KorAP: Find »[drukola/base=geme & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...68 69 70 ...132 >

3,294 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/252_a_500

un picior drept în cap. S-a clintit, dar de căzut de pe picioare n-a căzut așa că am luat de jos o valiză care-mi pică la îndemână și am lovit din nou. Dormitorul se umplu de borcane sparte și gem de tot felul, de biscuți și șosete, de cămăși și flanele, de pantaloni și chiloți. Ursu se clătină și pentru prima oară am văzut că ia contact cu podeaua. I am sărit în spate și prinzându-l cu brațele ca

Anonim pe ringul adolescenţei by Liviu Miron (2012) [Corola-publishinghouse/Imaginative/252_a_500]
gustul unei răzbunări cam ciudate... mâine poate că avea să redevină persoana de care nu se putea despărți... mâine va fi iar în iad, dar se va distra și va uita de griji, de gelozii inutile, va scăpa de încordare gemându-și plăcerea în auzul Creței și-l va pune la zid pe Petruș. Mâine se va face dreptate. Nu doar un vis Noapte și un tren auzindu-se de departe, ploaie și frig, mâini înghețate, pași căutându-și cărarea, câinii

Anonim pe ringul adolescenţei by Liviu Miron (2012) [Corola-publishinghouse/Imaginative/252_a_500]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645

se aburesc și astfel mai cîștigi timp bătîndu-ți capul cu ei ca să-i ștergi și să-i așezi la loc. Neavînd așa ceva, am luat-o, aparent nepăsător și tăcut, spre canapea. M-am așezat În colțul dinspre ușă. Un arc gemu sub greutatea mea și, pînă să-mi dau seama, m-am și trezit Îngropat În canapea. Arcurile sînt rupte. Trebuie să trimit după cineva să le repare, spuse soția mea rîzÎnd. Se așeză și ea În fotoliul din colț, picior

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425

deie Domnul și sănătate! — Dă, Doamne! zise crâșmarul. Străinul bău jumătate de pahar, apoi se opri. Crâșmarul întrebă: —Dincotro?... Dar necunoscutul n-avu când răspunde, ochii se lărgiră deodată, se aprinseră, obrajii i se făcură pământii; scăpă paharul din mână, gemu: — Nu mă lăsa... șovăi și căzu ca un mal pe spate, cu brațele întinse în lături. Zâmbetul larg al crâșmarului se șterse brusc și gura se strânse pungă, pe când ochii lui mici rămâneau țintiți de încremenire. Ieși repede de după tejghea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
lui mici rămâneau țintiți de încremenire. Ieși repede de după tejghea, se plecă puțin asupra străinului, dar nu zise nimic; se învârti năuc de câteva ori prin crâșmă, apoi năvăli pe ușă. Popa Ștefan tocmai atunci voia să intre. —Părinte!... părinte!... gemu crâșmarul înspăimântat, înghițind greu ceva care parcă-i sta în gât; părinte!... vină degrabă! — Ce-i, Petrache? ce-i, omule? întrebă părintele Ștefan, oprindu-se mirat și așezându-și cu grijă cârja dinainte. —Părinte! degrabă, părinte! că moare... — Cine moare

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
împroșcă iar, vânturând filele unsuroase: — Dacă moare, cu ce-l îngropăm? Calul! vorbi luminat primarele. De bună-samă, calul! răspunse popa. În tăcerea nopții de toamnă, veni de afară, iar, nechezatul jalnic al roibului. Apoi, sub lumina tristă a lămpii, necunoscutul gemu din adâncuri, un fior greu păru că-i umblă prin lăuntru, pe când trupul sta nemișcat; ochii se zbătură în orbite; apoi se stânseră. Primarele se sculă în picioare, neliniștit, și zise: —A murit... Da, a murit, murmură popa; Dumnezeu să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
ce fac eu? —Stăi, ascultă, Petrache, urmă popa! vorba este cum îl îngrijim, da, de bună-samă, cum îl îngrijim! Châm-châm! Aici e totul, Petrache, cu ce-l îngropăm? — Da, zise domnul primar, da! cu ce-l îngropăm... —Vezi, Petrache? —Văd, gemu Petrache, înfricoșat. —Ei! după cum zicea domnul Iordache, châm-châm! domnu’ primar - da! cu ce-l îngropăm, Petrache! La primărie trebuiesc hârtii, o mulțime de treabă... pe urmă... dă! îngrijirea... eu trebuie să cetesc, să slujesc, châm-châm și... de bună-samă... cine-mi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
aveam și de ce. Pândele, vânătorile noastre erau foarte fericite. Marin cunoștea cotloanele cele mai ascunse ale sălbătăciunilor și mă strecura cu luntrea spre ele, încet, cu fereală, cu un meșteșug de care mă minunam totdeauna. Balta, pe de altă parte, gemea de rațe, de găinuși, de dupli - de toate neamurile zburătoare și fricoase cu ochii rotunzi, cu gâturile lungi, tremurătoare și lucii. Și parcă și vânătorul meu avea ceva din mlădierea aceea a gâtului, ușoară, cu fereală și cu teamă, și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
în lucirea de lumină care năvălise în prag o dată cu ea. Era palidă, cu dinții strânși, ca în clipa când o sărutasem. Mă privea neclintită, nehotărâtă încă. Tremuram de tulburare. Întinsei mânile. Ea se trase îndărăt, brusc, ca izbită de ceva. Gemu încet: Are să te găsească taica! dar așa de încet, că de-abia auzii. Și când intrai în tindă, îmi puse mânile în piept și începu a mi se zbate în brațe. Apoi dintrodată se liniști, mi se lăsă pe piept

