția privitoare la ora stingerii fiind ridicată, muzica și cântecele răsunară la asfințitul soarelui în toate colțurile orașului. Apoi, când coborî cu adevărat noaptea, focuri de artificii izbucniră la malul apei, întâmpinate de aclamații frenetice. Cu această ocazie, cuprins de veselia generală, am simțit dintr-odată un irezistibil imbold să mă îmbrac după
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
nepăsare a unui meșter olar care frământă argila, nehotărât încă dacă va face un vas de vin, o strachină, un chiup ori un cocoș. Sau, cum spunea Ester, mai degrabă încă o păpușă de lut smălțuită cu umbre sângerii de asfințit de viață. Avea ea o teorie. Spunea că, în începuturi, smalțul păpușilor nu se vedea. Olarul le poleise cu un fel de abur, duh și lumină, care le făcea să pară asemeni îngerilor. Dar păpușile au vrut să afle ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
în primele zile de după începerea anului universitar. Cred că pe la sfârșitul lui octombrie. Am ieșit să fumez o țigară și să mă las toropit de mierea înserării bucureștene. Descoperisem atunci minunea amurgurilor, cu totul alta decât în satul nostru. Acolo asfințitul venea dintr-odată, ca și cum Dunărea înghițea Soarele. Întunericul năvălea dinspre pădure, dinspre baltă, un vălătuc greoi pogorât brusc peste sat. Rareori am trăit în sat bucuria, mirajul înserărilor. Diminețile, în schimb, erau minunate. Lumina parcă pășea temătoare peste case, peste
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
când trupul ei a devenit tu, când carnea ta a devenit a ei, când, pentru o zbatere de fulger, Lumea s-a mistuit în fulgere și începe a se regăsi, a-și reveni în noi cu aceleași trupuri, gânduri, cuvinte. Asfințiturile bucureștene n-au nimic sfâșietor, trist în ele. Sunt doar ca liniștea dinaintea adormirii îndrăgostite, un lent dus între vise răsfățate. Asfințea atunci, când eu o așteptam pe Lia. La ferestrele C.C.-ului se aprindeau rând pe rând luminile. Mă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
liber“. Joia dimineața, când se schimba programul cinematografelor, maestrul Bulănică aducea și lipea personal noile afișe, vegheat de câțiva cinefili pasionați. Curva urmărea din cofetărie întreg ceremonialul oficiat de Bulănică, grav și radios, ca la vernisarea unei expoziții personale. În asfințit, curva ieșea în oraș. Dichisită, îmbrăcată elegant, cu o dâră de parfum înecăcios în urma ei. Era odicolon sovietic „Svistulika“, cel mai scump la parfumeria „Central“, ținută de domnul Isaac Schwartzmann, tatăl celui mai bun prieten al meu din acei ani
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
Căilor Ferate, căci orice schimbare în astfel de situații aduce numai ghinion, buclucuri și răsturnarea tuturor celor rânduite cu așa minuțiozitate de foarte multă vreme. Vagonul de clasă pentru București circula doar o dată pe săptămână. Joia venea și sâmbăta, în asfințit, se întorcea. Era atașat la un trenuleț local și abia după un ceas de mers și încă alte patru de așteptare era cuplat în „nodul de cale ferată F.“ cu un accelerat care venea de la Varșovia. Temere mare era și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
la biserica aceea, nu una anume, dar o biserică pe care o văzusem într-o clipă de reverie la „Mureșul“, restaurantul cu autoservire de la intrarea în Lipscani, unde mă opream în drumul meu în înserat spre casă. Acolo, într-un asfințit de noiembrie, în autoservire, în fața unei chiftele cu înlocuitori de pește și a unui „Turț“ veritabil, mi s-au arătat biserica la care trebuia să ajung și preotul căruia trebuia să mă spovedesc. M-am pomenit dintr-odată, peste ani
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
