KorAP: Find »[drukola/base=azil & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...68 69 70 ...576 >

14,396 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602

de timp și după ce am străbătut o mică râpă sălbăticită și o văioagă presărată de cioturi negre, ca de oase carbonizate în lumină, m-am pomenit pe o mică plajă, mușcată de valuri și plină de pietre, situată chiar în dreptul azilului. Nu era încă vremea pentru baie. M-am descălțat, mi-am răcorit picioarele trudite de drum, apoi m-am dezbrăcat de cămașă și m-am întins pe nisip, ceva mai departe de apă, ca să nu-mi ude pantalonii valurile care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
a intrat în clădire, de unde, după o vreme, s-a întors și mai încurcat. N-am găsit-o pe Moașa, nu pot să-ți dau drumul. — Moașa? m-am mirat eu. Ce nevoie aveți de moașe aici? Nu e un azil de bătrâni? — Nu e moașă, râse portarul. Dar așa îi zice. Și ducându-și degetul la buze îmi dădu de înțeles că nu era cazul să mai pun și alte întrebări pe această temă. După câteva clipe de chibzuință, se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
Sunt sculptor. Spuneți-mi Daniel. Da, domnule Daniel, vă rămân îndatorat, obligat. Vă rog să fiți atât de bun și să-mi spuneți cu ce v-aș putea fi de folos. I-am comunicat că vroiam să merg la administratorul azilului, care mă chemase acolo. Arhivarul rămase pe gânduri. Credeam că va lua de la capăt ritualul la care asistasem înainte, dar m-am înșelat. M-a rugat numai din nou să-l aștept și, zâmbindu-mi, dispăru pe ușă lăsându-mă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
a invitat să iau loc. Mi-a întins o cheie, explicându-mi pe același ton autoritar că urma să discutăm mai târziu. Până atunci puteam să-mi iau camera în primire și să îndeplinesc formalitățile de rigoare, prevăzute de protocolul azilului, împreună cu Arhivarul. După care Moașa m-a mai măturat o dată cu privirea, s-a întors și a ieșit pe ușă, lăsându-mă ușor nedumerit. Aveam sentimentul unui intrus, dar al unui intrus pe care Moașa nu-și îngăduia totuși să-l

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
și praful de aici, îmi zise cu ochii la hârțoagele care tapisau pereții. Și ridică din umeri pentru a mă lămuri că n-avea ce face, trebuia să suporte praful din hârtii ca pe o fatalitate. Scria o istorie a azilului. Ce fel de istorie? am întrebat politicos. Zâmbetul lui deveni atunci slugarnic și viclean. Mi-a explicat că toți cei care veneau acolo se vindecau de amărăciunile vechi și, cu timpul, chiar le uitau. — Știți, aerul mării, apa, lumina fac

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
lumina fac să se șteargă trecutul. De aceea trebuie să mă grăbesc totdeauna. Și cum nu pricepeam la ce anume trebuia să se grăbească, m-a lămurit că lui îi revenea datoria ingrată de a consemna într-o istorie a azilului amintirile celor care soseau să locuiască acolo, ca să se poată face, eventual, mai târziu o comparație. V-aș fi recunoscător, prin urmare, dacă mi-ați povesti și dumneavoastră, scumpe domnule Daniel, mă îmbie curtenitor, deschizându-se din nou la cămașă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
exista o cameră mai luminoasă, ceea ce mă determină să renunț la cererea mea. Ați văzut stâncile? mă întrebă el ca să încheie discuția. Și mă lămuri că se găseau după un mic cot pe care-l făcea țărmul, la nord de azil. Cum nu aveam ceva mai bun de făcut, m-am dus să le văd. Portarul m-a salutat ca pe o cunoștință veche, cu aerul „ei, ai văzut că te-ai descurcat?” după care și-a reluat obișnuita lui vânătoare

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
pe o cunoștință veche, cu aerul „ei, ai văzut că te-ai descurcat?” după care și-a reluat obișnuita lui vânătoare de muște. Am coborât treptele, pătrunzând într-o primăvară în care și marea și cerul străluceau de tinerețe. În spatele azilului, se întindea un teren uriaș plin cu bălării. Între el și mare se vedea cărarea ce ducea la baltă. Altă cărare cobora spre mica plajă unde stătusem cu o zi înainte și de unde clădirea azilului părea așezată la o răspântie

