3,537 matches
-
noul tip de conștiință europeană. Doar că modernii vin cu o altă înțelegere în această privință. Francis Bacon, de pildă, în „Prefața“ la Instauratio Magna (1620), consideră că labirintul reprezintă însăși structura - sau arhitectura, edificiul - acestei lumi. Celui care îl contemplă îi apare cu destule căi ambigue, „asemănări înșelătoare între lucruri și semne, spirale și noduri arcuite și compli cate“. Așadar, la întrebarea cum arată universul nostru, modernii timpurii aveau un răspuns: arată în felul unui labirint, cu multe căi indecise
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
cum este lumea reprezintă misticul, ci faptul că ea există“ (§ 6.44). Un asemenea „fapt“ nu se poate spune: nu se determină ca atare, nu se calculează și nu se descrie. Ci este recunoscut altfel, așa cum se întâmplă când mintea contemplă ceva sau se minunează în fața celor văzute. „Contemplarea lumii sub specie aeterni este contemplarea ei ca întreg - un întreg limitat. Sentimentul lumii ca întreg limitat este misticul“ (§ 6.45). Vorbind aici de privirea contemplativă, ne dăm seama că în joc
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
ar veni cu o întrebare de felul: „după ce criterii se împart și se adună cele enumerate acolo?“ nu ar fi deloc satisfăcut. O astfel de întrebare lar scoate afară din târgul divin descris mai sus. Nu ar mai putea săi contemple frumusețea neasemuită. Probabil că nu ar trebui pusă o astfel de întrebare, este vorba totuși de un emporiu inepuizabil și binecuvântat. Din astfel de motive, nu aș crede, urmândul pe Michel Foucault, că enumerarea din paginile lui Borges descrie ceva
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
scutură din cap: — Sunt sigur că o să reușești. Ca și până acum, tu o să fii conducătorul cel mai potrivit pentru oamenii din vale, fiindcă ești, fără îndoială, cel mai vrednic. 7 Ajuns în punctul cel mai înalt al trecătorii, Audbert contemplă preț de câteva clipe priveliștea ce i se oferea privirilor: marele lac - atât de întins, încât ochiul nu reușea să-l cuprindă în întregime - înconjurat de munți împăduriți, care, în dimineața aceea cu cerul curățit de ploaie, se oglindeau cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
atent. își aținti apoi privirea asupra orașului aflat la dreapta lor. — Genava? întrebă. — întocmai. Ai văzut ce mare e lacul? Audbert se căi pe loc că pusese întrebarea aceea prostească: hunul nu era, desigur, omul care să-și treacă vremea contemplând priveliștile. Iar acesta, într-adevăr, se mulțumi să ridice din umeri: — Nu e cel mai mare pe care l-am văzut. Li se alătură, între timp, și Odolgan. își aduse calul lângă Audbert și aruncă doar o privire scurtă jos
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
cu pene, romanul își descoperi chipul leonin și cârlionții deși, castanii, prin care nu puține matroane din Roma găseau că e un deliciu să-și plimbe degetele inelate; îi dădu lui Vitalius coiful, își puse o mână pe piept și, contemplând cu o privire lungă trupul marelui războinic - pe care, de altfel, nu-l cunoscuse niciodată în viață -, își plecă scurt capul, în semn de adâncă durere. Făcu, după aceea, un pas înapoi și în acel moment întâlni privirea Fredianei. Era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
cu vânt puternic, cu un cer care părea aproape pierdut, străbătut doar de mici nori cirus ce se mișcau repede la mare înălțime, Sebastianus se afla pe turnul principal al fortăreței din Genava. Din acea poziție privilegiată, privirea putea să contemple masa compactă de acoperișuri de ardezie a orașului și corăbiile ancorate în micul port; ori să se ridice pentru a cuprinde depărtările, parcurgând, într-o splendidă panoramă, oglinda azurie a lacului, pe care navigau mici și mari ambarcațiuni cu vele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
nesiguranță, câțiva bărbați înaintară, timizi, vrând să ia cuvântul. Unul, mai ales, înalt și deșirat, cu fața scheletică, încadrată de o barbă scurtă și cârlionțată, veni înaintea celorlalți, oprindu-se la un pas de abate, care, încă nemișcat în prag, contempla cu o privire abătută masa aceea de disperați. Frământându-și mâinile cu un gest de stânjeneală, bărbatul își drese glasul și începu să vorbească: — Iartă-ne, părinte sfânt... Hunii au luat Vesontio. Arătă în spate, în direcția porții larg deschise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