răsucire a trupurilor, o voi vedea pe ea. Va sta rezemată de ușa bucătăriei, tot așa cum, cu câteva ceasuri mai înainte, stătuse în ușa dormitorului copilului pe care îl adormisem. Doar că nu o va mai învălui lumina aceea de asfințit venind de la becul de pe holișor. În lucirea dură a neoanelor din bucătărie o voi vedea, abia acum, parcă pentru prima dată. Obosită, tristă, fără vreun licăr. Încearcă doar să zâmbească, urmărind cum fata cu ochelari, încinsă, începuse să mă mângâie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
decît o supoziție, Îi spusese Oberlus, păstrîndu-și ca Întotdeauna calmul. Cel mai probabil m-aș fi limitat să-i arăt lui Mendoza sau norvegianului că, dacă voiau să rămînă În viață, unul dintre cei patru trebuia să moară pînă la asfințitul soarelui... Iar ei ar fi ales... Poate că v-ar fi ucis, poate că nu. Nu mă poți Învinui, așadar, de o crimă pe care ai făptuit-o de bunăvoie, bazîndu-te numai pe presupuneri - zîmbetul Îi era sardonic. Nu cred
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2009_a_3334]
-
m-am născut și unde am petrecut cea mai frumoasă și nevinovată parte din viața mea, copilăria, alături de cele mai scumpe ființe, mama și tata, frați și surori. Este locul unde, pentru prima dată, am admirat un răsărit și un asfințit de soare, am privit cu cercetare stelele cerului senin în nopțile de vară. Aici, în acest frumos loc pentru sufletul meu, am simțit pentru prima dată fiorul dragostei și am început să visez cu ochii deschiși. Cine poate uita ulițele
La lumina candelei by Lidia Vrabie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/100967_a_102259]
-
deschisă, svîrle floarea astă, 105Dar să nu stai în valea desperării Ce-n a ta cale tu vei trece-o sigur. El iar porni în lumea întîmplărei, Bolnav de dor și de-a iubirei friguri. Dădu de-o vale -n asfințitul serei, 110Prin crenge negre umbre se configur. Întunecoasă-i, cum o simt doar orbii Și fîlfîiesc prin aer rece corbii. El de pe cal se dete. În pădure Șoptește frunza, ramuri stau de sfaturi 51 {EminescuOpVI 52} 115Și somnul nu voiește
Opere 06 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295584_a_296913]
-
un membru al echipajului. Ce ușurare: cu toate că era căsătorită, Lauren nu se schimbase deloc. —Doamne, Îmi place la nebunie a douad lună de miere. E muuult mai bine decât În luna mea de miere de după divorț, suspină Lauren. Era la asfințit, iar noi leneveam amândouă În hamacurile imense, legănate ușor de ușoara briză de seară a oceanului. Giles și Hunter profitau de apa liniștită, fără valuri, și plecaseră În golf să facă wakeboarding 1. La un moment dat, Hunter pluti pe lângă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1940_a_3265]
-
cumpărau ca suveniruri. Și lista o puteți continua și dumneavoastră... Toate acestea mi-au adus aminte de acel banc „cultural” faimos despre nevestele ideale : o italiancă focoasă la tinerețe, o franțuzoaică rafinată la maturitate și o româncă gospodină mai spre asfințit. Motivul ? Fac astea niște parastase !... Cam așa și noi toți cu istoria și trecutul nostru : întîi îl îngropăm, apoi îi tragem însă niște parastase de pomină. Și să-l ferească Dumnezeu pe cel care ar spune ceva de rău despre
Scutecele naţiunii şi hainele împăratului: note de antropologie publică by Vintilă Mihăilescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/609_a_1340]
-
de întîrziere. Așa, am putut să merg mai departe, dîndu-mi seama că mă rătăcesc tot mai mult, dar știind că dacă o țin tot așa, drept înainte pe firul văii, pînă la urmă voi ajunge acolo, sus. Am ajuns spre asfințit. Bătea un vînt de creastă care îmi făcea pielea de găină pe spina rea transpirată. Nimic nu se compară cu vîntul de creastă ! M-am întors cu fața în vînt să ascult muntele. Apoi m-am tras într-o adîncitură