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
cerul străluceau de tinerețe. În spatele azilului, se întindea un teren uriaș plin cu bălării. Între el și mare se vedea cărarea ce ducea la baltă. Altă cărare cobora spre mica plajă unde stătusem cu o zi înainte și de unde clădirea azilului părea așezată la o răspântie, între mare și cer; zidurile ei albe și acoperișul putred erau singurul accident de culoare în atâta albastru. De fapt, marea semăna cu toate mările. Nici singurătatea de pe țărm nu era foarte deosebită de cea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
s-a tăiat respirația. Fulgerau albe în lumină, deasupra ierburilor crescute pe peticele de pământ dintre stânci. Păreau puse acolo anume ca să le aducă aminte bătrânilor că nu trăiau într-o lume oarecare, că nu trebuiau s-o judece după azilul lor mizerabil. Dincolo de zidurile între care Arhivarul strângea hârțoage pentru o istorie a tuturor ratărilor, lumea își striga, pe țărm, gloria și reproșurile. Voi sunteți vinovați dacă existența voastră nu e cum s-ar cuveni să fie, era avertismentul mut

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
dea orbului înapoi și, pentru că n-a vrut, l-am bătut măr. A fost unul din puținele momente în care a învins în noi bunul simț, dar nici atunci n-am înțeles că bătrânețea e un destin pentru fiecare. La azil, cei mai mulți bătrâni erau retrași, posaci, închirciți în lumea dinlăuntrul lor, cât de vie n-am cum să știu; din ea răzbăteau slabe pâlpâiri în afară. Pe aceștia îi vedeam mai rar, pe unii chiar foarte rar, tristețea fiind de obicei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
grup de bătrâni care, pe fundalul tăcerii celorlalți, umpleau scena cu bârfelile și curiozitățile lor. Ei constituiau, ca să zic așa, viața vizibilă a acelui mic univers. La ei mă gândesc când spun „bătrânii”. De regulă se strângeau pe peluza din fața azilului și discutau, luau în răspăr totul. Marea aproape că n-o priveau. Nu mai aveau putere să facă baie, intrau doar lângă țărm, asemenea copiilor, când era foarte cald, vara, și trăiau de prea mulți ani în orizontul îmbâcsit al

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
și discutau, luau în răspăr totul. Marea aproape că n-o priveau. Nu mai aveau putere să facă baie, intrau doar lângă țărm, asemenea copiilor, când era foarte cald, vara, și trăiau de prea mulți ani în orizontul îmbâcsit al azilului ca să mai aibă ochi pentru spectacolele grandioase ale naturii. Unii abia își târau reumatismele pe coridoare, iar dacă râdeau li se vedea gura știrbă. Singura răzbunare împotriva acestor nenorociri era plăcerea de a avea păreri despre orice sau de a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
un bețiv gălăgios și îi spărsese timpanul. Noroc că a doua zi individul nu și-a mai adus aminte în ce împrejurări fusese lovit. Masiv, lat în umeri, cu un gât ca de taur, Dominic își purta și halatul de la azil ca pe vremuri uniforma cu fireturi; cu o ușor ridicolă importanță. Mopsul îi zicea în batjocură uneori „dragul nostru idiot”, dar, bineînțeles, nu de față cu Dominic. „Are și acum mână grea, mi-a suflat Domnul Andrei, și când te

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
pentru fiecare câine lovit. Era în stare să doarmă lângă un câine bolnav și cred că a și făcut-o. Uneori lipsea nopți și zile întregi. Rătăcea prin bălăriile care creșteau vara, înalte cât omul și chiar mai mari, în spatele azilului, unde se ascundeau tot felul de câini pripășiți. Noi ne aventuram rar pe-acolo; el umbla fără grijă; dacă era cazul bolborosea ceva într-un limbaj neomenesc pe care însă câinii îl înțelegeau. Odată, țin minte, a apărut chiar în fața

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
unde se ascundeau tot felul de câini pripășiți. Noi ne aventuram rar pe-acolo; el umbla fără grijă; dacă era cazul bolborosea ceva într-un limbaj neomenesc pe care însă câinii îl înțelegeau. Odată, țin minte, a apărut chiar în fața azilului un câine mare cât un vițel, roșu ca focul. Toți care ne găseam afară în clipa aceea am tulit-o în coridor, cu excepția Hingherului care a rămas pe trepte. S-a uitat la câine și câinele s-a uitat la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
știau ei la ce sperau să le folosească “într-o zi” adevărul, dar nici nu se hotărau să-l arunce în foc. Și, pentru a fi mai convingători, au cerut să se anunțe că vor fi izgoniți fără milă din azil cei care ar mai îndrăzni să forțeze ușa arhivei. Într-o privință îi admiram pe bătrâni. Ce reușisem eu? Să mă revolt împotriva tatei? Să mă prefac modest, ca să-mi servesc mai bine vanitatea? Fleacuri. Ei își jucau chiar amintirile