albaștri ai bătrânului abate. Și acum, părinte sfânt? Canzianus întinse o mână și îl apucă se încheietură. — Suntem în mâinile lui Dumnezeu, Ambianus. în mâinile lui Dumnezeu! 30 Oprit în mijlocul pieței, Balamber își ținea murgul, iritat de flăcările incendiului, și contempla cu privirea întunecată peisajul dezolant ce-l înconjura. Cu toate că dăduse ordine precise să nu se întâmple așa, cea mai mare parte a clădirilor din sat căzuse pradă flăcărilor. Era rezultatul dezamăgirii furioase a oamenilor săi: exasperați de rezistența tenace și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
pe burgunzi sub teroare până când avea să fie chemat înapoi. Practic, mingan-ul său era extremitatea aripii stângi a imensei armate. El, să o spunem drept, avea tendința să interpreteze acele ordine în felul său. Chiar din ziua când, împreună cu Audbert, contemplase de pe o coastă stâncoasă grandiosul peisaj al lacului Lemano și prospera capitală a regatului lui Gundovek, își spusese că acela urma să fie un premiu magnific pentru un mare războinic. Nu, el nu s-ar fi mulțumit doar să comande
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
spate. Dedesubtul lui, stiva de trunchiuri și crengi fusese deja cuprinsă de focul pe care Hariman, după ce își potrivise la centură scalpul, avu grijă să-l întețească, trăgându-se pe urmă îndărăt împreună cu cei care-l ajutaseră, pentru a-și contempla roadele muncii. O vreme, adunați în cerc în jurul focului înalt, burgunzii rămaseră să-l privească pe hunul care ardea. El începu curând să se zvârcolească, zgâlțâit de spasme violente, și imediat porni să scoată strigăte răgușite și disperate, care călăilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
nu mai avea scutul pe care-l avusese mai devreme; obosită, poate, să-i ducă greutatea, îl abandonase ca să se poată mișca mai ușor. Se întrebă dacă-l recunoscuse. Apropiindu-se de ea fără grabă, mai mult pentru a o contempla mai bine, decât din precauție, se gândi că fata și calul alcătuiau un spectacol magnific și trase concluzia că îi dorea pe amândoi. Era atât de fericit că o regăsise, încât, când o văzu strigând și împungându-și cu furie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
trecu pe lângă el și, oprindu-și iarăși armăsarul asudat și spumegând, se pregăti pentru un nou asalt. Pe chipul său se citeau semne vizibile de nervozitate. Plimbându-și, fără grabă, în stânga și în dreapta calul, Balamber ținea privirea ațintită asupra ei, contemplând-o cu admirație. Nu se mai îngrijea de bătălie, al cărui tumult îi părea acum îndepărtat și surd. Sfârșitul bătăliei, de altfel, fusese hotărât încă de la bun început. Ținându-și sabia în mâna dreaptă, se apropie puțin de ea, la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
că generalul îl primise în haine civile. în realitate, Etius acum aproape că nu-i mai dădea atenție, întrucât era cu gândul în altă parte. Totuși, nu se hotăra să întoarcă spatele splendidului peisaj ce putea fi admirat din loggia. Contempla gânditor norii mari și albi ce străbăteau fără grabă azuriul pastelat al cerului din Narbonense sau, privind spre miazănoapte, dincolo de zidurile și de turnurile înconjurătoare ale palatului, observa întrețeserea compactă de acoperișuri ale caselor foarte îngrijite din Arelate, întreruptă ici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
îl mustră. Du jos lucrurile, mișcă-te! Ajunsă pe terasă, se găsi în aer liber. Simți imediat în nări mirosul de fum, iar pe față, în locul aerului rece de noapte, vâlvătaia fierbinte a incendiului ce devora villa. Sprijinită de balustradă, contemplă îngrozită peisajul de coșmar ce i se oferea ochilor. Aripa edificiului rezervată servilor era toată un rug: așa cum o anunțase Clemantius, acoperișul, cel puțin latura lui cea mai apropiată, se prăbușise în interiorul zidurilor înconjurătoare, iar bârne incandescente se legănau și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
bagauzii îi primeau încântați, încurajându-i cu gesturi largi ale brațelor. Puținii soldați încă în viață părăsiseră deja locul bătăliei. Rămași deci singuri în fața hoardei, Sebastianus și tovarășii săi fură constrânși să fugă. Prefectul însă se întoarse după zece pași, contemplând descumpănit dezastrul. Deși se retrăgea, nu se simțea în stare să-și dezlipească privirea de masa barbarilor ce înaintau și îi rezista lui Maliban, care îl trăgea mai departe. — Nu e posibil! striga ca ieșit din minți. Etius trebuie să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
șanse ca Ardarich să ajungă acolo înainte de lăsarea întunericului. Constatarea îl mulțumi, fiindcă asta însemna că nu risca să se vadă angrenat în vreo dispută pentru acel sat cu prietenul cel mai intim al lui Atila. Se opri puțin să contemple spectacolul soarelui, care, coborând spre linia orizontului, lăsa o dâră de sânge pe cerul turcoaz, unde se iveau primele stele. Deasupra unui desiș de arțari, sute de păsări se roteau cu frenezie, sporovăind cu o vehemență pasionată, de necrezut. Rămase