Scutecele naţiunii şi hainele împăratului: note de antropologie publică by Vintilă Mihăilescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/609_a_1340]
-
cotea spre stînga, nu puteai face altceva decît să ajungi aici, sus, în acest loc. Jos de tot se întrevedea drumul mare, cu așezările sale presărate la cîțiva kilometri una de alta. De partea cealaltă, pajiștile alpine străluceau în soarele asfințitului. De cînd n-am mai rătăcit pe pajiștile de pe culmile Parîngului... Voir si le port est encore port, m’y voir encore... Îmi dau seama că nu mai am timp să ajung jos în vale, acasă, pînă la căderea întunericului
Scutecele naţiunii şi hainele împăratului: note de antropologie publică by Vintilă Mihăilescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/609_a_1340]
-
o fi în drum spre casă. Și el e îngrijorat. În asemenea momente, Liza nu putea rămâne singură. Cine o poate ajuta mai bine decât mama ei? Era spre sfârșitul unei minunate zile senine de aprilie. Soarele deja coborâse spre asfințit, gata-gata să se ascundă după orizont. Un disc portocaliu-roșcat, parcă mai mare ca întotdeauna, își revărsa în compartiment, prin sticla transparentă a geamului, paralel cu orizontul, fantele sale de lumină. Acestea, ultimele pentru ziua respectivă, încălzeau parcă mai puternic obiectele
by ANTON PETROVSCHI BACOPIATRA [Corola-publishinghouse/Imaginative/944_a_2452]
-
bărbat în vârstă, de aproximativ cincizeci de ani, cu soție, un tată, probabil și bunic. Sunt Savin Florin. Așa... Savin Florin... Au trecut ceva ani... Acum îmi amintesc bine! Ultima dată ne-am întâlnit într-o după-amiază de vară aproape de asfințit la Brașov, dacă nu mă înșel, la poalele Tâmpei. Parcă văd în față o grădină cu mult verde, cu bere rece și mici calzi pe masă. În ce an să fi fost...? O mie nouă sute șapte zeci și... Nu are
by ANTON PETROVSCHI BACOPIATRA [Corola-publishinghouse/Imaginative/944_a_2452]
-
cu o reținere de zece la sută din salariu pe luna respectivă și cu un cartonaș roșu la dosar pe care l-a purtat cu el și i-a gravitat în jurul ființei sale precum un sputnic în jurul Planetei Albastre, până la asfințit. Acum, sancțiunea o fi mai mare... Iar a făcut o trăsnaie: un cor cu colinde pentru Crăciun. Precis îi va lua și dirigenția însă colindele nu le mai pot lua înapoi de la elevi, gândi el în timp ce a ieșit în curte
by ANTON PETROVSCHI BACOPIATRA [Corola-publishinghouse/Imaginative/944_a_2452]
-
nestăpânit. Zăpada scrâșnea sub opincile țăranului... când întoarse capul, moșierul neclintit, stătea tot acolo ca o statuie. Vântul vâjâia printre crengile fagilor rămuroși... parcă, o ființă uriașă, gemea, abia trăgându-și sufletul, șoptind: „Anuuca... Anuuca!“ Cele din urmă raze ale asfințitului luciră pentru ultima oară, în ochiul acela adânc și cenușiu înecat de tristețea singurătăților acelei ierni... PARTEA ÎNTÂI „Necesitas morimor!.. finisque ab origine pendent!“ Murim când ne naștem!... Sfârșitul atârnă de la începiut deasupra noastră! Manilius „-Dacă ați fi stăpânit furtuna
ANUCA Fata pădurarului by Gheorghe Tescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/265_a_503]
-
a înflorit liliacul, a înflorit și salcâmul... toate, toate după rânduiala lui Dumnezeu. La piciorul dâmbului, în poiană, la marginea pădurii, se înălța casa pădurarului. Acoperământul din draniță, pe care, de atâta vechime, a crescut mușchi verde, sclipea în bătaia asfințitului. Era o casă veche, bătrânească, moștenită, din tată în fiu; mare, cu pridvorul împins în față, cu strașină lată și ceardac înalt, dominând ograda. Pe poarta larg deschisă, se puteau vedea grajdul, cotețul pentru orătănii, și alte acareturi trebuitoare într-
ANUCA Fata pădurarului by Gheorghe Tescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/265_a_503]