KorAP: Find »[drukola/base=don & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...68 69 70 ...138 >

3,431 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225

e fiica noastră cea mare, fiica hoțului...; nu, nu, fiica noastră, fiica mea. Cea a hoțului este cealaltă, e cea a celei care s-a numit soția mea într-o vreme. Înțelegi acum totul? — Da, și chiar mult mai mult, don Antonio. — Mult mai mult? — Mai mult, da! Așa că dumneavoastră, don Antonio, aveți două soții. — Nu, nu, nu am decât una, pe mama copiilor mei. Cealaltă nu e soția mea, nu știu dacă este cea a tatălui fiicei sale. — Și tristețea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
noastră, fiica mea. Cea a hoțului este cealaltă, e cea a celei care s-a numit soția mea într-o vreme. Înțelegi acum totul? — Da, și chiar mult mai mult, don Antonio. — Mult mai mult? — Mai mult, da! Așa că dumneavoastră, don Antonio, aveți două soții. — Nu, nu, nu am decât una, pe mama copiilor mei. Cealaltă nu e soția mea, nu știu dacă este cea a tatălui fiicei sale. — Și tristețea ... — Legea e totdeauna tristă, don Augusto. Și e și mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
Mai mult, da! Așa că dumneavoastră, don Antonio, aveți două soții. — Nu, nu, nu am decât una, pe mama copiilor mei. Cealaltă nu e soția mea, nu știu dacă este cea a tatălui fiicei sale. — Și tristețea ... — Legea e totdeauna tristă, don Augusto. Și e și mai tristă o dragoste care se naște și crește pe mormântul altuia și asemeni unei plante care se hrănește, ca din mraniță, din putregaiul altei plante. Ne-au unit niște crime, da, crime ale altora, și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
rimanești.“ XXVI Augusto se îndreptă spre casa Eugeniei dispus să încerce ultima experiență psihologică, cea definitivă, deși se temea de refuzul ei. Și se întâlniră pe scară, ea coborând ca să plece, în timp ce el urca spre a intra. — Dumneata pe-aici, don Augusto? — Da, eu; dar pentru că trebuie să pleci, las pentru altădată; am să revin. — Nu, e unchiul meu sus. — Nu cu unchiul dumitale, ci chiar cu dumneata, Eugenia, aveam de vorbit. S-o lăsăm pe altădată. — Nu, nu, să ne

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
nu mă pot resemna, nu pot! Și-n ce privință nu te poți resemna? — Ei, cu asta, Eugenia, cu asta! — Care asta? Cu asta, și anume să nu mai fim decât prieteni... — Decât prieteni!... Ți se pare puțin lucru, domnule don Augusto? Sau dumneata dorești să fim mai puțin decât prieteni? — Nu, Eugenia, nu, nu-i asta. — Dar atunci ce e? — Pentru Dumnezeu, nu mă face să sufăr... — Cine te face să suferi ești chiar dumneata. Nu mă pot resemna, nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
adăugă Eugenia ridicându-se - mă duc să-l chem pe unchiul meu. — La ce bun? — Ei, și tu, ca să-l punem la curent! — E drept! - exclamă Augusto, consternat. Don Fermín sosi numaidecât. — Uite, unchiule - îi spuse Eugenia -, iată-l pe don Augusto Pérez, care a venit să-mi ceară mâna. Eu i-am dat-o. — Uimitor, uimitor! - exclamă don Fermín -. Uimitor! Vino-ncoace, fata mea, vino-ncoace să te-mbrățișez! Admirabil! — Te miră atât de mult că o să ne căsătorim, unchiule

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
ca să-l punem la curent! — E drept! - exclamă Augusto, consternat. Don Fermín sosi numaidecât. — Uite, unchiule - îi spuse Eugenia -, iată-l pe don Augusto Pérez, care a venit să-mi ceară mâna. Eu i-am dat-o. — Uimitor, uimitor! - exclamă don Fermín -. Uimitor! Vino-ncoace, fata mea, vino-ncoace să te-mbrățișez! Admirabil! — Te miră atât de mult că o să ne căsătorim, unchiule? Nu, ce mă miră, ce mă extaziază, ce mă subjugă e maniera în care s-a rezolvat afacerea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
să spuneți, dom’le, ce vreți să spuneți? - și Augusto se gândi dacă nu trebuia ca acolo, în locul care fusese scena ultimei lui aventuri cu Rosario, să-l strângă sau nu de gât pe bărbatul acela. — Nu vă aprindeți așa, don Augusto, nu vă aprindeți așa! Nu vreau să spun decât ce-am spus. Ea..., cea pe care dumneavoastră nu vreți s-o menționez, m-a disprețuit, m-a expediat, iar eu m-am întâlnit cu acea sărmană fătucă, pe care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
îl apucă pe Mauricio de ambele brațe, îl săltă și-l proiectă pe sofa, nedându-și seama ce face, parcă ar fi vrut să-l sugrume. Și-atunci, Mauricio, văzându-se pe sofa, zise cu supremă răceală: — Priviți-vă acum, don Augusto, în pupilele mele și veți observa ce micuț vă vedeți... Bietul Augusto se simți parcă topindu-se. I se topi cel puțin forța brațelor, camera începu să i se preschimbe în ceață văzând cu ochii; gândi: „Oare visez?“ Și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
se topi cel puțin forța brațelor, camera începu să i se preschimbe în ceață văzând cu ochii; gândi: „Oare visez?“ Și se pomeni că Mauricio, în picioare și în fața lui, îl privea cu un zâmbet zeflemitor: — O, nu-i nimic, don Augusto, nu-i nimic. Iertați-mă, mi-am pierdut cumpătul..., nici nu mi-am dat seama ce fac..., nici nu mi-am dat seama... Și mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc încă o dată! Vă mulțumesc dumneavoastră și... ei! Rămâneți cu bine! Imediat după