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
rămână stânsă. Într-o coșcovă, subt o înfundătură de mal, între ierburi crescute pe pământul grămădit în țesătura de papură și trestii, venea Chiva tremurând, cu ochii mari ațintiți, cu urechea atentă la cel mai ușor zgomot al împrejurimilor. Tremura, gemea încet când o cuprindeam în brațe și se lipea strâns de mine. Totuși de multe ori obrazul îi era alb ca varul și înfiorat de răceală. O întrebam încet: —Ce ai, Chivo?... Și ea de-abia putea să-mi răspundă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
puteau să-mi oprească drumul de a doua zi noaptea, spre Iezer. Mă dusei și a doua zi, ca-n totdeauna, cu puțină neliniște, cu puțină grijă, făcând un înconjur mai mare. Și Chiva aștepta cu ochii lucitori, caldă, înfiorată, gemând ca de durere când o strângeam în brațe... Neliniștea se risipi ca fumul. A treia zi însă, când Corbu dădu pe obișnuita cărare de lângă trestii, începu a ciuli urechile. Îl oprii și descălecai, cu mâna pe pușcă. Și prin întunericul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Bine, măi țigane, vorbi Băieșu. Suie în car. Este loc și pentru tine. Ahoo!... Sări de pe draghină și se alătură prin stânga de boi. Carul se opri. Încovoiat din mijloc, țiganul făcea pași rari, cu picioarele desculțe, prin pulberea drumului. Gemea înăbușit, cu ochii încrețiți. Dumitrache Hazu întinse mânile și-i ajută să se urce. Îl privi cu luare-aminte și-l întrebă: De mult te-a apucat? — Dă vreun ceas... gemu țiganul, grămădindu-sepe scânduri, cu genunchii la gură. Auleu! tare mă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
țiganul făcea pași rari, cu picioarele desculțe, prin pulberea drumului. Gemea înăbușit, cu ochii încrețiți. Dumitrache Hazu întinse mânile și-i ajută să se urce. Îl privi cu luare-aminte și-l întrebă: De mult te-a apucat? — Dă vreun ceas... gemu țiganul, grămădindu-sepe scânduri, cu genunchii la gură. Auleu! tare mă arde!... - Și de unde ești? —Dă la Ciohorani... mormăi omul, ghemuit. Carul porni. Băieșu pășea pe lângă boi. Hazu se așezase iar pe draghină. Din când în când țiganul gemea, și el

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
vreun ceas... gemu țiganul, grămădindu-sepe scânduri, cu genunchii la gură. Auleu! tare mă arde!... - Și de unde ești? —Dă la Ciohorani... mormăi omul, ghemuit. Carul porni. Băieșu pășea pe lângă boi. Hazu se așezase iar pe draghină. Din când în când țiganul gemea, și el întorcea capul și cobora ochii spre el. — La Tupilați să bei niște rachiu cu piper, zise el; poate te-a mai slăbi... Țiganul deschise ochii mari, negri, și-și întinse gâtul o clipă afară din car, apoi iar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Țiganul nalt, cu nasul coroiat, se avântase ușor în car. Dumitrache Hazu cercă să se scoale. Simți că cineva îi smulge punga din chimir. Pieptul îi pârâi. Sângele îi năvăli în ochi. Simți a doua săgeată în deșert. Porni a geme lung, fioros. Țiganii ceilalți doi se prăbușiră cu cuțitele asupra lui Ion Băieșu. Omul lăsă funia boilor. Cuțit n-avea. Numai un răsteu ținea în mâna stângă. Zvârli și răsteul și-și cuprinse cu dreapta pălăria lată. Se trase înapoi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
își purta trupul scund cu mișcări iuți; ochii lui verzi se deschideau mari, îngroziți, pe fața albă ca varul, pe care lucea o pânză de sudoare. Striga mereu: —Săriți!... Și glasu-i deștepta tăcerile. În car, românul celălalt se zvârcolea și gemea sub frământările țiganilor. Băieșu simți a doua arsură de cuțit. De pe brațul stâng, în lungul degetelor, curgea sânge fierbinte. Tălharii se încordau, veneau plecați pe furiș spre el, căutau să-l izbească o dată din două părți. Dintre ei patru, nimenea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-se în coate, începuse iar a secera în arșița zilei. O privea neclintit bătrânul. Alături de el, cu mânile în lungul trupului, privea și băiatul cel desculț și cu capul gol. Priveau și soldații înșirați pe drumeag. Bătrâna secera. O auzeam gemând din când în când. Bătrânul întoarse o clipă capul peste umăr, fără să se uite la noi, sau fără să ne vadă, apoi se scociorî la brâu și trase punga. O deschise și scoase un gologan. Făcu câțiva pași prin

