14,807 matches
-
Mintea mea e un album vechi în care clișeele nu cunosc ordinea timpului. Îl răsfoiesc febril, în devălmășie. Ea este în fiecare fotografie, dar chipul nu i se poate distinge clar, chipul ei fără de vârstă, alura ei de copil. Doar genunchii se văd proeminenți, picioarele sprintene și suave în prim-plan, sau depărtându-se. Nu mă observă. Zmeul Zmeilor e la o partidă de șah cu Priculiciul. I se spune Zmeul Zmeilor, pentru că e singurul zmeu care a mai rămas. E
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
-
o față îndreptată spre mine și una spre ea; cele patru picioare erau încălecate pe banca fără spătar, singurul gen de bancă pe care el ar putea să stea. Pentru că nu pot sta lângă ea și nu-i pot atinge genunchii, încerc o vagă senzație de neliniște, dar sunt pe dată absorbit de visul Iormorogului. Sunt încă sub imperiul acestui vis! explică el. Și-apoi mă gândesc cât de vulnerabil este omul! Chiar și dintre cei norocoși care cred că și-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
-
și pe Gnomul cel înțelept. De multe ori, zăboveam și pe la case mai puțin primitoare pentru a asculta cele mai uimitoare dintre povești. Stăteam de obicei pe prispă, sub cerul liber, mână în mână sau mâna mea se odihnea pe genunchiul ei delicat și ascuțit, de copil. Ne priveam adesea în ochi, clipe nesfârșite, și poveștile își urmau cursul lor, nepăsătoare la privirile noastre. Aș fi vrut să-mi pot ucide memoria, ca s-o pot cunoaște în fiecare zi, să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
-
absenței. A trecut o vreme, nu prea lungă, și am început s-o caut din nou. Ne-am întâlnit la intrare și ne-am continuat vizitele obișnuite; nu i-am mai ținut mâna și nici nu i-am mai atins genunchii când ascultam poveștile creaturilor fabuloase. Desigur, răceala ei a fost pe măsură și, din acel moment, întâlnirile noastre au devenit insuportabile și chinuitoare. Totuși, într-una din zile ne-am apropiat mai mult, ne-am ținut mâinile la despărțire, era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
-
un cearșaf uriaș cu valuri, sub care abia se putea intui un trup încordat de dorință. Cearșaful avea fluiditatea și transluciditatea unui lințoliu, ce se mișca singur deasupra ei. De sub el, încrețit în valuri, doar picioarele i se dezveleau de la genunchi. Pe ele le recunoșteam, da; ființa, ce părea neînsuflețită din prelungirea lor, mi-era complet străină. Umblam ca siamezii pe aleile rezervației, fără să ne mai atingem, doar privirile noastre se întâlneau în reprize lungi, fără să se plictisească, fără
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
-
noimă, mă mai opresc, din când în când, să stau de vorbă cu creaturi cărora nu le-am acordat până acum prea multă atenție. Nu mai pot asculta aceleași povești pe care le-am auzit cu zâmbetul ei alături, cu genunchii noștri privindu-se față în față, cu mâinile împletite. Trec pe lângă grădina Hipogrifului, care era unul dintre favoriții ei. Mă opresc. În ce mă privește, nu am prea fost niciodată atras de ghearele lui uriașe, de profilul său vulturesc, cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
-
care fecioria ei a rămas neprihănită, fata a început să înțeleagă că promisiunile făcute de prinț erau deșarte. M-a vizitat într-o noapte fără lună, unde numai întunericul putea să se strecoare printre șoaptele noastre. Mi-a cerut în genunchi iertare pentru nesăbuința faptei ei și mai ales a iubirii ei. Mi-a vorbit despre sufletul ei pervertit, ce a cunoscut iubire pătimașă în afara actului iubirii în cele mai insidioase aspecte ale ei. În timp ce-mi vorbea, lacrimile se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
-
unde mă va duce gândul meu... Golul din piept, ce m-a chinuit toată ziua, s-a suit ireversibil în cap. Dau drumul la radio. Gândul meu bântuie aiurea. Solidar cu el, sufletul rătăcește și el fără memorie. În curbe, genunchii mei se lipesc și își râd unul altuia. Doar ei, prin atingere, regăsesc memoria genunchilor ei sau a pântecelui Hipogrifului. Electrizați într-o dulce melancolie, genunchii mei vibrează ușor în ritmul muzicii: "Still my guitar gently weeps". Sfârșitul poveștii și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
-
s-a suit ireversibil în cap. Dau drumul la radio. Gândul meu bântuie aiurea. Solidar cu el, sufletul rătăcește și el fără memorie. În curbe, genunchii mei se lipesc și își râd unul altuia. Doar ei, prin atingere, regăsesc memoria genunchilor ei sau a pântecelui Hipogrifului. Electrizați într-o dulce melancolie, genunchii mei vibrează ușor în ritmul muzicii: "Still my guitar gently weeps". Sfârșitul poveștii și morala ei De vină nu poate fi numai Aspida. Okurina Sicran. Numele străbunicului Okurina sta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