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
Domnișorule! — Nu..., nu..., jură-mi că a fost aici cu mine un tânăr despre care te rog să-mi cum arăta...: înalt, blond, nu-i așa?, cu mustață, mai curând gras decât slab, cu nasul acvilin... A fost aici? Zău, don Augusto, nu vă e bine? N-a fost un vis...? — Doar dacă n-am visat amândoi... Nu, doi inși nu pot visa simultan același lucru. Și știm că ceva nu e vis tocmai pentru că nu e al unuia singur... — Ei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
tren care plecase la căderea serii, la foarte scurt timp după ultima întrevedere a lui Augusto cu logodnica lui. Și-acum ce facem? - zise doamna Ermelinda. — Ce să facem, doamnă - răspunse Augusto -, altceva decât să răbdăm! — E o mârșăvie - exclamă don Fermín -; comportările astea nu trebuie să rămână fără o pedeapsă exemplară! — Tocmai dumneavoastră, don Fermín, dumneavoastră, anarhistul? — Și ce-are a face? Nu așa se procedează. Nu poți înșela pe cineva în halul ăsta! — Pe celălalt nu l-a înșelat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
lui Augusto cu logodnica lui. Și-acum ce facem? - zise doamna Ermelinda. — Ce să facem, doamnă - răspunse Augusto -, altceva decât să răbdăm! — E o mârșăvie - exclamă don Fermín -; comportările astea nu trebuie să rămână fără o pedeapsă exemplară! — Tocmai dumneavoastră, don Fermín, dumneavoastră, anarhistul? — Și ce-are a face? Nu așa se procedează. Nu poți înșela pe cineva în halul ăsta! — Pe celălalt nu l-a înșelat - zise cu răceală Augusto și, după ce spuse vorbele acestea, se înspăimântă de răceala lor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
urmă pe Mauricio. „Dar nu cu mine, gata“, își spuse cu glas foarte încet, astfel încât abia să se audă el însuși. — Bine, domnilor, regret cele întâmplate, și mai ales pentru nepoata dumneavoastră, dar sunt nevoit să mă retrag. — Înțelegi doar, don Augusto, că noi... - începu doña Ermelinda. — Evident! Evident! Dar... Situația nu se mai putea prelungi. Augusto, după ce mai spuse câteva vorbe, plecă. Era înspăimântat de sine însuși și de ceea ce i se întâmpla sau, și mai bine zis, de ceea ce

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
îi reveniră în obraji, își trase răsuflarea, își veni în fire, își recăpătă stăpânirea de sine, își rezemă coatele de masa mea și, cu capul în palme și privindu-mă cu un zâmbet în ochi, îmi spuse: — Fiți foarte atent, don Miguel..., nu cumva să vă înșelați și să se-ntâmple exact pe dos de cum credeți dumneavoastră și-mi spuneți mie. — Cum adică pe dos? - l-am întrebat, alarmat că-l văd recuperându-și viața proprie. Nu cumva, iubite don Miguel