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
lui în friptura flăcăului. —De-acu s-a isprăvit! zise îndârjit slujitorul boieresc. De-acuma îți crăp ochii, cum ți se cuvine! Și cum a grăit, și-a încordat brațul și a plesnit scurt peste ochi pe Mogoș. Ticălosul a gemut, a scăpat țigla și și-a pus palmele peste pleoape... Îi picura sânge printre degete. Apoi îți arăt eu ție, scrâșni Petrișor Dămian - cu mine, măi, nu merge!... Eu, acu și țigla, dacă vreau, ți-o vâr pe gât... Da

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
dreptul printre tufe, și rămurelele începură să-i bată c-o ploaie deasă. Din vreme în vreme boierul mormăia cu mânie. Gavril mergea înainte, deschizând drumul. - Și deodată dădură-n tăietură - și, oprindu-se, deodată auziră glas de om. —Auzi? gemu cu glas înăbușit Costea, înălțând un deget. Se auzea îndemn stăpânit de glas silnic, din gâtlej. Scurt, Gavril se lăsă prin pădure ca să iasă înaintea hoțului la vale, iar boierul își repezi calul de-a dreptul năprasnic; și omul, hoțul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
izbi pe om spre roatele carului și spre lobdele încărcate. Dădu de două ori cu harapnicul, apoi se feri o clipă, se dădu alături și-l păli cu boamba de plumb din capătul mănunchiului. Omul căzu peste roată. — De-acu-s gata! gemu el scurt, cu spaimă. Cu mânile prinse de schițe, îngenunche în noroi, ș-o undă de sânge i se sui pe buzele palide. Chiar atunci și chihaia se repezi din tufe. - Strigă gros: Ce-i, măi hoțomanule?... Apoi se opri

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
de glas stăpânul. Chihaia își rezemă la o parte pușca și baltagul și începu să descarce repede carul azvârlind lobdele la marginea drumului. De deasupra ploua încet, mocnit, și văzduhul plumburiu apăsa parcă asupra lumii o mâhnire sfâșietoare. Ile Covataru gemea încet, în noroi, lângă car, sprijinit într-un cot. După ce isprăvi, Gavril apucă pe român de subsuori și-l aburcă încet în car. Apoi îndemnă scurt boii: Hai! Boii porumbi se opintiră și scoaseră cu greutate carul din hlei. —Cucoane

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
s-o facă nevasta c-o leacă de borș... Boierul Costea simți într-o clipă foamea încălzindu-i coșul și gura i se uncropi. - Apoi își plecă ochii. Lângă laturea cealaltă a vetrei, omul bolnav deschise ochii mari, sălbatici, tulburi. Gemu deodată fioros: —Bade Gavrile... bade Gavrile... Ce vrei? întrebă blând, apropiindu-se, chihaia... —Bade Gavrile, să-mi dai o lumânare... Stăpânul simți o înfiorare: omul își aștepta ceasul morții! Și dintrodată o simțire neobișnuită își făcu loc în sufletul lui

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
numai vânătăi... Boierul își aduse privirea iar spre bolnav: îi întâlni ochiul mare, dureros, și dintrodată își aminti de lovitura boambei de plumb. Își întoarse capul. Întrebă încet, stânjenit: Da’ el de unde-i? și ce face? Omul deodată începu să geamă, apoi întinse mânile, parcă se apăra de ceva: două mâni negre, arse, uscate, noduroase ca niște vreascuri, două mâni de rob al pământului. —E muncitor... zise încet chihaia. —Îs un biet om muncitor... gemu bolnavul deschizând ochii cu albul mărit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
ce face? Omul deodată începu să geamă, apoi întinse mânile, parcă se apăra de ceva: două mâni negre, arse, uscate, noduroase ca niște vreascuri, două mâni de rob al pământului. —E muncitor... zise încet chihaia. —Îs un biet om muncitor... gemu bolnavul deschizând ochii cu albul mărit. M-au farmat niște români... Și mi-a murit un copil, și n-aveam cu ce-l îngropa... ș-am vrut să duc la târg un car de lemne. Începu să tușească... Își șterse

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Răstimp de tăcere. Și pe urmă alt glas, o plângere adâncă, o rugare chinuită, de departe: —Oameni buni! nu mă zdrobiți! Nu mă zdrobiți! Nu mă omorâți, măi fraților... O înfiorare se strecură parcă prin umbra cenușie. Omul începu a geme, închise ochii; apoi tăcu. Într-un târziu, șopti lin: —Bade Gavrile, dă-mi lumina... Din casa cea mare se auzi înecat în lacrimi plânsultremurat al nevestei pădurarului. Gavril aprinse lumânărica de ceară; bolnavul o cuprinse strâns cu mâna dreaptă, apoi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]