-
meu bântuie aiurea. Solidar cu el, sufletul rătăcește și el fără memorie. În curbe, genunchii mei se lipesc și își râd unul altuia. Doar ei, prin atingere, regăsesc memoria genunchilor ei sau a pântecelui Hipogrifului. Electrizați într-o dulce melancolie, genunchii mei vibrează ușor în ritmul muzicii: "Still my guitar gently weeps". Sfârșitul poveștii și morala ei De vină nu poate fi numai Aspida. Okurina Sicran. Numele străbunicului Okurina sta ascuns între două foi de pergament negru și-și lăsa umbra
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
-
de lavă albă până la picioarele lui. El era deja intrat adânc în spațiul ferestrei. Și fereastra crescuse cât lumea de mare, nu mai putea percepe nimic dincolo de marginile ei. Simțea doar acea spumă cristalină cum urca până la glezne, apoi până la genunchi, mai apoi până la gâtlej... Căci aerul nu mai avea gustul lui limpede și transparent, ci mirosea puternic a smirnă și avea consistența și fiorul rece și straniu al zăpezii. "El-ul" Prezența Lui o simt tot mai acut cu trecerea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
-
pentru mine. Tot ce-mi amintesc este platoșa sarafanului ce se interpunea între mâna mea și sânii ei de mâță și ciorapii... Da, ciorapii de bumbac, groși, ce făceau cute și atârnau lâncezi în partea de jos a gambei. Doar genunchii se conturau precis prin ei, genunchii ascuțiți și osoși de copil. Adesea mă întrebam dacă voi putea vreodată să scap de el. Dacă mă voi putea referi vreodată în mod natural la "eul" meu și nu la El, cel disociat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
-
este platoșa sarafanului ce se interpunea între mâna mea și sânii ei de mâță și ciorapii... Da, ciorapii de bumbac, groși, ce făceau cute și atârnau lâncezi în partea de jos a gambei. Doar genunchii se conturau precis prin ei, genunchii ascuțiți și osoși de copil. Adesea mă întrebam dacă voi putea vreodată să scap de el. Dacă mă voi putea referi vreodată în mod natural la "eul" meu și nu la El, cel disociat, distant, fățarnic, arogant, ironic și disprețuitor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
-
o supună îndoielii, să-i dispute certitudinea. Iar eu, angrenat la rându-mi în conversația mea, încercam totuși să mă abandonez deliciilor firii și mâna mea alerga mecanic peste sânii de sub corsetul rugos al uniformei, apoi pe coapse, apoi pe genunchii proeminenți, pe gleznele ce zvâcneau anemic printre cutele ciorapilor groși și lăbărțați. Diferența dintre noi era că ea era perfect împăcată sau neîngrijorată de acea excrescență, dublură a eului ei, fără s-o intereseze cum era la alții, sau ar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
-
disociat și fragmentat din mine părea să mă conțină și să mă încorporeze. Chiar și în relația mea târzie și echivocă, ce-a rămas neconsumată până în prezent, El-ul a avut rolul decisiv. S-a interpus, aproape fizic, tactil, între genunchiul meu și al ei ce se vroiau lipiți, între palmele noastre desfăcute ce se vroiau strânse... Între buzele noastre de gheață ce au rămas nerostite. Și, cu fiecare întâlnire întâmplătoare sau nu cu doamna mea, ce a devenit în scurt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
-
dâre pregnante și continue. Apoi, vin mai aproape de cușca luminată, pe a cărei pereți se zbenguiau niște gângănii uriașe, săreau ritmic în toate direcțiile, cădeau în toate pozițiile, apoi se propulsau iar în sus, aterizau pe burtă, pe spate, în genunchi, cei mai experimentați cădeau chiar în picioare. M-am oprit să mă uit fascinată. Unul dintre băieți, cel mai mare, executa întoarceri repetate în aer peste cap, înainte și înapoi, și ateriza de fiecare dată în picioare. Era foarte înalt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
-
prietena mamei, ce întotdeauna mi-a sugerat o păpușă Barbie. Fusiformă și numai fibră de sus până jos, fără nicio amintire de grăsime pe trupul ei de silfidă. Da, picioarele ei continuă să mă fascineze, cu glezna osoasă și minusculă, genunchii ascuțiți de copil, cambrate și răsucite, aproape strâmbe de atâta cambrare și răsuceală. Gambele ei curbe și întinse la maximum ca niște corzi de arc pornite din genunchi, gata să trimită săgeți către privirile observatorilor. De altfel, tot trupul ei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