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
atent, don Miguel..., nu cumva să vă înșelați și să se-ntâmple exact pe dos de cum credeți dumneavoastră și-mi spuneți mie. — Cum adică pe dos? - l-am întrebat, alarmat că-l văd recuperându-și viața proprie. Nu cumva, iubite don Miguel - adăugă el -, să fiți tocmai dumneavoastră, și nu eu, ființa fictivă, cel care nu există în realitate, nici viu, nici mort... Nu cumva să fiți dumneavoastră un simplu pretext pentru ca istoria mea să iasă în lume... Asta ar mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
și inert în patul său visează ceva, ce există oare în mai mare măsură: el în calitate de conștiință care visează sau visul lui? — Și dacă visează că există el însuși, visătorul? - i-am replicat la rându-mi. În cazul ăsta, prietene don Miguel, vin și eu și vă-ntreb: cum anume există el, ca visător care se visează sau ca visat de el însuși? Și luați aminte apoi că, acceptând această discuție cu mine, îmi recunoașteți implicit existența independentă de dumneavoastră. — Nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
însă și repet că tu nu exiști în afara mea... Iar eu vă sugerez încă o dată ideea că, dimpotrivă, dumneavoastră sunteți cel care nu existați independent de mine și de personajele pe care credeți că le-ați inventat. Sunt sigur că don Avito Carrascal și marele don Fulgencio ar fi de aceeași părere ... Să nu mi-l pomenești pe acest... — Bine, ajunge, lăsați calificativele. Dar ia să vedem ce părere aveți despre sinuciderea mea? — Ei bine, cum tu nu exiști decât în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
nu exiști în afara mea... Iar eu vă sugerez încă o dată ideea că, dimpotrivă, dumneavoastră sunteți cel care nu existați independent de mine și de personajele pe care credeți că le-ați inventat. Sunt sigur că don Avito Carrascal și marele don Fulgencio ar fi de aceeași părere ... Să nu mi-l pomenești pe acest... — Bine, ajunge, lăsați calificativele. Dar ia să vedem ce părere aveți despre sinuciderea mea? — Ei bine, cum tu nu exiști decât în fantezia mea, repet, și cum

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
dificilă din toate câte există este cunoașterea de sine, e foarte posibil să mă fi înșelat, și sinuciderea să nu fie soluția cea mai logică a nenorocirilor mele, dar demonstrați-mi-o dumneavoastră. Căci dacă această cunoaștere de sine, prietene don Miguel, este dificilă, există altă cunoaștere care mi se pare nu mai puțin dificilă decât ea... — Care anume? - l-am întrebat. M-a privit cu un zâmbet enigmatic și viclean și mi-a spus tărăgănat: — Ei bine, și mai dificil

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
Pe cine, atunci? Pe dumneavoastră! - și mă privi în ochi. — Cum? - am exclamat eu, ridicându-mă în picioare - Cum? Ce, ți-a trecut prin cap să mă ucizi? Tu? Pe mine? — Luați loc și calmați-vă. Sau credeți cumva, prietene don Miguel, că ar fi prima oară când o ființă fictivă, cum mă numiți dumneavoastră, l-ar ucide pe cel ce crezuse că i-a dat viață... fictivă? — Asta e chiar prea detot - ziceam eu, pășind nervos prin birou -, asta întrece

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
mine și începi să-mi contești existența, tocmai mie, care am dreptul să fac din tine absolut ce am eu chef, da, așa cum auzi, absolut ce am chef să fac, ce-mi năzare mie să... — Nu fiți atât de spaniol, don Miguel... — Și mai vii și cu asta, smintitule! Ei bine, da, sunt spaniol prin naștere, prin educație, prin trup, prin spirit, prin limbă și chiar prin profesie și funcție; spaniol mai presus de orice și înainte de orice, și spaniolismul e

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
să mori. De cum vei ajunge la tine acasă, vei muri. Vei muri, ți-o spun, vei muri! — Dar pentru Dumnezeu! - exclamă Augusto, acum implorator, tremurând ca varga și livid de frică. — Niciun Dumnezeu! Vei muri! Dar eu vreau să trăiesc, don Miguel, vreau să trăiesc, vreau să trăiesc... N-aveai de gând să te omori? O, dacă de asta-i vorba, jur, domnule de Unamuno, că nu mă voi omorî, nu-mi voi lua viața aceasta pe care Dumnezeu sau dumneavoastră

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
inima. Vreau să trăiesc, să trăiesc, să trăiesc... — Păi dacă nu ești decât ce vreau eu să fii... — Vreau să fiu eu, să fiu eu! Vreau să trăiesc! - și vocea îi plângea. — Nu se poate..., nu se poate... — Ascultați-mă, don Miguel, pe viața copiilor dumneavoastră, a soției dumneavoastră, pe tot ce vă este mai scump... Gândiți-vă că nu veți mai fi ..., veți muri... Căzu în genunchi la picioarele mele, implorându-mă și exclamând: — Don Miguel, pentru numele Domnului, vreau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
mai poți trăi. Nu știu ce să mai fac cu tine. Dumnezeu, când nu mai știe ce să facă cu noi, ne omoară. Și nu pot uita că ți-a trecut prin minte și ideea de-a mă omorî... — Dar dacă eu, don Miguel... — Nu contează, știu ce spun. Și mă tem că, într-adevăr, dacă nu te voi ucide eu cât mai curând, vei sfârși prin a mă omorî tu pe mine. Păi nu rămâne stabilit că...? — Nu se poate, Augusto, nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]