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
să-și omoare victimele. Paralizate, acestea continuă să trăiască, iar insectele otrăvitoare își depun ouăle în corpul lor, transformându-le în hrană vie. Așa se întâmpla și cu bătrânii. Nu mai puteau să-și ofere nimic la vârsta lor, în azil, în schimb le rămânea golul lăsat de trecutul de care se despărțiseră; el era hrană vie pentru imaginația lor. Puteau să-și dea frâu liber închipuirii, să mintă, să viseze, să-și remodeleze amintirile, de parcă timpul era de ceară, și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
pentru ca la rândul lor să fie crezuți. Numai când apărea Arhivarul deveneau reticenți și stânjeniți, stricând, atunci, totul. Antipatia pe care mi-o inspirase omul dintre hârțoage și care sporise destul de repede (se pretindea istoric de meserie, dar în afară de istoria azilului nu știa probabil nimic), mă făcea să nu văd cu ochi buni stânjeneala și teama lor. Mă enerva faptul că se gudurau în jurul mitocanului de Arhivar, că-l salutau, plini de respect, ca să-i câștige bunăvoința, deși înțelegeam de ce se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
la punct? Bătrânilor și chiar doctorilor le era frică de el. Arhiva fiind pe mâna lui, la discreția lui, putea să măsluiască orice, ori să divulge unele lucruri neplăcute. Era de ajuns să scape o vorbă, bârfitori existau destui în azil. O asemenea perspectivă îi intimida și chiar îi înfricoșa pe toți, silindu-i să fie prudenți, iar Arhivarul abuza de asta purtându-se ca unul din acei mici despoți care repetă la bucătărie ceea ce au văzut în salon. Își arăta

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
în folosul lor să mă supere. Dacă plecam? Cine ar mai fi venit pe țărmul acela pustiu? Stâncile de marmură ar fi rămas neatinse, între scaieți, iar ei ar fi fost îngropați, ca morții de până atunci, între bălăriile din spatele azilului. „Bă, nu fiți proști, le zicea. Trebuie să ne punem bine cu el, să nu-și ia catrafusele. Altfel, adio cimitir de marmură. Bătrânul se lasă păgubaș, nu mai cheamă pe nimeni. Și apoi, altfel îți cioplește piatra de pe mormânt

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
a creat, pornind de aici, chiar un fel de psihoză. Mă iscodeau pe rând dacă discutasem proiectul cimitirului și fierbeau de nerăbdare să mă vadă apucându-mă de lucru. Mopsul mă împinsese astfel, fără să vrea, în atenția generală a azilului. Până și portarul s-a dovedit sensibil la eternitate. M-a luat într-o zi de o parte și mi-a explicat: „Eu n-ar trebui să mă grăbesc. Sunt încă tânăr. Dar nu poți să știi niciodată ce se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
nu ne deranjeze nimeni. Îi îndrugam verzi și uscate și, uneori, râzând, îi puneam palma peste gură: „Ai grijă că-ți intră muștele și devii carnivor fără să vrei”. (Era vegetarian convins, cunoștea nenumărate ierburi pe care le căuta în spatele azilului și pe care, după caz, le fierbea sau le mânca crude.) El zâmbea jenat și închidea gura, dar ochii îi străluceau mai departe. De abia aștepta să continui, recunoscător că-mi pierdeam timpul cu el, să-i povestesc. A fost

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
care, după caz, le fierbea sau le mânca crude.) El zâmbea jenat și închidea gura, dar ochii îi străluceau mai departe. De abia aștepta să continui, recunoscător că-mi pierdeam timpul cu el, să-i povestesc. A fost primul din azil pe care am experimentat plăcerea de a fi ascultat cu admirație. Singur Mopsul mai bombănea, închipuindu-și că răutățile lui nu ajungeau la mine: „Pietrarul ăsta nu valorează cât un cartof degerat din moment ce Bătrânul nu l-a chemat la el

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-și că răutățile lui nu ajungeau la mine: „Pietrarul ăsta nu valorează cât un cartof degerat din moment ce Bătrânul nu l-a chemat la el de când a sosit, și a trecut ceva timp, dar face pe nebunul și se plimbă prin azil de parcă ar fi...” Și scuipa pe alții, denigrându-mă. 9 Se făcea că eram într-un fel de casă izolată, undeva pe un câmp. Clădirea nouă, abia terminată, fără nici o mobilă, cu pereții albi, goi, cu pete de var încă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]