3,498 matches
-
înlocuind-o, suportă o anumită deformare, după care ajunge în conștient sub forma unei percepții venite din exterior”. În acest caz, subiectul percepe la celălalt ceea ce nu poate recunoaște în el însuși. El revendică acel lucru perceput și cade în delirul de persecuție. Explicarea fobiei prin proiectarea în real a pericolului pulsional datează din 1915 (1915c/1968). Prin deplasarea unei încărcături libidinale inconștiente asupra unei reprezentări conștiente substitutive legate de precedenta, proiecția împiedică întoarcerea aspectului refulat și focalizează angoasa asupra unui
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
refulare. Chiar dacă această noțiune nu a fost reținută ca mecanism de apărare, este bine să evidențiem faptul că esența proiecției rezidă în deplasare. Proiecția operează astfel prin deplasare în superstiție, gândire magică, recurgere la mitologie sau basm, precum și în vis, delir sau transfer. De fiecare dată se produce o deplasare a unei cauzalități interne - obiect de angoasă - spre exterior. În același timp, această deplasare poate fi foarte costisitoare din punctde vedere energetic. De fapt, partea proiectată care eliberează eul dintr-o
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
aici o ultimă măsură de protecție, un fel de reparație narcisică și de tentativă de restaurare a unei anumite realități, de comunicare cu lumea, într-un cuvânt, o încercare de autovindecare. Iată de ce anumiți autori au mers până la a considera delirul o apărare mobilizată pentru a reduce dimensiunea inevitabil conflictuală a existenței umane (Zaltmann, 1992). Segal (1974) vorbește despre „un sistem delirant ca apărare împotriva reapariției unei situații catastrofice”. Ea prezintă, în sprijinul intuiției lui Freud cu privire la delir ca tentativă de
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
până la a considera delirul o apărare mobilizată pentru a reduce dimensiunea inevitabil conflictuală a existenței umane (Zaltmann, 1992). Segal (1974) vorbește despre „un sistem delirant ca apărare împotriva reapariției unei situații catastrofice”. Ea prezintă, în sprijinul intuiției lui Freud cu privire la delir ca tentativă de restaurare a unei lumi distruse, cazul unui pacient cu tulburări delirante în urma „catastrofei psihice” care a fost pentru el înțărcarea brutală la vârsta de 6 săptămâni și apoi moartea precoce a tatălui și plecarea mamei. Funcția „defensivă
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
două gesturi contradictorii care se succedă: acesta încearcă să găsească între ele o legătură logică, adesea împotriva oricărei logici, și le raționalizează. Semnificația pentru patologietc "Semnificația pentru patologie" Utilizarea raționalizării acoperă un câmp foarte vast, de la absența formelor patologice până la delir, trecând prin nevroza obsesională. Gândirea normală caută coerența și logica, iar descoperirea unei explicații raționale pentru fenomenele observate este unul dintre scopurile inteligenței. Prin urmare, nu orice raționament explicativ trebuie pus pe seama raționalizării-apărare. În studiul său consacrat nevrozei obsesionale, Freud
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
În studiul său consacrat nevrozei obsesionale, Freud (1909b/1979) citează în mai multe rânduri mecanismul raționalizării în legătură cu cazul „omului cu șobolani”. El semnalează, pe de altă parte, că specialiștii au încercat să explice dezvoltarea megalomaniei prin acest mecanism, pornind de la delirul de persecuție. Pentru a-și explica credința că e persecutat, bolnavul formulează ipoteza că este un personaj important. Freud recuză însă această explicație, originea megalomaniei fiind, în opinia lui, încă necunoscută. Nunberg (1935/1957) evidențiază frecvența raționalizării în schizofrenie, bolnavul
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