-
Da, picioarele ei continuă să mă fascineze, cu glezna osoasă și minusculă, genunchii ascuțiți de copil, cambrate și răsucite, aproape strâmbe de atâta cambrare și răsuceală. Gambele ei curbe și întinse la maximum ca niște corzi de arc pornite din genunchi, gata să trimită săgeți către privirile observatorilor. De altfel, tot trupul ei era o zvâcnire, o luptă, chiar și în cele mai statuare momente de care era capabilă. Fragilitatea ei de Barbie mă contraria, ți-era frică s-o atingi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
-
ușor, înlăuntrul lor. O lumină albă, de zori, dislocă întunericul și mă umple pe dinăuntru. Copilul meu doarme... dorm și eu. Bunica mea țestoasa Mă trezesc brusc în poziția în care m-am culcat: pe o parte, poziție fetală, cu genunchii ușor îndoiți. Simt pe spate o carapace uriașă de gheață, ca o transpirație rece. Dormeam adesea sub dună, cu trupul bunicii în spatele meu, făcându-mi "scăunel". Așa spunea ea, pe întuneric, în apropierea somnului, singurele momente tandre. Mă închidea ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
-
o carapace uriașă de gheață, ca o transpirație rece. Dormeam adesea sub dună, cu trupul bunicii în spatele meu, făcându-mi "scăunel". Așa spunea ea, pe întuneric, în apropierea somnului, singurele momente tandre. Mă închidea ca într-o carapace protectoare, cu genunchii cuibăriți în golul picioarelor mele îndoite. Cum îmi făcea "scăunelul", adormeam instantaneu ca printr-o vrajă; poate și din cauza căldurii pe care o degaja în combinație cu duna sau pentru că Hypnos îi venea în ajutor, înduioșat de dragostea bunicii. Afară
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
-
coșmar; se întinde pe patul din dormitorul sumbru, fără umbrelă, trage perdelele și închide ochii. O liniște adâncă și o presiune de abis se lasă în urechile ei, o stare plăcută de lâncezeală se ridică din tălpi, îi cuprinde gleznele, genunchii, coapsele, ca o mângâiere. Din toate colțurile camerei se ridică lent umbrele colorate, ca meduzele la suprafață mării, precum în povestea multiplicării celor o mie de Buddha, ce coboară din cer fiecare sub clopotul unei umbrele. Starea ei anterioară de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
-
dudul din fundul grădinii, îndesate în pod, în beci, în tunelurile de pe vremea turcilor, de sub strada care traversa orașul de la nord la sud, iar ultimele mărunțișuri în clopotnița Bisericii "Sfinții Constantin și Elena". Baba se culcă pe pământ, își pocni genunchii uscați, iar încheieturile degetelor le trosni unul câte unul. Se întinse, se destinse, se crăci, se răsuci, devenind parcă mai lungă, dar și mai vioaie. Intră în casă ca o atletă și după ce cără singură afară șifonierul de 4 tone
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]
-
ducea greșit. De la est la sud, pe când ea trebuia să fie de la vest la nord. "E clar, zise baba după ce pipăi atentă urma cusăturii. Nu mai văd! Mi-o fi și mie, maică!" Și, trântindu-se îmbufnată, adormi, sprijinită în genunchi cu dosul în sus, cu capul frânt și mâinile dislocate, 37 de zile. Vestea că bătrâna plăpumăreasă avea să meargă la doctor zgudui lumea. Simbolul veșniciei fiind bolnav, scurtă oamenilor speranța de viață. Îngrijorarea nu a durat mai mult de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]
-
încărcau grânele în șlepurile care-și așteptau rândul cuminți, înșirate unele în spatele celorlalte, tocmai de la izvoare. * * * Î ncerc să mă reclădesc din țesălatul cailor asudați, din nări ies aburi, din carnea tremurândă, lacrimi de sudoare, din copite, neliniștea trepidațiilor, pocnetul genunchilor fragili, tibia de balerină, linia fină a botului alungit după depărtări, adulmecând parfumurile de mânze cu coame zburate a chemări la dragoste, pulpe vânjoase care despică aerul, gâturi încordate, urechi aplecate cu gura spre zare, în urma lor căruța cu trupurile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]
-
mereu frumoase, mereu, mereu! Ne strânge zidul de beton, atomii noștri susură sufocați, elipse de electroni noi, dau târcoale privindu-ne ca pe niște relicve, unele râd fluturându-și cozile curcubeice în derâdere pe lângă ale noastre care stau umilite în genunchi, în timp ce ele trec în alai zgomotos călcându-ne în picioare, scuzându-și mitocănia printr-o reverență și o mângâiere de compasiune pe creștet, după care pleacă pârțâind neutrino îmbâcsiți cu hidrocarburi. De la Barieră până la Insula Mare, acolo unde întorc autobuzele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]