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
Rămase astfel pentru o vreme, n-ar fi putut spune cât, așezat pe iarbă, cu capul în mâini, căutând să se sustragă ororilor care-l înconjurau pentru a se regăsi pe sine. în sfârșit, își adună forțele și ridică privirea, contemplând câmpul de luptă: un imens morman de cadavre, presărat cu sulițe înfipte în pământ, steaguri abandonate și arme frânte, printre care rătăceau cai fără călăreți și oameni ce păreau niște spectre. Până unde se putea duce cu privirea în josul coastei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
săi, și aproape imediat fuseseră atacați de dușman. Cel puțin jumătate din ei căzuseră și aproape toți ofițerii. Pretutindeni, soldații încă în viață abia de reușeau să se mai țină pe picioare. Extenuați, se lăsau să cadă în iarbă și contemplau în tăcere, așa cum făcea și Sebastianus, în lumina portocalie a crepusculului, spectacolul de moarte ce se întindea înaintea ochilor lor ori discutau cu voce scăzută, părând că se simțeau ca în mijlocul unui imens cimitir și se temeau să-i tulbure
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
mingan-ul. îl conducea Vlaszo iar Go-Bindan era acolo, sus, cocoțată cum apucase pe cufere și saci de provizii, printre candelabre de argint și vase de bronz. Pierdută în gânduri, mânca un măr și ținea privirea fixă înaintea sa. Balamber îi contempla pe furiș chica rebelă, boticul obraznic și silueta subțire, în care deja se putea ghici grațioasa tânără ce stătea să îmbobocească. în primele zile se gândise că Go-Bindan s-ar fi mulțumit să urmeze mingan-ul o vreme, pentru a-l
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
de pământ, și ceea ce adinioarea era vertical deveni orizontal (și invers), departe-n infinit, și cu toate culorile alterate. Adela își făcu și un stereoscop mic și alb cu pâlnia mâinilor ei. Dar în curând, ridicat în picioare, nu mai contemplam varietatea de culori. Nu mai vedeam, nu mai puteam privi decât pe Adela, care încă nu consimțea să se sature de priveliștea neverosimilă. În rochia roz, cu capul gol, cu o mână pe sân, cu linia corpului ondulând și accentuând
Adela by Garabet Ibrăileanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295596_a_296925]
-
de casă, și privește luna plină. O pisică albă, plictisită, aparținând, clar, gospodăriei și, aproape sigur, un fost pion important al casei, vine lângă el, se rostogolește pe spate, și omul o lasă să-i muște mâna stângă, în timp ce el contemplă luna. Acest din urmă poem, de fapt, poate să prezinte un plus de interes pentru cititorul meu obișnuit, din două motive speciale, pe care aș dori să le discut. Așa cum îi stă bine poeziei, și mai cu seamă poeziei cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2217_a_3542]
-
legat în jurul șalelor. Era o treabă foarte curioasă. Și, de asemenea, exact în clipa când și le îmbrăca, se petrecea întotdeauna și câte un mic accident cu hainele lui Seymour. Putea să stea trei-patru minute pironit în fața unui dulap deschis, contemplându-și partea lui din standul de cravate, dar știai bine (dacă erai atât de nesăbuit încât să rămâi lângă el urmărindu-l în asemenea momente) că, din momentul în care o alegea, asupra cravatei plana un blestem. Fie că viitorul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2217_a_3542]
-
sâmbetei toată Înțelepciunea umană. Deșertăciune și nebunie, iată ce este Înțelegerea omenească. Oricât de Înțelept și de Înțelegător ai fi, nu poți lupta cu propriul instinct. Ascultă-mă, Mașa, Îți spun adevărul și numai adevărul. Adevărul pe care l-am contemplat de la distanță de ani lumină În spațiu și În același timp l-am putut pipăi și de aproape, căci m-am aflat și În interiorul lui. Totu-i derizoriu și cenușiu. Totul În această lume ține de impresie. Azi e așa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
de impresie. Azi e așa, mâine e altfel. Când alb, când negru. Nu merită să ne batem capul cu aceste chestiuni. Și, spunând acestea, Extraterestrul Își puse păhărelul pe masă și oftă adânc, aruncând totodată o privire pe geam și contemplând un timp luna care poleia acoperișurile de tablă și țiglă ale caselor cufundându-le În tăcere. - Nu miroase tocmai ca al nostru, dar la o adică merge. Noi suntem și la capitolul ăsta mai avansați și nu bem nici votcă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]