încearcă nevroza să regleze conflictul. Ea devalorizează modificarea reală refulând revendicarea pulsională în chestiune, respectiv iubirea pentru cumnat. Reacția psihotică ar fi fost refuzul faptului că sora va muri” și, am putea adăuga noi, înlocuirea ei printr-o activitate de delir care ar menține-o pe soră în viață, de pildă prin halucinații. În concluzie, refuzul realității exterioare practicat de subiectul psihotic este înrudit cu refularea realității psihice a nevroticului. În continuarea lucrărilor tatălui său, A. Freud (1936/1993; Sandler, 1985
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
așa fel încât ceva anume din cadrul realului să nu fie perceput imediat, să nu se poată integra și deci să nu facă obiectul unei refulări. Astfel, ceea ce a fost abolit în interior revine din exterior sub formă de halucinație sau delir: „Ceea ce nu a ieșit la lumină dinspre latura simbolică apare în real”, în experiența senzorială brută. Este vorba aici, după cum se vede, despre o operație radical diferită de refulare, în sensul că, acolo unde refularea, procedând prin acumulare în străfundurile
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
religie, desemnând sublimarea religioasă ca fiind forma cea mai adecvată și acceptând faptul că pietatea religioasă sufocă nevrozele! (Jones, 1955/1979). Câțiva ani mai târziu, această aparentă contradicție își află explicația. Religia, în general, este pentru Freud (1930/1995) un „delir colectiv, bazat pe o deformare himerică a realității”, dar, în plan personal, ea ferește multe ființe umane de o nevroză individuală. Freud admite că pastorul Pfister poate să practice cura psihanalitică menținând totodată la pacienții săi o religiozitate sublimată (1925
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
ziarul „România” (Iași, 1917) și, parțial, cea din volumele Roman perpetuu (1928) și Dumnezeu (1936) este legată direct de experiența războiului. Zguduit de proporțiile tragediei, autorul consemnează fapte și impresii ce provoacă perturbări grave în conștiințe, mergând până la psihoză și delir. Roman perpetuu ilustrează lapidar ideea repetabilității existențelor individuale, determinate de condiții imuabile. Personajele nu pot deveni „eroi”, creatori de acțiune și destin, ci doar victime, figurând în desfășurări impuse din afară. În romanul Ghiocul (1934), ideea de predestinare e sugerată
BOTEZ-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285830_a_287159]
-
din perspectiva personajului central, care, purtând cognomene diferite (Fluieră-Vânt, Trântorul, Mielu etc.), este mereu autorul, ele înfățișează viața lăuntrică a unui „suflet ce se dizolvă”. Sub impactul unei tensiuni insuportabile, se trece de la momente de acută luciditate la altele de delir, într-o confesiune de o sinceritate cvasimasochistă, în ciuda multiplelor procedee eufemizante. Este reprezentarea unei lumi dematerializate („prefăcută în umbră”), degradate (devenită „mocirlă”), în care se inserează „irealul halucinației”, fantasticul. Spațiul în care se mișcă eroul, aparținând capitalei sau orașului de
BOTTA-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285840_a_287169]
-
incomod (Aventura), fie că îmbracă forma unei răzbunări sadice (Dăscălița) sau a unui straniu impuls, generator de crimă (Un fapt divers). Crima poate fi și rezultatul egoismului exacerbat, care alunecă spre demență (Înainte de proces). În zona interferenței dintre realitate și delirul morbid se plasează și Maria Boul, narațiune dezvoltată într-o compoziție de notabil rafinament al analizei psihologice; planurile întretăiate țin aici de grotesc, înțeles ca amplificare necontrolată a sensibilității primare închise într-o existență tragică. În anii de după cel de
ARCHIP. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285423_a_286752]
-
imaginația lui bolnavă, și își închipuie că va afla salvarea în crimă, ca un nou Raskolnikov. Încercându-se în scrutarea subconștientului, scriitorul rămâne la o retorică precară. Instinctul îl face totuși să atribuie un loc însemnat visului, stărilor de spaimă, delirului, premonițiilor care bântuie mintea personajelor. Între descriere și creație, A. se oprește, așa cum îi dictează înzestrarea, la cea dintâi. SCRIERI: Rusia revoluționară, Iași, 1918; Pe străzile Iașului, București, 1920; Rochia albă, București, 1921; În regatul nopții, București, 1923; Casa vechiturilor
ARDELEANU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285430_a_286759]
-
stive de vase de bucătărie. Interiorul încăperilor semăna cu depozitul unui mare bazar țărănesc. Carasin întinse mâna pentru a lua securea, dar o trase înapoi imediat, evitând parcă o capcană. Inspectorul venise la Dolșanka pentru a vedea cum puteau potoli delirul acela de expropriere, fără a-și pierde prestigiul. El tranșă de altfel problema: — Iată ce vom face. Văd, tovarășe, că pui la inimă bunurile colhozului. Mult mai mult ca alții (îi aruncă o privire severă lui Carasin). Am să propun
Recviem pentru Est by Andreï Makine () [Corola-publishinghouse/Science/2348_a_3673]
-
consideră cuvintele realități concrete și invită nu la o lectură, ci la o vizionare din interior a poemelor. Privirea lucidă descompune imaginile lumii; figuri și obiecte, lumini și culori, senzații și stări sunt reordonate liber, după logica visului sau a delirului și sub influența uneori manieristă a practicilor suprarealiste. Diversitatea haotică, hazardul combinațiilor constituie încă de acum o dimensiune a „irealității”. Viața apare ca un „umblet” printre șiruri de lucruri, sub cerul nedefinit, insensibil, o rătăcire prin lumea sinelui. Poetul propune
BLECHER. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285762_a_287091]
-
reconstitui traseul căutării de sine și ipostazele suferinței, autorul recurge la narațiunea autobiografică, edificând un suport epic de sine stătător, care poate fi considerat și ca o proză obișnuită, având tema copilăriei în ambianța târgului moldovenesc. Dar luciditatea încordată până la delir este ceea ce face esența specifică, unică și modernă a prozei lui B. Într-o narațiune aparent obișnuită, într-un stil simplu dar iradiant este încorporat un substrat ideatic dens, de inepuizabile sugestii. Este și efectul unei duble priviri, de la distanță
BLECHER. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285762_a_287091]
-
și a pierderii de sine, iar, prin ea, situațiile lubrice dobândesc un sens. Romanele urmează, ca discurs, două axe. Una este dată de patetismul sumbru al ororii și spaimei, cu reflexele de infern ale tăvălirii în noroi (un astfel de delir al maculării mai există doar la Mateiu I. Caragiale) - „uciderea sufletului” ca față a disperării. Cealaltă este axa burlescă: bagatelizate, aceleași impulsuri se prezintă într-o poză comică, țipătoare, de scamatorie de bâlci, pe măsura universalei deriziuni ce domnește asupra
BONCIU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285811_a_287140]
-
înfumurată, o cochetă fără inimă, distrugând cu veninul perversității ei iluzia mângâietoare, tonifiantă a iubirii neasemeni. Romanțioase și teatrale, aceste scrieri, înrudite tematic și ca tonalitate cu versurile, sunt mai mult descărcare sufletească, semnalând o criză de vârstă. Un mic delir metaforic, mimând prețios „viziuni baroce”, exhibă însemnările de călătorie - Frânturi („Gândul nostru”, 1922) și Din ziarul unui peregrin („Patria”, 1937). Copleșit de „beția de frumos” din muzeele Dresdei, dar nu numai, emotivul izbucnește în plâns, atunci când nu îi vine să
BRABORESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285849_a_287178]
-
anonim, iar Editura Dacia din Madrid îi scoate cartea Din împărăția morții, o evocare a suferințelor îndurate în pușcăriile comuniste. Între 1981 și 1986 a fost director al revistei „Curierul”. Cu învârtejiri verbale alunecând, printre nebulozități și contorsionări, într-un delir ce mimează ideația febricitantă, B. se avântă în publicistică ținând „sabia”într-o mână și „crucea” în cealaltă. Iluminările și smeririle lui, într-o gestică a trăirilor extreme, exhibă mari tensionări, între exasperare și nădăjduire. După debutul nesemnificativ la „Oltul
BALANESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285576_a_286905]
-
aspiră. Subliniem Însă faptul că aceasta este o experiență sufletească și morală pur interioară, care se derulează În planul conștiinței subiectului. Ea este unică și individuală. În plus, o regăsim destul de frecvent În cursul unor stări psihopatologice, cum ar fi delirurile pasionale, stările delirant-halucinatorii, stările de transă isterică, epilepsie, intoxicațiile cu droguri halucinogene (mescalină, psylocibină, LSD-25Ă. Fericirea Dacă plăcerea este localizată predominant somatic, iar bucuria este o experiență sufletească complexă, starea de fericire este, În primul rând, un sentiment, o experiență
Tratat de psihologie morală (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) [Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
exclusiv legată de regret. Ea poate fi semnalată și În absența acestuia. În mod egal, se știe că, În cazul evoluției clinice a stărilor depresive, În special a depresiilor psihotice, melancoliforme, regretul se poate constitui sub forma tematică a unui delir de autoacuzare, autoculpabilizare, autonegație, deși aceste idei nu sunt fondate, ci ele derivă din starea de depresie severă a bolnavului. Regretul este o experiență psihomorală. La originea acestuia stă impresia că ai pierdut ceva, că-ți lipsește ceva sau, pur
Tratat de psihologie morală (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) [Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
și nebunia abandonului, reprezentată de sinuciderea Didonei. O formă intermediară, Între nebunia culturală și nebunia psihomorală, o reprezintă posesiunea demoniacă. Aceasta din urmă este legată de impresia de penetrație interioară și de posedare a individului de către diavol. Ea este un delir care apare ca o prelungire și o prelucrare tematică a unei convingeri mistico-magice. Aspectele mai sus prezentate se raportează la anumite modalități de prezentare și explicare a suferinței psihice. În cazul posesiunii demoniace, asistăm la o bizară personificare a nebuniei
Tratat de psihologie morală (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) [Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
crezut păstorul din Miorița și Manole, Dosoftei și Eminescu, Coșbuc și cronicarii. Cred în ceea ce crede crinul, care are curajul să scânteieze în mijlocul nopții, deși nu-l vede nimeni, niciodată.” Poemele celebrează lucrurile de zi cu zi; prins într-un delir vitalist, poetul, asemenea taurului sălbatic, cu privirea ațâțată și nervii încordați, intră într-o luptă hotărâtoare cu viața: „Într-o zi unul va fi doborât dintre noi, / Marea mi-e martor că n-am de gând, / Oricât m-aș strădui
ALEXANDRU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285244_a_286573]
-
tip epileptic sau paranoic, dar și la perverșii dezechilibrați și la mitomanii agresivi; 2) agresivitatea dobândită sau accidentală, consecința unor stări psihopatologice speciale cum ar fi: impregnare alcoolică, encefalopatii posttraumatice sau postinfecțioase, agresivitate din cursul evoluției unor psihoze endogene (schizofrenie, delirul halucinator cronic, delirul de persecuție, delirurile erotomaniace etc.) (Enăchescu, 1996). Forma cea mai frecventă, mai brutală și mai directă a agresivității o reprezintă violența. Considerată o formă de comportament care produce vătămări corporale sau sufletești celor asupra cărora acționează, violența
Dicționar de kinetoterapie by Constantin Albu, Alois Gherguț, Mihai C. Albu () [Corola-publishinghouse/Science/1932_a_3257]
-
paranoic, dar și la perverșii dezechilibrați și la mitomanii agresivi; 2) agresivitatea dobândită sau accidentală, consecința unor stări psihopatologice speciale cum ar fi: impregnare alcoolică, encefalopatii posttraumatice sau postinfecțioase, agresivitate din cursul evoluției unor psihoze endogene (schizofrenie, delirul halucinator cronic, delirul de persecuție, delirurile erotomaniace etc.) (Enăchescu, 1996). Forma cea mai frecventă, mai brutală și mai directă a agresivității o reprezintă violența. Considerată o formă de comportament care produce vătămări corporale sau sufletești celor asupra cărora acționează, violența este una din
Dicționar de kinetoterapie by Constantin Albu, Alois Gherguț, Mihai C. Albu () [Corola-publishinghouse/Science/1932_a_3257]